Opinia ta personală are oare cea mai mare importanţă?
„PREOŢI homosexuali: Biserica este din nou dezbinată“, acesta este titlul unui articol care expunea profundele disensiuni din sînul Bisericii din Anglia cu privire la problema preoţilor homosexuali.
„În biserică există loc pentru homosexuali“, declara un cleric care se ocupă de recrutarea de noi preoţi pentru biserică. După opinia lui, un homosexual ’cinstit şi serios‘ în relaţiile sale cu un alt bărbat are dreptul să fie hirotonisit.
Exprimînd o opinie contrară, un pastor scrie: „Membrii clerului care sînt homosexuali trăiesc în păcat şi trebuie să se retragă.“ El consideră că un cleric trebuie să fie un exemplu perfect de conduită morală. — The Sunday Times, Londra, 8 noiembrie 1987.
Fără îndoială că fiecare dintre aceşti bărbaţi era convins că opinia sa este corectă. Atunci cînd este vorba însă de chestiuni de importanţă capitală, oare opinia noastră personală ar trebui să fie autoritatea finală? Aşa cred unii oameni, considerînd că fiecare are dreptul să aibă o opinie.
Să examinăm însă ce anume spune Biblia referitor la acest lucru: „Astfel deci să urmărim lucrurile care favorizează pacea şi pe acelea care sînt spre edificare reciprocă.“ „Acum vă îndemn, fraţilor (. . .) să vorbiţi cu toţii în perfect acord şi să nu existe sciziuni între voi, ci să fiţi strîns uniţi, în acelaşi spirit şi în acelaşi mod de a gîndi.“ — Romani 14:19; 1 Corinteni 1:10.
În consecinţă, ce poate face un creştin, dacă constată că îi este greu să accepte punctul de vedere al congregaţiei asupra unei chestiuni importante? — Matei 5:9; 1 Petru 3:11.
Să examinăm o situaţie care a apărut în cadrul congregaţiei creştine din primul secol, atunci cînd unele persoane au considerat că propria lor opinie are cea mai mare importanţă. Să vedem care a fost rezultatul acestei stări de spirit şi să ne punem următoarea întrebare: ’Ce aş fi făcut eu dacă m–aş fi aflat în această situaţie? ‘
Problema circumciziei
În anul 36 e.n. au fost primiţi în congregaţia creştină primii păgîni necircumcişi. Cu toate că Dumnezeu îl pregătise pe apostolul Petru în vederea acestui eveniment impresionant, atît Petru cît şi cei care se aflau împreună cu el au fost foarte uimiţi văzînd că spiritul sfînt a fost revărsat asupra unor persoane necircumcise (Fapte 10:1–16, 34–48). Multor alţi iudei care deveniseră creştini le–a venit greu să accepte această stare de lucruri, pînă într–atît încît unii dintre ei, care erau ’susţinători ai circumciziei‘, i–au reproşat lui Petru că se asociază cu cei necircumcişi. — Fapte 11:2, 3.
De ce îi tulbura această problemă pe iudei? Deoarece, de aproape două mii de ani circumcizia fusese semnul unor relaţii speciale cu Dumnezeu. Atunci cînd Iehova Dumnezeu îi poruncise lui Avraam să efectueze circumcizia tuturor persoanelor de sex bărbătesc din casa sa, El a declarat: „Aceasta trebuie să slujească drept semn al legămîntului dintre mine şi voi (. . .) pentru timp indefinit“ (Geneza 17:10–13). Înţelegem deci de ce, chiar cu secole mai tîrziu, circumcizia avea încă o mare importanţă pentru iudei. Mulţi dintre ei considerau că necircumcizia înseamnă impuritate (Isaia 52:1). Ei credeau că poporul lui Dumnezeu, care este sfînt, nu trebuia să aibă de–a face cu păgînii necircumcişi şi impuri.
