Apolo: un proclamator elocvent al adevărului creştin

INDIFERENT că fac parte din congregaţia creştină de mulţi ani sau doar de puţini, toţi proclamatorii Regatului ar trebui să fie interesaţi de progresul lor ca predicatori ai veştii bune. Aceasta presupune creşterea în cunoştinţa despre Cuvântul lui Dumnezeu şi în abilitatea de a le preda altora din el. Pentru unii, aceasta ar putea însemna să înfrunte provocări, să învingă obstacole sau să se pună le dispoziţie pentru o activitate mai intensă.

Biblia conţine mai multe exemple de femei şi bărbaţi dedicaţi din timpurile antice care au reuşit în diferite moduri să facă un mare progres spiritual şi au fost recompensaţi pentru eforturile lor. Unul dintre aceştia a fost Apolo. Când Scripturile ni-l prezintă pentru prima dată, el este o persoană cu o înţelegere incompletă a învăţăturilor creştine; însă, după numai câţiva ani, el slujeşte ca reprezentant itinerant al congregaţiei din primul secol. Ce i-a permis să facă un asemenea progres? El poseda calităţi pe care toţi ar fi bine să le imităm.

„Era tare în Scripturi“

Cam prin anul 52 e.n., scriitorul biblic Luca spune că „la Efes a venit un iudeu, cu numele Apolo, de origine din Alexandria, bărbat care avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi. El era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan. A început a vorbi cu îndrăzneală în sinagogă“. — Faptele 18:24–26.

Alexandria (Egipt) era al doilea oraş din lume în ce priveşte mărimea, după Roma, şi era unul dintre cele mai importante centre culturale ale timpului, atât pentru iudei, cât şi pentru greci. Probabil că Apolo şi-a dobândit cunoştinţa temeinică din Scripturile ebraice şi o anumită elocvenţă în urma instruirii primite în vasta comunitate iudaică din acel oraş. Unde a aflat Apolo despre Isus este mai greu de spus. „După câte se pare, el a fost un călător, probabil un negustor ambulant“, sugerează eruditul F. F. Bruce, „şi el i-ar fi putut întâlni pe predicatorii creştini în oricare dintre numeroasele locuri pe care le-a vizitat“. În orice caz, chiar dacă vorbea şi învăţa corect despre Isus, se pare că lui i se depusese mărturie înainte de Penticosta din anul 33 e.n., deoarece „nu cunoştea decât botezul lui Ioan“.

Ca precursor al lui Isus, Ioan Botezătorul depusese o mărturie temeinică întregii naţiuni israelite, şi mulţi fuseseră botezaţi de el ca simbol al căinţei (Marcu 1:5; Luca 3:15, 16). Potrivit opiniei mai multor istorici, în rândurile populaţiei iudaice din Imperiul Roman, cunoştinţa multor oameni despre Isus se limita la ceea ce predicase Ioan pe malurile Iordanului. „Creştinismul lor era în acelaşi stadiu în care fusese la începutul ministerului Domnului nostru“, afirmă W. J. Conybeare şi J. S. Howson. „Ei nu cunoşteau semnificaţia completă a morţii lui Cristos; poate că nici măcar nu auziseră că El înviase.“ Se pare că nici Apolo nu ştia de revărsarea spiritului sfânt la Penticosta din anul 33 e.n. Cu toate acestea, el dobândise unele informaţii exacte despre Isus şi nu le-a ţinut doar pentru sine. De fapt, el a căutat în mod curajos ocazii de a vorbi despre ceea ce ştia. Cu toate acestea, zelul şi entuziasmul lui nu erau încă în armonie cu cunoştinţa exactă.

