Punctul de vedere creştin referitor la autoritate

„Nu este autoritate decît de la Dumnezeu.“ — ROMANI 13:1.

 1. De ce se poate spune că Iehova este Autoritatea Supremă?

AUTORITATEA este în strânsă legătură cu calitatea de Creator. Fiinţa Supremă care a adus în existenţă întreaga creaţie, atât pe cea vie, cât şi pe cea lipsită de viaţă, este Iehova Dumnezeu. În mod incontestabil, el este Autoritatea Supremă. Adevăraţii creştini au aceleaşi sentimente ca şi creaturile cereşti care declară: „Vrednic eşti, Doamne [Iehova, NW] şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create“. — Apocalipsa 4:11.

 2. Într-un anumit sens, cum au recunoscut conducătorii umani din vechime faptul că nu aveau nici un drept natural de a stăpâni peste semenii lor, şi ce i-a spus Isus lui Pontius Pilat?

² Simplul fapt că, din cele mai vechi timpuri, mulţi conducători umani au încercat să-şi legitimeze autoritatea, declarându-se a fi zei sau reprezentanţi ai unor zei, a constituit o recunoaştere tacită a faptului că nici un om nu are dreptul înnăscut de a guverna asupra altor oameni (Ieremia 10:23).a Singura sursă legitimă a autorităţii este Iehova Dumnezeu. Cristos i-a spus lui Pontius Pilat, guvernatorul roman al Iudeii: „N-ai avea nici o putere [autoritate, NW] împotriva Mea, . . . dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“. — Ioan 19:11.

„Nu este autoritate decît de la Dumnezeu“

 3. Ce a afirmat apostolul Pavel cu privire la ‘autorităţile superioare’, şi ce întrebări ridică afirmaţiile făcute de Isus şi de Pavel?

³ Apostolul Pavel le-a scris creştinilor care se aflau sub stăpânirea Imperiului Roman: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sînt mai presus de el; căci nu este autoritate decît de la Dumnezeu. Şi cele care există sînt rînduite [sunt aşezate în poziţiile lor respective, NW] de Dumnezeu“ (Romani 13:1). Ce a vrut să spună Isus atunci când a afirmat că autoritatea pe care o avea Pilat îi fusese acordată „de sus“? Şi în ce sens a considerat Pavel că autorităţile politice din zilele sale erau aşezate în poziţiile lor de Dumnezeu? Voiau ei să spună că Iehova poartă personal răspunderea pentru instalarea fiecărui conducător politic al acestei lumi?

 4. Cum l-au numit Isus şi Pavel pe Satan, şi ce pretenţie a lui Satan nu a fost negată de Isus?

⁴ Cum ar putea să fie aşa, de vreme ce Isus l-a numit pe Satan „stăpînitorul lumii acesteia“, iar apostolul Pavel l-a identificat a fi „dumnezeul acestui sistem de lucruri“ (Ioan 12:31; 16:11; 2 Corinteni 4:4, NW)? În plus, atunci când l-a ispitit pe Isus, Satan i-a oferit acestuia „autoritate“ peste „toate regatele pământului locuit“, pretinzând că această autoritate i-a fost încredinţată lui. Isus a respins oferta acestuia, dar nu a negat faptul că Satan îi putea acorda o astfel de autoritate. — Luca 4:5–8, NW.

 5. a) Cum trebuie să înţelegem cuvintele spuse de Isus şi de Pavel cu referire la autoritatea umană? b) În ce sens autorităţile superioare sunt „aşezate în poziţiile lor respective de Dumnezeu“?