În anul 49 e.n., apostolul Pavel s–a confruntat în Antiohia siriană cu unii dintre aceşti ’susţinători ai circumciziei‘. Aflîndu–se la sfîrşitul primei sale călătorii misionare, el a raportat congregaţiei din această localitate cum Dumnezeu „deschisese naţiunilor [necircumcise] uşa către credinţă“. Pentru el era clar faptul că aceşti oameni proveniţi dintre naţiuni nu aveau nevoie să fie circumcişi. Dar anumiţi bărbaţi din Iudeea aveau o opinie diferită. „Dacă nu vă lăsaţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi salvaţi“, afirmau aceştia. Ei considerau circumcizia drept o cerinţă esenţială pentru salvare şi credeau că toţi păgînii care se converteau la creştinism trebuiau să fie circumcişi. — Fapte 14:26—15:1.
Fiecare era desigur convins de ceea ce susţinea şi putea prezenta argumente temeinice în favoarea opiniei sale. Dar cum avea să fie menţionată, în aceste condiţii, pacea şi unitatea congregaţiei? După ce acest subiect a fost amplu dezbătut, congregaţia din Antiohia „a hotărît ca Pavel şi Barnaba precum şi alţi cîţiva dintre ei să se urce la apostolii şi bătrînii din Ierusalim, în privinţa acestei dispute“ (Fapte 15:2). Avînd în vedere importanţa acestui subiect, nu putea fi vorba nicidecum ca fiecare dintre ei să–şi menţină propria sa opinie. Aceşti creştini aveau suficientă umilinţă şi loialitate faţă de ordinea teocratică pentru a căuta o decizie autorizată din partea colegiului central care avea misiunea să–i instruiască. — 1 Corinteni 14:33, 40; Iacob 3:17, 18; 1 Petru 5:5, 6.
Este luată o decizie
Apostolii şi bătrînii din Ierusalim (care erau recunoscuţi în mod evident drept colegiu central al congregaţiei creştine din primul secol) au examinat cu atenţie Scripturile inspirate de spiritul sfînt şi au meditat asupra felului în care spiritul sfînt dirijase evenimentele pe parcursul celor 13 ani precedenţi. Care a fost decizia lor? Pentru păgînii convertiţi la creştinism nu era necesară circumcizia în vederea salvării (Fapte 15:6–29). Aşadar, iată o instrucţiune clară care avea să ia locul unor opinii personale.
Congregaţiile conformîndu–se acestei directive, „se întăreau în credinţă şi creşteau la număr din zi în zi“ (Fapte 16:4, 5). Unele persoane însă nu au acceptat decizia Colegiului central. Ele erau convinse de justeţea opiniei lor şi anume că pentru a fi salvat era neapărat necesar să fie respectată Legea lui Moise. Ce ai fi făcut în această împrejurare? Acele persoane au început să exercite o influenţă periculoasă care producea sciziune printre creştini. Să examinăm sfaturile pe care le–a dat creştinilor fideli apostolul Pavel, pe parcursul celor 15 ani care au urmat, pentru a–i apăra de influenţa celor care–şi susţineau cu încăpăţînare propriile opinii.
Galatia, Asia Mică, în jurul anilor 50–52 e.n.. Libertatea pe care o dobîndiseră creştinii graţie jertfei lui Isus Cristos era în pericol. Temîndu–se de persecuţiile provocate de duşmanii lor iudei, unii creştini doreau să le impună fraţilor lor de credinţă normele Legii mozaice (Galateni 6:12, 13). Apostolul Pavel le–a reamintit discipolilor că prin adoptarea practicilor iudaice cum ar fi circumcizia ei s–ar fi lăsat ’să fie prinşi iarăşi într–un jug al sclaviei‘. Nici unul dintre ei nu ar fi putut să respecte perfect Legea întrucît toţi erau păcătoşi; prin urmare, asemenea iudeilor, ei ar fi fost condamnaţi de Lege. Numai jertfa lui Isus putea să–i purifice şi să–i salveze. „Dacă deveniţi circumcişi“, (şi astfel erau obligaţi să respecte întreaga Lege), le spune Pavel, „Cristos nu va fi de nici un folos pentru voi.“ — Galateni 5:1–4; Fapte 15:8–11.
