SPERANȚĂ

Sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni, în realizarea unei dorințe, în împlinirea unei promisiuni; nădejde; persoană sau lucru care constituie obiectul acestui sentiment. În ebraică, rădăcina verbală qawáh, din care provin termenii redați prin „speranță”, înseamnă în esență „a aștepta” cu o dorință arzătoare (Ge 49:18). În Scripturile grecești creștine, sensul termenului grecesc elpís (speranță) este de „așteptare a ceva bun”.

Nu există speranță reală fără Dumnezeu. Adevărata speranță, din punctul de vedere al Bibliei, înseamnă mai mult decât o dorință, care n-are întotdeauna fundament sau perspectivă de împlinire. De asemenea, înseamnă mai mult decât o simplă așteptare, întrucât lucrurile așteptate nu sunt întotdeauna de dorit. Biblia arată că lumea în general nu are o speranță reală, cu o bază solidă. Omul este muritor, iar, dacă nu cunoaște măsurile luate de Dumnezeu, nu are nicio speranță de viitor. Prin cuvintele „Deșertăciunea deșertăciunilor! . . . Totul este deșertăciune!”, Solomon a arătat cât de zadarnică este viața omului fără intervenția lui Dumnezeu (Ec 12:8; 9:2, 3).

Fidelul patriarh Iov a spus că există speranță chiar și pentru un pom – că va da lăstari din nou –, dar omul, când moare, dispare pentru totdeauna. Însă Iov se referea la omul care nu are parte de ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru reiese din cuvintele sale ulterioare, în care și-a exprimat dorința și speranța că Dumnezeu își va aduce aminte de el (Iov 14:7-15). În mod asemănător, apostolul Pavel le-a spus creștinilor că, având speranța învierii, ei nu trebuiau ‘să se întristeze ca și ceilalți, care n-au speranță’ (1Te 4:13). În alt context, adresându-li-se creștinilor neevrei, apostolul a subliniat că, înainte ca ei să cunoască măsurile luate de Dumnezeu prin Cristos, erau înstrăinați de națiunea cu care Dumnezeu tratase în trecut și că, fiind din națiuni, ‘nu aveau speranță și erau fără Dumnezeu în lume’ (Ef 2:12).

Cei ce nu au speranță în Dumnezeu și în promisiunea învierii reacționează asemenea locuitorilor neascultători ai Ierusalimului care, aflați în fața pericolului de a le fi distrus orașul ca urmare a judecății lui Dumnezeu, nu s-au căit, ci s-au dedat la plăceri senzuale. Ei spuneau: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!” (Is 22:13). Apostolul Pavel i-a avertizat pe creștini să nu se lase influențați de atitudinea unor astfel de oameni, care nu au speranță (1Co 15:32, 33).

Speranțe greșite. Pavel nu a negat faptul că unele așteptări pe care le nutresc oamenii din lume sunt corecte și poate chiar lăudabile. El a arătat că, fără Dumnezeu, așteptările cuiva nu duc la nimic; pe termen lung se dovedesc a fi deșarte.

Însă, pe lângă speranțele obișnuite, firești ale omului, există și speranțe greșite: speranțele nutrite cu o motivație rea. Uneori, acestea aparent se împlinesc, dar, în realitate, se împlinesc doar temporar. Este așa cum spune proverbul biblic: „Așteptarea celor drepți este bucurie, dar speranța celor răi va pieri” (Pr 10:28). Un alt proverb spune: „Când moare un om rău, speranța lui piere, și piere și așteptarea care se bizuie pe putere” (Pr 11:7). Prin urmare, speranțele egoiste și cele care au un fundament înșelător, precum materialismul, minciuna, unele acțiuni greșite, puterea sau promisiunile oamenilor, nu duc decât la dezamăgire.

Sursa speranței. Iehova Dumnezeu este Sursa adevăratei speranțe și Cel capabil să-și respecte toate promisiunile și să împlinească speranțele celor ce se încred în el. În bunătatea sa nemeritată, el a oferit omenirii ‘mângâiere și o speranță minunată’ (2Te 2:16). Oamenii drepți din toate timpurile și-au pus speranța în el. Iehova a fost numit „speranța lui Israel” și „speranța strămoșilor [lui Israel]” (Ier 14:8; 17:13; 50:7), iar în Scripturile ebraice există multe expresii ce transmit ideea de speranță și încredere în Dumnezeu. În bunătatea sa iubitoare față de poporul său, el le-a spus chiar și israeliților care au fost duși în exil din cauza neascultării: „Știu bine gândurile pe care le am față de voi, . . . gânduri de pace, nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o speranță” (Ier 29:11). Această promisiune a lui Dumnezeu i-a ajutat pe israeliții fideli să-și păstreze credința și speranța vie în timpul exilului babilonian și i-a întărit pe unii bărbați precum Ezechiel și Daniel; Iehova spusese: „Există o speranță pentru viitorul tău . . . și fiii se vor întoarce în teritoriul lor” (Ier 31:17). Această speranță s-a împlinit în 537 î.e.n., când o rămășiță fidelă s-a întors la Ierusalim pentru a reconstrui orașul și templul (Ezr 1:1-6).

