ADEVĂR

Termenul ebraic ʼemethʼ, redat deseori prin „adevăr”, poate denota ceea ce este ferm, demn de încredere, stabil, fidel, adevărat sau stabilit ca fapt. (Ex 18:21; 34:6; De 13:14; 17:4; 22:20; Ios 2:12; 2Cr 18:15; 31:20; Ne 7:2; 9:33; Es 9:30; Ps 15:2; Ec 12:10; Ier 9:5) Cuvântul grecesc a·le′thei·a denotă opusul falsității sau al nedreptății și se referă la ceea ce corespunde realității sau la ceea ce este drept și corect. (Mr 5:33; 12:32; Lu 4:25; Ioa 3:21; Ro 2:8; 1Co 13:6; Flp 1:18; 2Te 2:10, 12; 1Io 1:6, 8; 2:4, 21) Numeroase alte expresii din limba originală pot fi traduse, în funcție de context, tot prin termenul „adevăr”.

Iehova, Dumnezeul adevărului. Iehova este „Dumnezeul adevărului”. (Ps 31:5) El este fidel în tot ceea ce face. Promisiunile sale sunt sigure, întrucât El nu poate să mintă. (Nu 23:19; 1Sa 15:29; Ps 89:35; Tit 1:2; Ev 6:17, 18) El judecă potrivit adevărului, adică potrivit realității lucrurilor, nu după aparențe. (Ro 2:2; compară cu Ioa 7:24.) Tot ce provine de la el este pur și fără defect. Hotărârile sale judecătorești, legile, poruncile și cuvântul său sunt adevăr. (Ne 9:13; Ps 19:9; 119:142, 151, 160) Ele sunt întotdeauna drepte și corecte și sunt în opoziție cu orice este nedrept și greșit.

Mărturia creației. Creația atestă existența lui Dumnezeu. Însă, potrivit cuvintelor lui Pavel, chiar unii dintre cei care „l-au cunoscut pe Dumnezeu” ‘au înăbușit’ acest adevăr. În loc să-i slujească lui Dumnezeu în armonie cu adevărul referitor la puterea sa eternă și dumnezeirea sa, ei și-au făcut idoli și li s-au închinat. Întrucât nu sunt dumnezei reali, idolii sunt un neadevăr, o minciună, o falsitate. (Ier 10:14) Așadar, aceste persoane, deși aveau „adevărul lui Dumnezeu”, l-au schimbat „cu o minciună și au venerat creația, îndeplinind un serviciu sacru mai degrabă pentru ea decât pentru Creator”. Faptul că au ales minciuna idolatriei i-a condus spre tot felul de practici degradante. (Ro 1:18-31)

În contrast cu starea de păcat a omului. Practicile degradante ale oamenilor din națiuni și neascultarea evreilor față de legea lui Dumnezeu nu l-au prejudiciat în nici un fel pe Creator. Dimpotrivă, fidelitatea, sfințenia și dreptatea sa au ieșit și mai mult în evidență, spre gloria sa. Dar faptul că acțiunile rele ale omului au făcut ca dreptatea lui Dumnezeu să iasă în evidență într-o măsură și mai mare nu constituie un motiv pentru a-l considera nedrept pe Dumnezeu când îi judecă nefavorabil pe cei nelegiuiți. Fiind o creație a lui Dumnezeu, omul nu are dreptul să-și facă rău lui însuși păcătuind.