Corint, Grecia, în jurul anului 55 e.n.. Disputele cu privire la circumcizie dezbinau congregaţia. Pavel ştia că circumcizia nu era în sine un păcat, deoarece făcuse parte din Legea perfectă a lui Dumnezeu (Psalm 19:7; Romani 7:12). Pavel însuşi făcuse demersuri pentru ca tînărul său colaborator Timotei, a cărui mamă era iudeică, să fie circumcis. Pavel procedase astfel nu fiindcă era un lucru obligatoriu ci pentru că nu voia să provoace poticnirea iudeilor faţă de vestea bună (Fapte 16:3). Apostolul i–a încurajat pe creştini să nu se amestece în discuţii care generau sciziuni. „A fost chemat cineva circumcis?“, a întrebat Pavel. „Să nu devină necircumcis. A fost chemat cineva în necircumcizie? Să nu fie circumcis [gîndindu–se că acest lucru ar fi vital pentru salvare].“ Important era deci ca cineva să asculte de poruncile clare ale lui Dumnezeu, inclusiv de cele transmise prin intermediul congregaţiei creştine. — 1 Corinteni 7:18–20; Evrei 13:17.
Filipi, Grecia, în jurul anilor 60–61 e.n.. Cei care considerau că creştinii s–ar fi aflat încă sub legea iudeilor continuau să ignore dovada clară că Iehova binecuvînta congregaţia creştină din care făceau parte acum numeroşi credincioşi necircumcişi. Susţinătorii circumciziei prejudiciau spiritualitatea fraţilor lor, impunîndu–le opiniile lor personale. Iată de ce exprimarea lui Pavel este de această dată mai viguroasă: „Păziţi–vă de cîinii [animale considerate de către iudei ca fiind necurate din punctul de vedere al Legii], păziţi–vă de lucrătorii aceia ai răului, păziţi–vă de cei care mutilează carnea.“ — Filipeni 3:2.
Creta, în jurul anilor 61–64 e.n.. Apostolul Pavel îl lăsase în Creta pe Tit pentru a supraveghea lucrarea creştinilor de aici. Este interesant de notat faptul că Tit, care nu era iudeu, nu fusese obligat să fie circumcis (Galateni 2:3). Pavel îl îndemna deci pe Tit să dea dovadă de fermitate faţă de duşmanii adevărului, căci iată ce deveniseră susţinătorii circumciziei. Ei trebuiau să fie chiar excluşi din congregaţie dacă persistau în răspîndirea opiniilor lor personale, provocînd astfel sciziuni. Apostolul a vorbit despre „oameni nesupuşi, palavragii, înşelători ai minţii, îndeosebi acei oameni care aderă la circumcizie“, apoi a continuat: „Trebuie să li se închidă gura întrucît aceşti oameni continuă să submineze case întregi învăţîndu–i pe alţii (. . .) ceea ce nu se cuvine.“ — Tit 1:10, 11; 3:10, 11; 1 Timotei 1:3, 7.
Ce tristă consecinţă! Aceşti oameni erau atît de mîndri de opiniile lor personale încît au respins îndrumarea din partea congregaţiei creştine; ei au subminat credinţa fraţilor lor şi şi–au ruinat buna lor relaţie cu Dumnezeu. — Compară Numere 16:1–3, 12–14, 31–35.
Ce este de făcut?
Este posibil ca noi să evităm astăzi să cădem în aceeaşi eroare? Da, dacă ne vom asigura că opinia noastră personală nu se află în conflict cu învăţătura clară a Bibliei. În ceea ce priveşte problema homosexualităţii, de exemplu, Biblia spune: „Nici imoralii sexual (. . .) nici păcătoşii homosexuali (. . .) nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:9, 10, New International Version). Apoi, cînd ni se pare că în Scripturi o anumită instrucţiune ar fi susceptibilă de interpretări diferite, ar trebui să dăm dovadă de umilinţă şi de supunere, aşa cum au procedat creştinii din primul secol şi să ne conformăm deciziilor şi directivelor care vin din partea congregaţiei lui Dumnezeu. În sfîrşit, în domeniile care sînt lăsate la latitudinea unei decizii personale, sau în cazul în care o anumită chestiune nu constituie nici ceva bun nici ceva rău din punct de vedere scriptural, atunci ar trebui să acordăm cea mai mare importanţă menţinerii păcii cu ceilalţi şi să fim gata să cedăm.
Sîntem noi dispuşi să dăm dovadă de un astfel de spirit? Dacă da, arătăm că sîntem echilibraţi, recunoscînd faptul că pacea şi unitatea sînt mai preţioase decît opinia noastră personală.