Zelos, dar umil

Relatarea lui Luca spune în continuare: „Acuila şi Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei şi i-au arătat mai amănunţit Calea lui Dumnezeu“ (Faptele 18:26). Acuila şi Priscila trebuie să-şi fi dat seama că credinţa lui Apolo era foarte asemănătoare cu a lor, însă, plini de înţelepciune, nu au încercat să-i corecteze în public modul de înţelegere incomplet. Ne putem imagina că au avut mai multe conversaţii cu Apolo, cu scopul de a-l ajuta. Cum a reacţionat Apolo, un om „tare în Scripturi“ (Faptele 18:24)? Foarte probabil, cu câtva timp înainte de a-i întâlni pe Acuila şi Priscila, Apolo predicase în public mesajul lui incomplet. O persoană mândră ar fi putut refuza foarte uşor orice corectare, însă Apolo a fost umil şi recunoscător că putea să-şi completeze cunoştinţele.

Aceeaşi atitudine umilă a lui Apolo este evidentă şi în dispoziţia lui de a accepta o scrisoare de recomandare de la fraţii efeseni pentru congregaţia din Corint. Relatarea continuă: „Fiindcă el voia să treacă în Ahaia, fraţii au scris ucenicilor să-l primească“ (Faptele 18:27; 19:1). Apolo nu a pretins să fie acceptat pe baza meritelor sale, ci a respectat cu modestie ordinea stabilită în congregaţia creştină.

În Corint

Primele rezultate ale ministerului lui Apolo în Corint au fost excelente. Cartea Faptele relatează: „Când a ajuns, a ajutat mult pe cei care crezuseră prin har, căci convingea cu mare putere pe iudei înaintea poporului [dovedea cu putere şi temeinic în public că evreii se înşelau, NW], arătându-le prin Scripturi că Isus era Hristosul“. — Faptele 18:27, 28.

Apolo s-a pus la dispoziţia congregaţiei, încurajându-i pe fraţi prin pregătirea şi zelul lui. Care a fost cheia succesului lui? Cu siguranţă, Apolo avea darul vorbirii şi curajul de a discuta în public cu iudeii. Însă mai important este faptul că el şi-a susţinut argumentele cu Scripturile.

Deşi Apolo a exercitat o influenţă puternică asupra corintenilor, predicarea lui a avut, din nefericire, consecinţe negative neaşteptate. Cum aşa? Atât Pavel, cât şi Apolo au contribuit mult la plantarea şi udarea seminţei adevărului Regatului în Corint. Pavel predicase acolo prin anul 50 e.n., cam cu doi ani înainte de sosirea lui Apolo. Până în momentul în care Pavel şi-a scris prima scrisoare către corinteni, în jurul anului 55 e.n., luaseră fiinţă diverse facţiuni. Unii îl considerau pe Apolo conducătorul lor, în timp ce alţii îl preferau pe Pavel sau pe Petru sau numai pe Cristos (1 Corinteni 1:10–12). Unii spuneau: ‘Eu sunt al lui Apolo!’ De ce?

Pavel şi Apolo predicau acelaşi mesaj, însă ei aveau personalităţi diferite. După cum a recunoscut Pavel despre sine, „cuvântul lui [era] de dispreţuit“; pe de altă parte, Apolo „avea darul vorbirii“ (2 Corinteni 10:10; 11:6). Acesta avea calităţi care îi permiteau să se facă ascultat de unii evrei din comunitatea evreiască din Corint. El a reuşit să ‘dovedească în mod temeinic că evreii se înşelau’, în timp ce Pavel, nu cu mult timp înainte, părăsise sinagoga. — Faptele 18:1, 4–6.

Acesta să fi fost motivul pentru care unii înclinau spre Apolo? Mai mulţi comentatori emit ipoteza că pasiunea înnăscută a grecilor pentru discuţii filozofice i-a determinat, probabil, pe unii să prefere metoda de abordare mai stimulatoare a lui Apolo. Giuseppe Ricciotti sugerează că „limbajul lui colorat şi alegoriile lui sofisticate au câştigat admiraţia multora care îl preferau pe el în locul lui Pavel, un orator modest şi lipsit de rafinament“. Dacă, într-adevăr, unele persoane au permis în mod greşit ca aceste preferinţe personale să creeze dezbinări între fraţi, este uşor de înţeles de ce Pavel a criticat cu asprime preamărirea ‘înţelepciunii celor înţelepţi’. — 1 Corinteni 1:17–25.