Acesta este și argumentul folosit de Pavel în scrisoarea sa către Romani, în care spune: „Dacă nedreptatea noastră scoate în evidență dreptatea lui Dumnezeu, ce vom spune? Este oare nedrept Dumnezeu când își arată mânia? (Vorbesc ca un om.) Nicidecum! Altminteri cum va judeca Dumnezeu lumea? Însă, dacă datorită minciunii mele [compară cu Ps 62:9] adevărul lui Dumnezeu a devenit și mai evident, spre gloria sa, de ce mai sunt eu judecat ca păcătos? Și de ce să nu spunem, după cum suntem învinuiți pe nedrept și după cum afirmă unii că spunem: «Să facem răul ca să vină binele»? Condamnarea acestor oameni este potrivit dreptății”. (Ro 3:5-8) Dumnezeu și-a eliberat poporul nu pentru a duce o viață păcătoasă, ci pentru a trăi în dreptate, spre gloria lui Dumnezeu. Apostolul spune ulterior în scrisoarea sa: „Să nu mai prezentați mădularele voastre păcatului ca arme ale păcatului, ci prezentați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu ca vii, din morți cum erați, și prezentați-i mădularele voastre lui Dumnezeu ca arme ale dreptății”. (Ro 6:12, 13)

În ce sens este Isus Cristos „adevărul”?

Asemenea lui Iehova, Tatăl său, Isus Cristos este „plin de bunătate nemeritată și de adevăr”. (Ioa 1:14; Ef 4:21) Când a fost pe pământ, el a spus întotdeauna adevărul, așa cum îl primise de la Tatăl său. (Ioa 8:40, 45, 46) „El n-a comis păcat, iar în gura lui nu s-a găsit înșelătorie.” (1Pe 2:22) Isus a prezentat lucrurile așa cum erau în realitate. Pe lângă faptul că era ‘plin de adevăr’, Isus a fost el însuși „adevărul”; adevărul a venit prin el. El a declarat: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. (Ioa 14:6) Iar apostolul Ioan a scris: „Legea a fost dată prin Moise, iar bunătatea nemeritată și adevărul au venit prin Isus Cristos”. (Ioa 1:17)

Cuvintele lui Ioan nu vor să spună că legea dată prin Moise era greșită. Aceasta era și ea adevăr, fiind în conformitate cu normele de sfințenie, de dreptate și de bunătate ale lui Dumnezeu. (Ps 119:151; Ro 7:10-12) Însă Legea îi îndruma pe evrei spre Cristos (Ga 3:23-25), fiind o umbră, sau imagine profetică, a unor realități mai mari (Ev 8:4, 5; 10:1-5). Fiind o umbră, Legea, deși era adevărată, nu constituia adevărul deplin și, prin urmare, ea avea să lase loc realităților pe care le prefigura. Această idee este scoasă în evidență de apostolul Pavel în scrisoarea sa către coloseni: „Nimeni deci să nu vă judece cu privire la mâncare şi la băutură sau cu privire la vreo sărbătoare, la ţinerea lunii noi sau a unui sabat, fiindcă acestea sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar realitatea este a lui Cristos”. (Col 2:16, 17) Prin urmare, „adevărul a venit prin Isus” în sensul că, prin el, lucrurile prefigurate de lege au devenit realitate. Întrucât el însuși era realitatea, nu „umbra”, Isus era „adevărul”. Isus a devenit, totodată, ‘un slujitor pentru adevărul cuvântului lui Dumnezeu’, în sensul că el a îndeplinit promisiunile făcute de Dumnezeu strămoșilor evreilor, slujindu-le evreilor circumciși, precum și prozeliților. (Ro 15:8; vezi ISUS CRISTOS [„A depus mărturie despre adevăr”].)

„Spiritul adevărului.” Spiritul care provine de la Iehova este pur și sfânt. El este „spiritul adevărului”. (Ioa 14:17; 15:26) Isus Cristos le-a spus discipolilor săi: „Mai am multe lucruri să vă spun, dar acum nu le puteți purta. Însă, când va veni spiritul adevărului, el vă va călăuzi în tot adevărul, fiindcă nu va vorbi de la el însuși, ci va spune ce aude și vă va anunța lucrurile viitoare”. (Ioa 16:12, 13)

