Potrivit Bibliei

De ce este excluderea o măsură plină de iubire

EXCOMUNICAREAa: Ideea în sine stârneşte în mulţi oameni religioşi sentimente contradictorii. Majoritatea oamenilor sunt de părere că în religie trebuie să existe o anumită formă de disciplinare. Dar mulţi consideră că excomunicarea este o relicvă a trecutului, o modalitate de disciplinare crudă, care le reaminteşte de inchiziţie sau de vânătoarea de vrăjitoare.

Problema se agravează dacă se ia în considerare puternica influenţă a laicilor. Ca urmare a acestui fapt, cele mai multe dintre religiile creştinătăţii au adoptat o concepţie mai tolerantă faţă de păcat. Nu este deci de mirare că un ministru episcopal a afirmat: „Excomunicarea face parte din tradiţia noastră, dar în secolul nostru nu cred că s-a recurs la ea“.

Totuşi, probabil că mulţi oameni rămân surprinşi când află că în rândul Martorilor lui Iehova se ia în serios excluderea (un echivalent al excomunicării). Bineînţeles, o astfel de acţiune nu este uşor de întreprins, dar este o măsură plină de iubire. Cum anume?

Excluderea preamăreşte numele lui Dumnezeu

Iehova este un Dumnezeu sfânt. El nu tolerează păcatul deliberat din partea celor care pretind că i se închină. Apostolul Petru le-a scris creştinilor următoarele: „Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt»“ (1 Petru 1:15, 16). Aşadar, excluderea păcătoşilor care nu se căiesc preamăreşte numele sfânt al lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, demonstrează iubire faţă de acel nume. — Compară cu Evrei 6:10.

Înseamnă oare aceasta că dacă un creştin cedează în faţa unei slăbiciuni sau cade într-un păcat grav este în mod automat dat afară din congregaţie? Câtuşi de puţin! Iehova nu este un dictator fără inimă. El este îndurător şi înţelegător. El îşi aminteşte că suntem imperfecţi (Psalmul 103:14). Iehova ştie că „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23). Dumnezeu s-a îngrijit ca, prin intermediul congregaţiei, să se acorde ajutor spiritual, astfel încât, dacă un creştin este „prins în vreo greşeală“ sau chiar dacă comite un păcat grav, să poată fi ‘îndreptat’ cu spiritul blândeţii, într-un mod iubitor (Galateni 6:1). Dacă acceptă sfatul din Cuvântul lui Dumnezeu şi dovedeşte sincer că regretă din inimă ce a făcut şi că într-adevăr se căieşte, cel care s-a abătut de la calea dreptăţii poate ‘fi vindecat’ spiritualiceşte. — Iacov 5:13–16.

Ce se poate face în cazul în care un creştin botezat păcătuieşte grav, şi toate eforturile făcute pentru restabilirea lui eşuează? Cu alte cuvinte, ce se poate face dacă el refuză cu încăpăţânare să-şi corecteze conduita păcătoasă?

Menţine congregaţia curată

Biblia le porunceşte creştinilor: „Să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că-şi zice «frate», este desfrânat, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“. — 1 Corinteni 5:11.

Este oare crudă şi înjositoare această lege biblică? Gândiţi-vă însă la următorul aspect: Dacă un criminal înrăit este trimis la închisoare pentru că a încălcat legea, este oare aceasta o acţiune crudă sau neîndurătoare? Nu, deoarece publicul are dreptul de a asigura pacea şi securitatea comunităţii. De fapt, în perioada detenţiei lui, criminalul este exclus dintr-o societate care respectă legea.

În mod asemănător, congregaţia creştină este îndreptăţită să-i înlăture din mijlocul ei pe răufăcătorii care nu se căiesc. De ce? Deoarece congregaţia nu trebuie să fie un loc de refugiu pentru răufăcătorii imorali şi pentru alţii care practică păcatul cu voia.