⁵ Iehova i-a încredinţat lui Satan stăpânire asupra acestei lumi prin faptul că i-a permis acestuia să trăiască chiar şi după ce s-a răzvrătit şi după ce i-a ispitit pe Adam şi Eva, determinându-i să se răzvrătească şi ei împotriva suveranităţii Sale (Geneza 3:1–6; compară cu Exodul 9:15, 16). Prin cuvintele lui Isus şi ale lui Pavel trebuie deci să se înţeleagă faptul că, după ce prima pereche de oameni din Eden a respins teocraţia, sau guvernarea lui Dumnezeu, Iehova le-a îngăduit oamenilor înstrăinaţi de el să-şi creeze sisteme de exercitare a autorităţii care să le permită să trăiască într-o societate în care să existe ordine. Uneori, pentru realizarea scopului său, Iehova a determinat căderea anumitor conducători sau guvernări (Daniel 2:19–21). Altora el le-a permis să rămână la putere. Despre conducătorii a căror existenţă este tolerată de Iehova se poate spune că ‘au fost aşezaţi în poziţiile lor respective de Dumnezeu’.

Primii creştini şi autorităţile romane

 6. Cum au considerat primii creştini autorităţile romane, şi de ce?

⁶ Primii creştini nu şi-au unit forţele cu sectele iudaice care conspirau şi luptau împotriva romanilor care ocupau Israelul. Atâta timp cât autorităţile romane, prin intermediul codului lor sistematizat de legi, menţineau ordinea pe uscat şi pe mare, construiau multe obiective utile — cum ar fi apeducturi, drumuri şi poduri — şi acţionau, în general, în folosul bunăstării obşteşti, creştinii le considerau a fi ‘slujitorul lui Dumnezeu pentru binele lor’ (Romani 13:3, 4). Legea şi ordinea au creat condiţii care le-au permis creştinilor să predice pretutindeni vestea bună, aşa cum le poruncise Isus (Matei 28:19, 20). În mod cu totul raţional, ei puteau achita impozitele pretinse de romani, chiar dacă o parte din bani erau folosiţi pentru scopuri care nu erau aprobate de Dumnezeu. — Romani 13:5–7.

 7, 8. a) Ce dezvăluie o citire atentă a cuvintelor din Romani 13:1–7, şi ce anume arată contextul? b) În ce situaţii nu au acţionat autorităţile romane ca ‘slujitor al lui Dumnezeu’, iar în acest caz, ce atitudine au adoptat primii creştini?

⁷ O lectură atentă a primelor şapte versete din Romani capitolul 13 dezvăluie faptul că „autorităţile [superioare, NW]“ de natură politică reprezentau „slujitorul lui Dumnezeu“ pentru a-i lăuda pe cei care făceau binele şi pentru a-i pedepsi pe cei care practicau răul. Contextul arată că Dumnezeu, şi nu autorităţile superioare, decide ce este bine şi ce este rău. Deci, dacă împăratul roman sau o altă autoritate politică pretindea lucruri pe care Dumnezeu le interzicea sau, invers, interzicea lucruri pe care Dumnezeu le pretindea, autoritatea respectivă nu mai acţiona ca slujitor al lui Dumnezeu. Isus a declarat: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“ (Matei 22:21). Dacă statul roman pretindea lucruri care îi aparţineau lui Dumnezeu, cum ar fi închinarea sau viaţa unei persoane, adevăraţii creştini urmau sfatul apostolilor: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni“. — Faptele 5:29.

⁸ Refuzul de a practica închinarea la împărat şi idolatria, de a părăsi întrunirile lor creştine şi de a înceta să predice vestea bună le-a atras persecuţii primilor creştini. Se crede, în general, că apostolul Pavel a fost executat din ordinul împăratului Nero. Primii creştini au fost persecutaţi şi de alţi împăraţi, îndeosebi de Domiţian, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Deciu şi Diocleţian. Când aceşti împăraţi şi autorităţile subordonate lor îi persecutau pe creştini, fără îndoială că ei nu mai acţionau ca ‘slujitor al lui Dumnezeu’.

 9. a) Ce anume rămâne valabil în privinţa autorităţilor superioare de natură politică, şi de la cine primeşte fiara politică putere şi autoritate? b) Ce se poate spune în mod logic despre supunerea creştină faţă de autorităţile superioare?