Spiritul lui Dumnezeu avea să-i învețe pe discipoli tot ceea ce le era necesar să știe pentru a-și îndeplini lucrarea, amintindu-le și ajutându-i să înțeleagă lucrurile pe care le auziseră de la Isus, dar cărora nu le prinseseră sensul. (Ioa 14:26) Spiritul lui Dumnezeu avea, de asemenea, să le anunțe „lucrurile care vin”. Acestea puteau include dezvăluirea semnificației morții și învierii lui Isus, deoarece, la acel moment, aceste evenimente nu se întâmplaseră încă și făceau parte dintre lucrurile pe care ei nu le înțelegeau. (Mt 16:21-23; Lu 24:6-8, 19-27; Ioa 2:19-22; 12:14-16; 20:9) Desigur, mai târziu, spiritul lui Dumnezeu a făcut posibil și ca discipolii lui Cristos să prezică unele evenimente viitoare. (Fa 11:28; 20:29, 30; 21:11; 1Ti 4:1-3) Fiind „spiritul adevărului”, spiritul sfânt al lui Dumnezeu n-ar fi putut niciodată să fie sursa vreunei erori, ci avea să-i protejeze pe continuatorii lui Cristos de minciuni doctrinale. (Compară cu 1Io 2:27; 4:1-6.) El avea să le depună mărturie despre adevărul referitor la Isus Cristos. Începând de la Penticosta din anul 33 e.n., spiritul lui Dumnezeu a depus mărturie, ajutându-i pe discipoli să înțeleagă profețiile care dovedeau în mod clar că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Pe baza acestor profeții, ei le-au depus mărturie altora. (Ioa 15:26, 27; compară cu Fa 2:14-36; Ro 1:1-4.) Însă, chiar și înainte de Penticostă, „spiritul adevărului” depusese mărturie despre faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (1Io 5:5-8), întrucât, prin acest spirit, Isus a fost uns și a putut să înfăptuiască lucrări de putere. (Ioa 1:32-34; 10:37, 38; Fa 10:38; vezi SPIRIT.)

Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu prezintă lucrurile așa cum sunt în realitate, dezvăluind însușirile, scopurile și poruncile lui Iehova, precum și adevărata stare a omenirii. Cuvântul lui Dumnezeu arată și ce este necesar pentru ca cineva să fie sfințit, sau pus deoparte, pentru a fi folosit în serviciul lui Iehova, și ca să își păstreze această sfințire. Isus a putut deci să se roage în favoarea discipolilor săi, spunând: „Sfințește-i prin adevăr: cuvântul tău este adevărul”. (Ioa 17:17; compară cu Iac 1:18.) Supunându-se adevărului revelat în Cuvântul lui Dumnezeu, ei au fost sfințiți, adevărul fiind mijlocul prin care și-au purificat sufletele. (1Pe 1:22) Astfel, ei s-au detașat de această lume, care ignoră adevărul lui Dumnezeu, și au dovedit că „nu fac parte” din ea. (Ioa 17:16)

‘A umbla în adevăr.’ Cei ce doresc să aibă aprobarea lui Dumnezeu trebuie să umble în adevărul său și să-i slujească în adevăr. (Ios 24:14; 1Sa 12:24; Ps 25:4, 5; 26:3-6; 43:3; 86:11; Is 38:3) Aceasta presupune să se conformeze cerințelor lui Dumnezeu și să-i slujească cu fidelitate și sinceritate. Isus Cristos i-a spus unei femei samaritene: „Vine ceasul, și acesta este acum, când închinătorii adevărați i se vor închina Tatălui cu spirit și cu adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl. Dumnezeu este Spirit și cei care se închină trebuie să I se închine cu spirit și adevăr”. (Ioa 4:23, 24) O astfel de închinare nu s-ar putea baza pe imaginație, ci trebuie să fie în acord cu realitatea, cu ceea ce a dezvăluit Dumnezeu în Cuvântul său despre sine și despre scopurile sale.

