Perseverează — căci împlinirea promisiunii este aproape

„Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să puteţi primi împlinirea promisiunii.“ Evrei 10:36.

 1 La ce a fost îndemnat strămoşul comun al arabilor şi al israeliţilor prin promisiunea demnă de încredere?

DACA o persoană demnă de încredere ne promite ceva bun, putem fi determinaţi să intreprindem paşi corespunzători. Cine dintre noi ar fi dispus, cu toate acestea, să trăiască într-o ţară străină, timp de o sută de ani, ca apatrid, de dragul unei promisiuni? Oricît de surprinzător ar putea să sune aceasta, noi avem o dare de seamă istorică cu privire la un astfel de caz. Este vorba de un bărbat, de la care provin atît arabii cît şi rudele lor de sînge, israeliţii. Strămoşul lor comun a primit o promisiune, a cărei împlinire va avea efect asupra întregii familii a omenirii.

 2 Pentru ce împlinirea acestei promisiuni a fost condiţionată de necesitatea ca bărbatul căreia îi fusese făcută, să intreprindă ceva?

² Indeplinirea acestei promisiuni atît de importantă pentru întreaga lume presupune ca bărbatul, căruia i-a fost făcută, a făcut ceva, căci Dumnezeu a spus în legătură cu aceasta: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine o naţiune mare şi te voi binecuvînta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvîntare. Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine.“ (Gen. 12:1–3.)

 3 In ce măsură ne-a dat Avraam din oraşul Ur, din ţara caldeilor, un exemplu bun?

³ Noi, care cu toţii aparţinem „familiilor pămîntului“, putem fi într-adevăr recunoscători pentru faptul că Avraam din Ur, din ţara caldeilor, căruia îi fusese făcută această promisiune, a făcut cu încredere ceea ce i se poruncise. Avram (mai tîrziu numit Avraam) ne-a dat un exemplu bun, ca să procedăm şi noi corespunzător, dacă dorim să trăim împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu lui Avraam.

 4 Cît timp a fost Avraam apatrid în ţara Canaan? Dar fiul său Isaac şi nepotul său Iacov?

⁴ La vîrsta de 75 de ani, Avraam a intrat în Pămîntul Promis, care pe atunci era pentru el o ţară străină. El a murit în vîrstă de 175 de ani. In consecinţă, exact timp de 100 de ani el a fost apatrid (fără patrie). Un timp îndelungat, desigur! Fiul său Isaac, care a fost născut în această ţară străină, era, de asemenea, un apatrid şi pentru un timp chiar şi mai lung, anume de 180 de ani. De asemenea, Iacov fiul lui Isaac, căruia i-a fost transmisă mai departe promisiunea divină, a fost fără patrie timp de 130 de ani, înainte de a fi fost chemat în Egipt unde a murit. (Gen. 47:7–9; 49:33.) La dorinţa sa, acest patriarh, care era în vîrstă de 147 de ani a fost îngropat în ţara Canaan, în Tara Făgăduinţei (Gen. 50:1–14).

 5, 6. Ce însuşire le-a dat celor trei patriarhi putere ca să reziste timp de 215 ani într-o ţară strină, şi cum este confirmat acest lucru în Evr. 11:9, 10, 13–16?

⁵ Ce le-a dat putere acestor trei patriarhi să reziste într-o ţară străină şi să nu se întoarcă în Ur din Caldeea? Ce le-a ajutat să persevereze în ţara străină Canaan în decursul unei perioade de 215 ani în total (de la 1943 pînă la 1728 î.e.n.)? Credinţa lor în Iehova Dumnezeu şi puternica încredere că el îşi va îndeplini promisiunea. Astfel, în Evrei 11:9–10, 13–16 citim:

⁶ „Prin credinţă a locuit el, (Avraam) ca străin în Tara Făgăduinţei, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi împreună cu Isaac şi Iacov, moştenitor împreună cu el al aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta oraşul care are temelii adevărate, al căzui Ziditor şi Creator este Dumnezeu. In credinţă au murit toţi aceştia, deşi nu primiseră împlinirea promisiunii, ci au văzut-o de departe şi i-au urat de bine, declarînd în public, că erau străini şi locuitori temporari în ţară. Cei care vorbesc astfel de lucruri dau dovadă că îşi caută în mod sincer un loc a lor propriu. Si totuşi dacă ei aveau în vedere acel loc din care ieşiseră, ei ar fi avut ocazia să se întoarcă. Dar acum ei doreau un loc mai bun, adică unul care aparţine cerurilor. De aceea lui Dumnezeu nu-i ruşine să se numească Dumnezeul lor, căci el a pregătit un oraş pentru ei“.