⁹ Toate acestea ilustrează faptul că, deşi autorităţile superioare de natură politică au în anumite privinţe rolul de ‘aranjament al lui Dumnezeu’ pentru a menţine o societate umană în care să existe ordine, ele rămân totuşi o parte a sistemului de lucruri al lumii, sistem al cărui dumnezeu este Satan (1 Ioan 5:19). Ele aparţin organizaţiei politice mondiale simbolizate de „fiara“ din Apocalipsa 13:1, 2. Această fiară îşi primeşte puterea şi autoritatea de la „balaurul cel mare“, Satan Diavolul (Apocalipsa 12:9). În mod logic deci, supunerea creştină faţă de astfel de autorităţi este relativă, nu absolută. — Compară cu Daniel 3:16–18.

Respectul potrivit faţă de autoritate

10, 11. a) Cum a arătat Pavel că trebuie să manifestăm respect faţă de cei care deţin autoritate? b) În ce mod, şi de ce se pot face rugăciuni „pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt aşezaţi în poziţii înalte“?

¹⁰ Aceasta nu înseamnă însă că un creştin ar trebui să adopte o atitudine necuviincioasă, sfidătoare faţă de autorităţile superioare de natură politică. Este adevărat că mulţi dintre aceşti oameni nu sunt prea demni de respect în viaţa lor particulară sau chiar în viaţa lor publică. Însă apostolii au arătat, atât prin cuvintele, cât şi prin faptele lor, că persoanele care deţin autoritate trebuie tratate cu respect. Când a compărut înaintea incestuosului rege Irod Agripa al II-lea, Pavel i s-a adresat cu respectul cuvenit. — Faptele 26:2, 3, 25.

¹¹ Pavel chiar a declarat că este potrivit să menţionăm autorităţile lumeşti în rugăciunile noastre, îndeosebi atunci când ele sunt în situaţia de a lua decizii care ne afectează viaţa şi activităţile creştine. El a scris: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sînt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii [orice fel de oameni, NW] să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“ (1 Timotei 2:1–4). Datorită atitudinii noastre pline de respect faţă de aceste autorităţi, este posibil să ni se permită să ne continuăm cu mai multă libertate lucrarea prin care căutăm să salvăm „orice fel de oameni“.

12, 13. a) Ce sfat echilibrat referitor la autoritate a dat Petru? b) Cum am putea contracara „vorbirea ignorantă a oamenilor neraţionali“ care creează prejudecăţi împotriva Martorilor lui Iehova?

¹² Apostolul Petru a scris: „Fiţi supuşi oricărei stăpîniri omeneşti, pentru Domnul; atît împăratului, ca înalt stăpînitor, cît şi guvernatorilor, ca unii care sînt trimişi de el să răzbune pe făcătorii de rele şi să laude pe cei care fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcînd ce este bine, să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor fără minte [vorbirea ignorantă a oamenilor neraţionali, NW]. Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi, fără să faceţi din libertatea aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului!“ (1 Petru 2:13–17). Ce sfat echilibrat! Îi datorăm supunere totală lui Dumnezeu, ca sclavi ai săi, şi le acordăm supunere relativă şi respectuoasă autorităţilor politice trimise să-i pedepsească pe răufăcători.

¹³ S-a constatat că multe autorităţi laice au cele mai ciudate şi mai greşite concepţii despre Martorii lui Iehova. Aceasta se datoreşte, de obicei, faptului că au fost informaţi greşit de către duşmanii înrăiţi ai poporului lui Dumnezeu. Sau este posibil ca tot ceea ce ştiu ei despre noi să se reducă la ceea ce au aflat din mass-media, care nu este întotdeauna imparţială în informaţiile pe care le prezintă. Uneori, putem înlătura aceste prejudecăţi prin atitudinea noastră plină de respect şi, acolo unde este posibil, prin faptul că le vom oferi autorităţilor o imagine exactă despre lucrarea şi convingerile Martorilor lui Iehova. Pentru oficialităţile care sunt foarte ocupate, broşura Jehovah’s Witnesses in the Twentieth Century (Martorii lui Iehova în secolul al XX-lea) oferă o explicaţie succintă. Pentru explicaţii mai ample, li se poate oferi cartea Jehovah’s Witnesses—Proclaimers of God’s Kingdom (Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu), un instrument excelent care merită un loc pe rafturile bibliotecilor publice la nivel local şi naţional.