Creștinismul este „calea adevărului” (2Pe 2:2), iar cei care îi ajută pe alții să promoveze creștinismul devin „colaboratori în adevăr”. (3Io 8) Tot ansamblul învățăturilor creștine, care au ajuns mai târziu să facă parte din Cuvântul scris al lui Dumnezeu, constituie „adevărul”, sau „adevărul veștii bune”. Aderarea la acest adevăr, sau faptul de ‘a umbla’ în adevăr, este un factor esențial pentru ca o persoană să fie salvată. (Ro 2:8; 2Co 4:2; Ef 1:13; 1Ti 2:4; 2Ti 4:4; Tit 1:1, 14; Ev 10:26; 2Io 1-4; 3Io 3, 4) În cazul celor cu o conduită bună, adevărul — adică aderarea la Cuvântul lui Dumnezeu, precum și rezultatele conduitei lor — „mărturisește” că sunt exemple demne de imitat. (3Io 11, 12) În schimb, o persoană care se îndepărtează de învățăturile de bază ale creștinismului, fie adoptând o conduită nepotrivită, fie susținând doctrine false, nu mai „umblă” în adevăr. Aceasta a fost situația celor care susțineau cu insistență că circumcizia era o condiție pentru salvare. Învățătura lor era contrară adevărului creștin, iar cei care o acceptau încetau să asculte de adevăr sau să umble în el. (Ga 2:3-5; 5:2-7) În mod asemănător, când apostolul Petru, prin acțiunile sale, a făcut discriminare între evrei și neevrei, apostolul Pavel l-a corectat fiindcă nu „umbla” în armonie cu „adevărul veștii bune”. (Ga 2:14)

„Stâlp și sprijin al adevărului”. Congregația creștină servește drept „stâlp și sprijin al adevărului”, adică îl apără și îl susține. (1Ti 3:15) Din acest motiv, este deosebit de important ca aceia cărora le este încredințată supravegherea congregației să fie capabili să mânuiască în mod corect „cuvântul adevărului”. O folosire corectă a Cuvântului lui Dumnezeu le permite să combată învățăturile false în congregație, instruindu-i „pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căința care duce la cunoașterea exactă a adevărului”. (2Ti 2:15-18, 25; vezi 2Ti 3:6-8; Iac 5:13-20) Nu toți îndeplinesc condițiile pentru a fi astfel de învățători în congregație. Bărbații care au în inimă gelozii amare și un spirit de ceartă nu se pot lăuda că sunt calificați să-i învețe pe alții. Pretenția lor ar fi falsă. Discipolul Iacov a scris: „Cine este înțelept și priceput printre voi? Să-și arate faptele prin purtarea lui bună, cu o blândețe care vine din înțelepciune, dar dacă aveți în inima voastră gelozie amară și spirit de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului”. (Iac 3:13, 14)

Pentru ca, efectiv, congregația creștină să fie „stâlp și sprijin al adevărului”, membrii săi trebuie să trăiască potrivit adevărului. (Ef 5:9) Ei trebuie să fie consecvenți, ca și cum ar fi ‘încinși cu adevărul’, și să nu devieze de la conduita dreaptă. (Ef 6:14) Pe lângă faptul că se păstrează ei înșiși puri, creștinii trebuie să fie preocupați și de puritatea congregației. Subliniind necesitatea de a păstra curată congregația și de a nu le permite celor nelegiuți s-o murdărească, apostolul Pavel a scris: „Înlăturați plămădeala veche, ca să fiți o frământătură nouă, fiindcă voi nu trebuie să aveți niciun fel de ferment. Căci Cristos, paștele nostru, a fost jertfit. Să ținem deci sărbătoarea nu cu plămădeala veche, nici cu plămădeala răutății și a nelegiuirii, ci cu turtele nedospite ale sincerității și adevărului”. (1Co 5:7, 8) Întrucât Isus Cristos s-a jertfit o singură dată (compară cu Ev 9:25-28) – el fiind realitatea prefigurată de mielul pascal –, întregul mod de viață al unui creștin, comparabil cu Sărbătoarea Turtelor nedopsite, trebuie să fie lipsit de răutate și ticăloșie. Creștinii trebuie să-și dorească să îndepărteze ceea ce este păcătos, pentru a păstra atât puritatea personală, cât și puritatea congregației, și astfel ‘să țină sărbătoarea cu turtele nedospite ale sincerității și adevărului’.