Epicur a învăţat şi că nu poate exista viaţă după moarte. Bineînţeles că acest lucru era contrar învăţăturii biblice referitoare la înviere. De fapt, când apostolul Pavel a vorbit la Areopag, printre cei care nu au fost de acord cu Pavel în ce priveşte doctrina învierii s-au numărat, probabil, şi epicurienii. — Faptele 17:18, 31, 32; 1 Corinteni 15:12–14.

S-ar putea spune că cel mai periculos element din filozofia lui Epicur era şi cel mai subtil. Negând existenţa unei vieţi după moarte, el a ajuns la concluzia că omul ar trebui să-şi trăiască cât mai fericit viaţa scurtă de pe pământ. După cum am văzut, ideea lui nu era neapărat să trăieşti în păcat, ci, mai degrabă, să te bucuri de prezent, de vreme ce nu există viaţă după moarte.

Astfel, Epicur nu încuraja delictele secrete pentru ca oamenii să nu trăiască cu teama de a fi descoperiţi, o ameninţare indiscutabilă la adresa fericirii prezente. El recomanda moderaţia pentru evitarea consecinţelor abuzurilor, un alt obstacol în calea fericirii prezente. Tot el încuraja faptul de a fi în relaţii bune cu alţii, deoarece, atunci când erau reciproce, acestea erau avantajoase. Bineînţeles, evitarea delictelor secrete, practicarea moderaţiei şi cultivarea prieteniilor sunt fapte lăudabile în sine. Atunci de ce era filozofia lui Epicur periculoasă pentru un creştin? Deoarece sfaturile acestuia se bazau pe concepţia sa lipsită de credinţă: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri“. — 1 Corinteni 15:32.

Este adevărat că Biblia le arată oamenilor cum pot trăi fericiţi în prezent. Totuşi, ea dă următorul sfat: „Ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa veşnică“ (Iuda 21). Da, Biblia pune un accent mai mare pe viitorul etern decât pe prezentul trecător. Pentru un creştin, faptul de a-i sluji lui Dumnezeu este lucrul cel mai important, iar, atunci când îl pune pe Dumnezeu pe primul loc, el se simte fericit şi realizat. În mod asemănător, în loc să fie preocupat de interesele lui personale, Isus şi-a folosit energia în mod neegoist, slujindu-i lui Iehova şi ajutându-i pe oameni. El şi-a învăţat discipolii să le facă bine altora, nu în speranţa că vor primi ceva în schimb, ci dintr-o iubire sinceră faţă de semenii lor. În mod clar, motivaţiile epicurismului sunt complet diferite de cele ale creştinismului. — Marcu 12:28–31; Luca 6:32–36; Galateni 5:14; Filipeni 2:2–4.

Deşi epicurismul a dispărut în secolul al IV-lea e.n., astăzi există persoane care adoptă un punct de vedere asemănător, potrivit căruia trebuie să trăieşti pentru prezent. Aceşti oameni au puţină credinţă sau nu au deloc credinţă în promisiunea lui Dumnezeu privitoare la viaţa veşnică. Cu toate acestea, unii dintre ei au norme de conduită relativ înalte.

Un creştin ar putea fi tentat să lege o prietenie strânsă cu asemenea persoane, gândindu-se probabil că prietenia cu ele este justificată de faptul că acestea sunt persoane cuviincioase. Însă, fără a ne considera superiori altora, trebuie să ţinem seama de faptul că toate „prieteniile rele“ — inclusiv cele a căror influenţă este mai subtilă — „strică obiceiurile bune“.

Filozofia „trăieşte pentru prezent“ şi-a făcut apariţia pe neaşteptate şi la unele seminarii de afaceri, în cărţi de autoperfecţionare, în romane, în filme, în programele de televiziune şi în muzică. Deşi nu promovează în mod direct o conduită păcătoasă, cum ar putea să ne influenţeze în mod subtil acest punct de vedere lipsit de credinţă? De exemplu, nu cumva am putea deveni atât de preocupaţi de realizarea noastră personală, încât să pierdem din vedere controversa legată de suveranitatea lui Iehova? Nu ne-am putea lăsa atraşi de faptul de „a face mai puţin în minister“, în loc să fim „ocupaţi din plin în lucrarea Domnului“? Sau nu am putea fi induşi în eroare să punem la îndoială dreptatea normelor lui Iehova şi foloasele ce decurg din ele? Este necesar să ne păzim atât de imoralitatea făţişă, de violenţă şi de spiritism, cât şi de persoanele influenţate de concepţiile lumeşti! — 1 Corinteni 15:58, NW; Coloseni 2:8.