Autoritatea în cadrul familiei creştine

14, 15. a) Ce anume stă la baza autorităţii în cadrul familiei creştine? b) Care trebuie să fie atitudinea soţiilor creştine faţă de soţii lor, şi de ce?

¹⁴ Se înţelege de la sine că, dacă Dumnezeu le pretinde creştinilor să manifeste respectul cuvenit faţă de nişte autorităţi lumeşti, ei trebuie în egală măsură să respecte sistemul de exercitare a autorităţii stabilit de Dumnezeu pentru familia creştină. Apostolul Pavel a subliniat în termeni concişi principiul autorităţii capului, principiu care există în rândurile poporului lui Iehova. El a scris: „Vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos“ (1 Corinteni 11:3). Acesta este principiul teocraţiei, sau al guvernării de către Dumnezeu. Ce implică acest fapt?

¹⁵ Respectul faţă de teocraţie începe din familie. O soţie creştină care nu manifestă respectul cuvenit faţă de autoritatea soţului — indiferent că acesta este sau nu un colaborator în credinţă — nu este o soţie teocratică. Pavel i-a sfătuit pe creştini: „Fiţi supuşi unii altora în teamă de Cristos. Soţiile să le fie supuse soţilor lor ca Domnului, deoarece soţul este capul soţiei sale, aşa cum şi Cristos este capul congregaţiei, el fiind salvatorul corpului acesta. De fapt, aşa cum congregaţia este supusă lui Cristos, tot la fel şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate lucrurile“ (Efeseni 5:21–24, NW). Întocmai cum bărbaţii creştini trebuie să se supună capului lor, Cristos, la fel şi femeile creştine trebuie să recunoască faptul că este înţelept să se supună autorităţii încredinţate de Dumnezeu soţilor lor. Acest lucru le va aduce o profundă satisfacţie lăuntrică şi, ceea ce este mai important, le va aduce binecuvântarea lui Iehova.

16, 17. a) Cum se pot deosebi copiii crescuţi în familiile creştine de mulţi tineri din zilele noastre, şi ce îi îndeamnă să fie aşa? b) Cum anume a fost Isus un exemplu excelent pentru tinerii de astăzi, şi ce sunt ei încurajaţi să facă?

¹⁶ Copiii teocratici sunt fericiţi să manifeste respectul potrivit faţă de părinţii lor. Despre cei ce fac parte din tânăra generaţie a zilelor din urmă s-a prezis că vor fi „neascultători de părinţi“ (2 Timotei 3:1, 2). Dar Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu le spune copiilor creştini următoarele: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate, căci lucrul acesta este plăcut în Domnul“ (Coloseni 3:20). Respectul faţă de autoritatea părinţilor îi este plăcut lui Iehova şi atrage după sine binecuvântarea sa.

¹⁷ Acest fapt este ilustrat în cazul lui Isus. Relatarea lui Luca afirmă: „S-a coborît împreună cu ei [părinţii săi], a venit la Nazaret şi le era supus. . . . Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har [favoare, NW] faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni“ (Luca 2:51, 52). Isus avea pe atunci 12 ani, iar forma verbului grecesc utilizată aici scoate în evidenţă faptul că el „a continuat să le fie supus“ părinţilor săi. Astfel, supunerea sa nu a luat sfârşit atunci când a ajuns la vârsta adolescenţei. Dacă voi, tinerii, doriţi să creşteţi în ce priveşte spiritualitatea şi favoarea, atât în faţa lui Iehova, cât şi în faţa oamenilor pioşi, atunci manifestaţi respect faţă de autoritate în cadrul familiei şi în afara ei.