Fiind conştient de faptul că „un singur păcătos nimiceşte mult bine“, apostolul Pavel le-a poruncit colaboratorilor lui de credinţă următoarele: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!“ (Eclesiastul 9:18; 1 Corinteni 5:13). Această acţiune îl împiedică pe păcătos să răspândească corupţia în congregaţie şi ocroteşte bunul renume al congregaţiei. — Compară cu 1 Timotei 3:15.

Ocrotire la nivel individual

De asemenea, excluderea îl ocroteşte pe fiecare membru al congregaţiei. Să exemplificăm lucrul acesta: Imaginaţi-vă că sunteţi treziţi din somn de ţiuitul strident al claxonului sau al alarmei unei maşini. Nu puteţi să vă faceţi că nu auziţi acest ţiuit asurzitor. De fapt, chiar tresăriţi de spaimă! În mod asemănător, când cineva este înlăturat din congregaţie, se speră că această acţiune va atrage atenţia fiecărui membru al congregaţiei. Ea îi tulbură. Nu poate fi trecută cu vederea. Cum poate fi aceasta o ocrotire?

„Când am auzit pentru prima dată la Sala Regatului că cineva a fost exclus, în primul rând am fost şocată“, mărturiseşte o Martoră. „Apoi lucrul acesta m-a ajutat să fiu umilă. M-a făcut să-mi dau seama că şi eu aş putea să cad.“ După cum arată cuvintele ei, excluderea îi poate îndemna pe alţii să-şi examineze conduita. — 1 Corinteni 10:12.

Întrebându-ne, de exemplu, ‘Există în viaţa mea aspecte în care sunt vulnerabil din punct de vedere spiritual?’, putem fi ajutaţi să ne examinăm poziţia faţă de Dumnezeu. În felul acesta putem continua ‘să lucrăm la salvarea noastră, cu teamă şi tremur’. — Filipeni 2:12, NW.

Întoarcerea la Dumnezeu

„Oricât de greu mi-a fost — declară o creştină care a fost exclusă pentru un timp —, disciplinarea mi-a fost utilă şi cât se poate de necesară, dovedindu-se a fi salvatoare de vieţi.“ Aceasta scoate în evidenţă un alt aspect important al excluderii: ea îi poate determina pe foştii păcătoşi care nu s-au căit de faptele lor să facă primii paşi înapoi, spre Dumnezeu.

Apostolul Pavel a spus: „Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte“ (Evrei 12:6). Astfel deci se adeveresc cuvintele: „Orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercaţi prin ea, roada dătătoare de pace a dreptăţii“. — Evrei 12:11.

Acest lucru i s-a întâmplat şi lui Richard. După ce a fost exclus aproape doi ani, el s-a căit, şi-a corectat vechea conduită, care îi aducea dezonoare lui Dumnezeu, şi a fost reprimit în congregaţia creştină. Privind în urmă, el spune despre experienţa lui următoarele: „Îmi dau seama că a trebuit să fiu exclus şi că am meritat din plin lucrul acesta. A fost într-adevăr necesar şi m-a ajutat să înţeleg cât de incorectă îmi era conduita şi cât de necesar era să-i cer iertare lui Iehova“.

Probabil că disciplinarea nu este uşor de suportat. Faptul de a o accepta pretinde umilinţă, însă cei care învaţă de pe urma ei culeg roade bogate.

Aşadar, excluderea este o dovadă a iubirii deoarece preamăreşte numele sfânt al lui Dumnezeu şi ocroteşte congregaţia de influenţa corupătoare a păcatului. În plus, ea demonstrează iubire faţă de cel păcătos prin faptul că îl îndeamnă să se căiască şi să se ‘întoarcă la Dumnezeu, ca să i se şteargă păcatele, pentru ca timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului [de la persoana lui Iehova, NW]’. — Faptele 3:19.

[Notă de subsol]

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 26]

The New Testament: A Pictorial Archive from Nineteenth-Century, de Don Rice/Dover Publications, Inc.