Nu este greșit să sperăm la o răsplată. Speranța pe care o nutresc slujitorii lui Dumnezeu că vor primi o răsplată nu este o dovadă de egoism. Cine îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și înțelege ce fel de persoană este El știe că bunătatea iubitoare și generozitatea sunt calități remarcabile ale sale. Astfel, creștinul trebuie să creadă nu numai că Dumnezeu există, dar și că „devine răsplătitorul celor ce îl caută stăruitor” (Ev 11:6). Speranța îi ajută pe creștini să-și păstreze echilibrul și să persevereze în serviciul sacru, știind că Iehova se va îngriji de necesitățile lor zilnice. Apostolul Pavel a subliniat această idee făcând referire la unele principii conținute de Lege. El a citat Deuteronomul 25:4: „Să nu pui botniță taurului când treieră”. Apoi a adăugat: „Într-adevăr, lucrul acesta a fost scris în folosul nostru, fiindcă cine ară trebuie să are cu o speranță și cine treieră trebuie să facă aceasta cu speranța că-și va lua partea” (1Co 9:9, 10).

Esențială pentru credință. Speranța este esențială pentru credință; este fundamentul și baza credinței (Ev 11:1). La rândul ei, credința face ca speranța să fie mai vie și mai puternică. Pentru a-i întări pe creștini, apostolul Pavel menționează exemplul excelent al lui Avraam. Din punct de vedere uman, pentru Avraam și Sara nu mai era nicio speranță să aibă copii. Dar Pavel arată: „Deși nu avea niciun motiv de speranță, totuși, bizuindu-se pe speranță, el a avut credință, ca să ajungă tatăl multor națiuni, în armonie cu ce se spusese: «Așa va fi sămânța ta»”. Avraam știa că, în ce privește capacitatea de procreare, corpul lui și al Sarei erau ‘atinse de moarte’. Dar el n-a slăbit în credință. Biblia explică motivul: „Datorită promisiunii lui Dumnezeu, el n-a șovăit prin necredință, ci a devenit puternic prin credință” (Ro 4:18-20).

Apostolul arată în încheiere ce pot învăța creștinii din exemplul lui Avraam cu privire la credință și speranță: „Să exultăm, bizuindu-ne pe speranța că vom primi glorie de la Dumnezeu! . . . Și speranța nu duce la dezamăgire, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin spiritul sfânt, care ne-a fost dat” (Ro 5:2, 5).

Speranța creștină. Speranța creștinilor și, de fapt, a omenirii este Isus Cristos. Niciun om nu a avut posibilitatea de a primi viață veșnică în cer sau pe pământ până când Cristos Isus nu „a revărsat lumină asupra vieții și a neputrezirii prin vestea bună” (2Ti 1:10). Frații născuți de spirit ai lui Cristos înțeleg că au speranța cerească datorită marii îndurări a lui Dumnezeu, care i-a „născut din nou la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți” (1Pe 1:3, 4; Col 1:5, 27; Tit 1:1, 2; 3:6, 7). Această speranță minunată se va realiza la „revelarea lui Isus Cristos” (1Pe 1:13, 21; Tit 2:13). De aceea, apostolul Pavel îl numește pe Cristos „speranța noastră” (1Ti 1:1).

Această speranță a vieții veșnice și a neputrezirii pentru cei ce sunt „părtași la chemarea cerească” (Ev 3:1) are un fundament solid și este sigură. Ea este susținută de două lucruri în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, și anume promisiunea și jurământul său. În plus, ea este întemeiată pe Cristos, care în prezent este nemuritor în cer. De aceea, despre această speranță se spune că este „o ancoră pentru suflet, sigură și totodată de neclintit. Ea pătrunde înăuntru, dincolo de perdea [așa cum marele preot intra în Sfânta Sfintelor în Ziua Ispășirii], unde a intrat un precursor în folosul nostru, Isus, care a devenit pentru totdeauna mare preot în felul lui Melchisedec” (Ev 6:17-20).

Trebuie cultivată și păstrată. Biblia subliniază în mod constant necesitatea de a ține strâns la ‘singura speranță’ (Ef 4:4). Aceasta presupune să arătăm mereu sârguință, să vorbim cu libertate de exprimare și chiar să ne lăudăm cu speranța noastră (Ev 3:6; 6:11). Speranța se cultivă prin perseverență în necazuri, ceea ce duce la o stare aprobată înaintea lui Dumnezeu, Sursa speranței (Ro 5:2-5). Speranța este menționată alături de credință și de iubire, fiind unul dintre cele trei aspecte ce aveau să caracterizeze congregația creștină după încetarea darurilor miraculoase ale spiritului existente în congregația din secolul I (1Co 13:13).