Autoritatea în cadrul congregaţiei

18. Cine este Capul congregaţiei creştine, şi cui i-a delegat el autoritate?

¹⁸ Vorbind despre necesitatea menţinerii ordinii în cadrul congregaţiei creştine, Pavel a scris: „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, . . . toate să se facă în chip cuviincios şi cu rînduială [în mod ordonat, NW]“ (1 Corinteni 14:33, 40). Pentru ca toate lucrurile să se desfăşoare în mod ordonat, Cristos, Capul congregaţiei creştine, le-a delegat autoritate unor bărbaţi fideli. Citim următoarele: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvîrşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, . . . ci, spunînd adevărul în dragoste, să creştem în toate pînă la Cel care este Capul, Hristos“. — Efeseni 4:11, 12, 15.

19. a) Pe cine a numit Cristos peste toate bunurile sale pământeşti, şi cui i-a acordat el o autoritate specială? b) Cum este delegată autoritatea în cadrul congregaţiei creştine, şi ce pretinde acest lucru din partea noastră?

¹⁹ În acest timp al sfârşitului, Cristos a numit un sclav colectiv, „sclavul fidel şi prevăzător“, peste „toate bunurile sale“, adică interesele pământeşti ale Regatului (Matei 24:45–47, NW). La fel ca în secolul întâi, acest sclav este reprezentat printr-un corp de guvernare, alcătuit din creştini unşi cărora Cristos le-a încredinţat autoritatea de a lua decizii şi de a numi alţi supraveghetori (Faptele 6:2, 3; 15:2). La rândul său, Corpul de Guvernare le deleagă autoritate comitetelor de filială, supraveghetorilor de district şi de circumscripţie, precum şi bătrânilor din cadrul fiecăreia dintre cele peste 73 000 de congregaţii ale Martorilor lui Iehova existente pe întregul pământ. Toţi aceşti creştini devotaţi merită sprijinul şi respectul nostru. — 1 Timotei 5:17.

20. Ce exemplu ne arată că Iehova îi dezaprobă pe cei care dovedesc lipsă de respect faţă de colaboratorii creştini care deţin autoritate?

²⁰ Cu privire la respectul pe care îl datorăm bărbaţilor care deţin autoritate în cadrul congregaţiei creştine se poate face o comparaţie interesantă cu supunerea pe care o datorăm autorităţilor laice. Atunci când cineva violează o lege umană pe care Dumnezeu o aprobă, pedeapsa impusă de către „cei care guvernează“ este, de fapt, o exprimare indirectă a mâniei lui Dumnezeu „împotriva celui ce practică răul“ (Romani 13:3, 4, NW). Dacă Iehova se mânie atunci când cineva încalcă nişte legi umane şi este lipsit de respectul cuvenit faţă de autorităţile lumeşti, cu atât mai mult trebuie să-i displacă faptul că un creştin dedicat desconsideră principiile biblice şi dovedeşte lipsă de respect faţă de colaboratorii creştini care deţin autoritate!

21. Ce sfat scriptural vom fi fericiţi să urmăm, şi ce anume se va analiza în articolul care urmează?

²¹ În loc să ne atragem dezaprobarea lui Dumnezeu prin adoptarea unei atitudini răzvrătite sau independente, vom urma sfatul adresat de Pavel creştinilor din Filipi: „Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strîmbe şi sucite [perverse şi denaturate, NW], în care străluciţi ca nişte lumini în lume“ (Filipeni 2:12–15). Spre deosebire de actuala generaţie perversă şi denaturată care a provocat o criză a autorităţii, membrii poporului lui Iehova se supun de bunăvoie autorităţii. În felul acesta, ei seceră mari foloase, aşa cum vom vedea din articolul care urmează.

[Notă de subsol]

Recapitulare

◻ Cine este Autoritatea Supremă, şi de ce este legitimă autoritatea sa?

◻ În ce sens autorităţile superioare sunt „aşezate în poziţiile lor respective de Dumnezeu“?

◻ Când anume încetează autorităţile superioare să mai fie „slujitorul lui Dumnezeu“?

◻ Ce sistem de exercitare a autorităţii există în cadrul familiilor creştine?

◻ Cum este delegată autoritatea în cadrul congregaţiei creştine?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 18]

Isus a afirmat: „Daţi . . . Cezarului ce este al Cezarului“.