 7 Prin ce s-a făcut Avraam de nedorit în împrejurimile oraşului său natal şi spre care „oraş“ îşi îndrepta el privirea?

⁷ Avraam a dat fiului său Isaac şi nepotului său Iacov un exemplu bun, căci el era hotărît mai degrabă să moară într-o ţară străină, decît să părăsească teritoriul care i-a fost repartizat şi să se întoarcă în oraşul său natal, în Ur din Tara caldeilor. El se făcuse nepopulor în împrejurimile acestui oraş, care era aşezat în ţara Sinear, deoarece urmărise patru regi aliaţi din acest teritoriu şi îi pusese pe fugă: Amrafel, regele Sinearului, Arioc regele Elasarului, Chedorlaomer regele Elamului şi Tideal, regele Goiimului. Avraam şi forţele sale armate lua-seră acestor regi întreaga lor pradă, toate lucrurile de valoare, precum şi prizonierii, ce fuseseră luaţi din ţara Canaan. (Gen. 14:1–24; Evrei 7:1) Avraam nu mai avea nici un interes să losuiască în Ur. El îl părăsise ca locuinţă a sa. Dorinţele sale erau îndreptate spre ceva mai bun decît spre păcătosul său oraş natal idolatru. Din această cauză el s-a mutat să trăiască nomad în Tara Promisiunii. In loc să tînjească după un oraş clădit de oameni, Avraam (ca şi Isaac şi Iacov) şi-a îndreptat privirea spre oraşul sau guvernul „al cărui Ziditor şi Constructor“ este Dumnezeul său. Oraşul Ur din Caldeea zace astăzi în ruine; dimpotrivă, „oraşul“ lui Dumnezeu, nu.

 8, 9. (a) Ce fel de moştenire va primi Avraam la învierea sa şi cum aşa? (b) Cum a devenit Avraam după Romani 4:11, 12 în sens spiritual „tatăl“ ucenicilor lui Cristos?

⁸ Iehova Dumnezeu n-a promis pentru Avraam pentru credincioşia sa pînă la moarte o muştenire cerească, ci una pămîntească: Tara Canaan. Avraam va fi înviat, aşadar, pentru viaţă pe pămînt. Insă atunci întregul pămînt va fi guvernat de „oraşul“, care „aparţine cerului“, de împărăţia mesianică a lui Isus Cristos, cel mai important urmaş al lui Avraam (Evr. 11:16). Datorită credinţei sale în acest urmaş al şau demn de glorie — Isus Cristos, prin care se împlineşte promisiunea făcută lui Avraam, acesta era un exemplu excelent. Isus Cristos este, de asemenea, cel mai important membru al „sămînţei lui Avraam“, prin care se vor bucura toate naţiunile pămîntului de binecuvîntări fără sfîrşit. (Gen. 22:18). In sens spiritual Avraam este caracterizat ca „tatăl“ discipolilor lui Isus Cristos, indiferent dacă aceştia au provenit dintre iudeii tăiaţi împrejur, sau dintre neiudeii netăiaţi împrejur sau păgîni. Noi citim despre aceasta următoarele:

⁹ „Si el (Avraam) a primit un semn (după ce se mutase deja de ani de zile ca străin în ţara Canaan), anume tăierea împrejur, ca o pecete a dreptăţii prin credinţă, pe care o avea, în timp ce era în starea sa de netăiere împrejur (pînă a născut pe Isaac), pentru ca el să fie tatăl tuturor acelora, care au credinţă, în timp ce ei (ca neiudei) sînt în starea lor de netăiere împrejur, pentru ca să li se socotească dreptatea, şi un tată al urmaşilor tăiaţi împrejur, nu numai al acelora, care ţin la tăierea împrejur (iudeii tăiaţi împrejur), ci şi al acelora (neiudeii) care calcă regulat pe urmele credinţei pe care o avea tatăl nostru Avraam în starea lui de netăiere împrejur.“ (Rom. 4:11; Gen. 15:6; 17:7–17).

10 (a) Cum este Dumnezeu în comparaţie cu Avraam şi „Tatăl tuturor celor care au credinţă“? (b) Ce fel de însuşire ne ajută să trăim împlinirea promisiunii divine?

¹⁰ Deoarece Avraam a fost oarecum un tată spiritual al discipolilor urmaşului său natural Isus Cristos, el a reprezentat pe Iehova Dumnezeu, Tatăl ceresc al întregii „sămînţe“, prin care va trebui să fie binecuvîntate toate naţiunile pămîntului (Gal. 3:8, 9). Iehova Dumnezeu este aşadar, mai marele Avraam. De la el provine însuşirea credinţei, căci el dă acelora care i se închină, spiritul său sfînt şi una din roadele acestui spirit este credinţa (Gal. 5:22). Credincioşia sa neschimbătoare faţă de promisiunea sa, dă naştere în noi, credinţei în el. Iehova este, aşadar, mai degrabă şi tatăl acelora, care au credinţă ca şi Avraam. Dacă noi ţinem întocmai ca şi Avraam la această credinţă, vom trăi împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu ni le-a făcut. Credinţa noastră ne va ajuta să perseverăm pînă cînd vom primi lucrurile promise de Dumnezeu.