Totuşi, aceste critici nu denotă existenţa unor fricţiuni între Pavel şi Apolo. Deşi unii au dat frâu liber imaginaţiei, închipuindu-şi că aceşti doi predicatori erau adversari înverşunaţi care se luptau să câştige simpatia corintenilor, Scripturile nu spun aşa ceva. Departe de a încerca să se considere liderul unei facţiuni, Apolo a părăsit Corintul, s-a întors în Efes şi a fost lângă Pavel când acesta şi-a scris prima scrisoare către congregaţia dezbinată.

Între ei nu exista dezbinare sau rivalitate; dimpotrivă, este evident că cei doi au colaborat în vederea rezolvării problemelor din Corint, având încredere reciprocă. Probabil că Pavel avea îndoieli cu privire la unii din Corint, dar în mod cert nu cu privire la Apolo. Lucrarea celor doi bărbaţi era în completă armonie, învăţătura lor era complementară. Ca să cităm chiar cuvintele lui Pavel, „eu am sădit, Apolo a udat“, deoarece amândoi erau „colaboratori ai lui Dumnezeu“ (NW). — 1 Corinteni 3:6, 9, 21–23.

La fel ca Pavel, corintenii îl preţuiau foarte mult pe Apolo, dorind să fie vizitaţi din nou de el. Însă, când Pavel l-a invitat pe Apolo să se întoarcă în Corint, alexandrinul a refuzat. Pavel spune: „Cât pentru fratele Apolo, l-am rugat mult să vină la voi . . ., dar n-a voit nicidecum să vină acum; va veni însă când va avea o ocazie potrivită“ (1 Corinteni 16:12). Poate că Apolo s-a reţinut de teamă să nu stârnească noi dezbinări sau, pur şi simplu, din cauză că era ocupat în altă parte.

Ultima dată când este menţionat în Scripturi, Apolo călătorea spre Creta şi, probabil, mai departe. Pavel arată din nou o deosebită consideraţie faţă de prietenul şi colaboratorul lui, rugându-l pe Tit să le ofere lui Apolo şi tovarăşului său de călătorie, Zena, tot ce le trebuia pentru călătorie (Tit 3:13). Până la data respectivă, după aproximativ zece ani de instruire creştină, Apolo făcuse suficiente progrese pentru a sluji ca reprezentant itinerant al congregaţiei.

Calităţi divine care înlesnesc creşterea spirituală

Predicatorul alexandrin le-a dat un exemplu excelent tuturor celor ce declară vestea bună astăzi şi, de fapt, tuturor celor ce doresc să facă progrese spirituale. Poate că nu suntem atât de elocvenţi ca el, dar, în mod sigur, ne putem strădui să-l ajungem în ce priveşte cunoştinţa şi dexteritatea cu care folosea Scripturile, ajutându-i astfel pe căutătorii sinceri ai adevărului. Prin exemplul lui de activitate zeloasă, Apolo i-a „ajutat mult pe cei care crezuseră“ (Faptele 18:27). Apolo a fost umil, cu spirit de sacrificiu şi dispus să le slujească altora. El a înţeles bine că în congregaţia creştină nu este loc pentru rivalitate sau ambiţie, deoarece toţi suntem „colaboratori ai lui Dumnezeu“. — 1 Corinteni 3:4–9, NW; Luca 17:10.

La fel ca Apolo, şi noi putem face progrese spirituale. Suntem noi dispuşi să ne îmbunătăţim sau să ne extindem serviciul sacru, punându-ne la dispoziţie pentru a fi folosiţi mai mult de Iehova şi de organizaţia sa? Dacă da, vom fi studenţi şi proclamatori zeloşi ai adevărului creştin.