Foloase. Pentru un creștin, speranța este indispensabilă. Ea este strâns legată de bucurie, de pace și de puterea spiritului sfânt (Ro 15:13). Datorită ei, creștinul se poate apropia cu libertate de exprimare de Dumnezeu pentru a-i cere bunătate nemeritată și îndurare (2Co 3:12). Ea îl ajută să persevereze cu bucurie în orice situație (Ro 12:12; 1Te 1:3). Așa cum un coif ocrotea capul unui soldat, tot așa speranța ocrotește mintea, ajutându-l pe creștin să-și păstreze integritatea (1Te 5:8). Speranța dă putere. Deși creștinul uns care se află încă pe pământ n-a primit răsplata cerească, speranța sa este atât de puternică, încât, în pofida greutăților și a încercărilor, el continuă să aștepte cu răbdare și cu perseverență premiul mult dorit (Ro 8:24, 25).

Speranța îl ajută pe creștin să aibă un mod de viață curat, întrucât el știe că Dumnezeu și Cristos, de care depinde speranța lui, sunt puri. El știe că nu poate spera ‘să fie ca Dumnezeu’ și să primească răsplata dacă practică necurăția și nedreptatea (1Io 3:2, 3). Speranța este strâns legată și de iubire, calitatea supremă. Cel ce îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu își va pune speranța în toate promisiunile sale. În plus, el va spera tot ce e mai bun pentru frații lui creștini, iubindu-i și având încredere în sinceritatea inimii lor (1Co 13:4, 7; 1Te 2:19).

Superioară speranței date de Lege. Chiar și înainte ca Israelul să primească Legea, strămoșii fideli ai acestei națiuni au sperat în Dumnezeu (Fa 26:6, 7; Ge 22:18; Mi 7:20; 2Ti 1:3). Ei așteptau măsurile divine în vederea vieții. Când a fost dată Legea, se părea că ea avea să constituie împlinirea speranței lor. Însă Legea a dovedit că, în fața lui Dumnezeu, toți erau păcătoși. Scoțând în evidență fărădelegile, ea i-a condamnat la moarte pe toți cei aflați sub autoritatea ei (Ga 3:19; Ro 7:7-11). Legea în sine era sfântă, nu era rea. Însă tocmai prin sfințenia și dreptatea ei scotea în evidență imperfecțiunile celor aflați sub ea (Ro 7:12). Așa cum se profețise, era necesar ca Dumnezeu să dea ‘o speranță mai bună’ prin Cristos, desființând Legea și făcând posibil ca aceia care își pun credința în Cristos să se apropie de Dumnezeu (Ev 7:18, 19; 11:40; compară cu Ier 31:31-34).

Speranță pentru întreaga omenire. Bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu este și mai glorificată prin aceea că minunata speranță rezervată fraților spirituali ai lui Isus Cristos – de a fi comoștenitori cu el în cer (Ev 3:1) – atrage după sine o altă speranță, rezervată tuturor celor ce doresc să-i slujească lui Dumnezeu. După ce a vorbit despre speranța celor ce așteaptă să devină „fii ai lui Dumnezeu” în cer și comoștenitori cu Cristos, apostolul Pavel a spus: „Creația așteaptă revelarea fiilor lui Dumnezeu, da, o așteaptă cu nerăbdare. Deoarece creația a fost supusă inutilității nu din proprie voință, ci prin cel ce a supus-o, pe baza speranței că și creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu” (Ro 8:14, 17, 19-21).

Potrivit cuvintelor lui Pavel din Romani 8:20, 21, Iehova Dumnezeu nu l-a distrus pe Adam, strămoșul omenirii, când a păcătuit, ci a permis ca acest om imperfect să aibă descendenți, care sunt supuși inutilității nu din vreo vină a lor, ci din cauza imperfecțiunii moștenite. Totuși, Dumnezeu nu i-a lăsat fără speranță, ci în bunătatea lui le-a dat o speranță prin „sămânța” promisă, Isus Cristos (Ge 3:15; 22:18; Ga 3:16). Prima venire a lui Mesia fusese profețită de Daniel. (Da 9:24-27) Predicarea lui Ioan Botezătorul a reaprins speranța națiunii Israel (Mt 3:1, 2; Lu 3:15). Isus a împlinit acea speranță prin serviciul său, prin moartea și prin învierea sa. Însă grandioasa speranță a oamenilor în general, atât a celor vii, cât și a celor morți, este Regatul lui Cristos, în care el și comoștenitorii săi vor sluji ca regi și preoți în cer. Atunci oamenii ce manifestă credință vor fi în sfârșit eliberați de păcat și de imperfecțiune și vor deveni „copii ai lui Dumnezeu” în sensul deplin al cuvântului. Această speranță este garantată prin faptul că acum 1 900 de ani Dumnezeu l-a înviat pe Fiul său (Fa 17:31; 23:6; 24:15).

Iehova Dumnezeu a oferit în Cuvântul său, Biblia, îndrumări și exemple pentru ca toți oamenii să poată avea speranță (Ro 15:4; 1Co 10:11; 2Ti 3:16, 17). Cei ce au speranță trebuie să le-o împărtășească și altora; astfel, se vor salva atât pe ei, cât și pe cei care-i ascultă (1Pe 3:15; 1Ti 4:16).