„STRAINI SI STABILITI TEMPORAR“ IN ACEASTA LUME

11, 12. In ce măsură sîntem şi noi care aşteptăm lucrurile promise de Dumnezeu, apatrizi ca şi Avraam şi cum este confirmat acest lucru prin 1 Pet. 2:11, 12?

¹¹ Avraam este pentru noi într-adevăr, un exemplu bun, căci şi noi privim spre lucrurile minunate, pe care Dumnezeu, care nu minte, ni le-a promis. Astăzi există tot mai mulţi bărbaţi şi femei, care în sens figurat sînt fără patrie. Ei sînt oameni care într-adevăr au credinţă ca Avraam: discipoli botezaţi ai lui Isus Cristos, ai membrului principal al „seminţei lui Avraam“, predaţi lui Dumnezeu. Nu este greşit a-i considera ca persoane fără patrie. Acest punct de vedere este confirmat de unul din discipolii lui Cristos, de apostolul Petru, căci el şi-a adresat prima sa scrisoare către „cei ce locuiesc temporar, dispersaţi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia“ (1 Pet. 1:1). In ce sens erau aceşti creştini „stabiliţi temporar“? Aceasta reiese din versetele 11 şi 12 ale capitolului al 2-lea unde citim următoarele cuvinte ale apostolului Petru:

¹² „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi domiciliaţi temporar, să vă feriţi de poftele firii pămînteşti, care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul naţiunilor (sau neiudeilor), pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău, ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să–l glorifice pe Dumnezeu în ziua inspecţiei sale“ (1 Pet. 2:11, 12).

13 (a) Pentru cine, în schimb noi nu sîntem „străini“ şi de ce nu? (b) Pentru ce noi nu trebuie, în contrast cu Petru, să ieşim din sistemul rău de lucruri?

¹³ Noi, discipolii lui Cristos, predaţi lui Dumnezeu, am dori să fim „străini“ pentru lume. Totuşi cît de mîngîietor este să ştim că pentru Dumnezeu nu sîntem „străini“! Pentru el nu mai sîntem „înstrăinaţi“, nu mai sîntem ‘duşmani’ ca altădată, cînd „mintea noastră era încă îndreptată spre lucrurile care erau rele“ (Col. 1:21). Noi nu umblăm aşa, „cum umblă şi naţiunile, în deşertăciunea minţii lor, în tîmp ce sînt înstrăinaţi din cauza nepăsării inimii lor, în întunericul în care se află, şi a vieţii care aparţine lui Dumnezeu“ (Ef. 4:17, 18). Apostolul Petru şi ceilalţi creştini unşi ai timpului de atunci au sperat să părăsească la moartea lor sistemul de lucruri lumeşti, şi apoi să nu mai fie străini sau locuitori temporari în acest sistem. Dar astăzi în secolul al XX-lea al adunării creştine aceia dintre martorii creştini ai lui Iehova, care supravieţuiesc ‘necazul cel mare’, care stă în faţa noastră, nu mai este nevoie să părăsească acest sistem. De ce nu? Fiindcă în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel Atotputernic“ cu care se va sfîrşi acest necaz, acest sistem va dispare de pe suprafaţa pămîntului. (Mat. 24:21, 22; Apoc. 7:14; 16:14, 16; 19:11–21.)

14 Ce fel de motiv valabil ne dă Petru referitor la faptul că creştinii unşi ar trebui să reziste în această lume ca „străini şi stabiliţi temporari“?

¹⁴ Voim noi, într-adevăr, să fim creştini predaţi lui Dumnezeu? Dacă da, ne socotim ca ‘străini şi stabiliţi temporar’ printre naţiuni, aşa după cum a recomandat aceasta inspiratul apostol Petru? El avea un motiv bun să–i îndemne pe creştini, cărora le fusese dată „o naştere din nou la o nădejde vie“, să se comporte neapărat asemenea unor persoane într-o ţară străină. El a motivat aceasta prin cuvintele: „Voi sînteţi un neam ales, o preoţie regală, o naţiune sfîntă, un popor ca o moştenire deosebită, pentru ca să vestiţi în lung şi-n lat puterile superioare ale aceluia, care va chemat din întuneric la lumina sa minunată. Căci altădată nu eraţi un popor dar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu.“ (1 Pet. 1:3; 2:9, 10) Prin urmare evident că, ei nu mai sînt o parte a acestei lumi înstrăinate de Dumnezeu. Ei nu mai umblă în întunericul acesteia, ci sînt purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Ei se găsesc într-o situaţie asemănătoare cu aceea în care se găsea altădată Avraam.

15 Ce fel de speranţe au conform cu 2 Pet. 3:13, 14, creştinii cărora li s-a dat „naşterea din nou“?

¹⁵ Speranţa lor nu este în armonie cu speranţa acestei lumi. Speranţa lor corespunde promisiunii divine. Indeplinirea măreaţă a acestei promisiuni este aproape. Inainte cu peste 19 secole apostolul Petru a scris cuvintele: „Există ceruri noi şi un pămînt nou, pe care noi le aşteptăm după promisiunea sa şi în acestea va locui dreptatea. Din această cauză prea iubiţilor, deoarece aşteptaţi aceste lucruri, faceţi tot posibilul să fiţi găsiţi în cele din urmă de către el nepătaţi, ireproşabili şi în pace.“ (2 Petru 3:13, 14) Aceste „ceruri noi“ sînt „oraşul“, pe care credinciosul Avraam l-a aşteptat cu atîta răbdare: Guvernul ceresc, „care are temelii adevărate“, al cărui Ziditor şi Constructor este Dumnezeu. (Evrei 11:10) „Pămîntul nou“ este noua societate omenească constînd din aceia care sînt binecuvîntaţi prin ‘sămînţa spirituală al lui Avraam.’ (Gen. 22:18; Apoc. 21:1).

INTOCMAI CA SI CRISTOS El NU SINT O PARTE A LUMII

16 Pentru ce n-ar trebui creştinii să fie interesaţi aşadar în politica şi în controversele naţiunilor lumeşti?

¹⁶ Cum ar putea însă creştinii, care sînt „străini şi stabiliţi temporar“ şi care, ca atare aşteaptă împlinirea acestei promisiuni divine să fie interesaţi în politica şi războaiele naţiunilor? Dacă ei îşi ţin într-adevăr inima îndreptată spre „cerurile noi“ şi spre un „pămînt nou“ care stau în legătură cu împărăţia lui Dumnezeu, atunci ei nu pot să facă nicidecum lucrul acesta.

17 Cum poate cineva, care ascultă de cuvintele lui Cristos din Matei 6:32, 33 să acorde atenţie în acelaşi timp împărăţiei lui Dumnezeu şi împărăţiilor create de oameni?

¹⁷ Isus Cristos a spus ucenicilor săi: „Tatăl vostru cel ceresc ştie că voi aveţi nevoie de toate aceste lucruri (materiale); astfel continuaţi să căutaţi mai întîi împărăţia şi dreptatea sa.“ (Mat. 6:32, 33) A căuta mai întîi împărăţia Tatălui nostru ceresc ar însemna, de asemenea, să participăm la împlinirea profeţiei lui Isus: „această veste bună a împărăţiei va fi propovăduită pe întregul pămînt locuit tuturor naţiunilor ca o mărturie; şi apoi va veni sfîrşitul.“ (Mat. 24:14). Un creştin ascultător nu poate face compromis el nu-şi poate dedica timpul şi atenţia sa în acelaşi timp şi intereselor împărăţiei lui Dumnezeu şi intereselor împărăţiilor omeneşti, şi să pună totuşi pe prim plan împărăţia lui Dumnezeu şi să obţină favoarea lui Dumnezeu.

18 Pentru ce n-ar trebui creştinii să facă parte din această lume?

¹⁸ Deoarece creştinii sînt străini şi „stabiliţi temporar“ pentru această lume veche ei n-ar trebui să mai fie o parte a lumii. Dacă ei ar face aceasta, atunci Isus n-ar fi inclus în rugăciunea adresată lui Dumnezeu cuvintele: „Eu te rog . . . să veghezi asupra lor, din cauza celui rău. Ei nu sînt o parte a lumii, astfel, după cum nici eu nu sînt o parte a lumii. Sfinţeşte-i prin adevăr; Cuvîntul tău este adevăr.“ (Ioan 17:15–17). Această rugăciune era îndreptăţită, căci acela „care este rău“, este „domnitorul acestei lumi“. (Ioan 12:31; 14:30).

19 Ce ar trebui să ia creştinii din această lume în care sînt „străini şi stabiliţi temporar“?

¹⁹ Ii iubeşte lumea stăpînită de Diavolul pe creştinii „străini şi stabiliţi temporar“, care refuză consecvent de a deveni o parte a acestei lumi? L-a iubit oare lumea pe Isus Cristos, fiindcă după cum afirmase el, „nu era o parte a lumii“? Ucenicul nu este mai presus decît Invăţătorul său. Astfel Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că ea m-a urît pe mine înainte de a vă urî pe voi. Dacă voi aţi fi o parte a lumii, atunci lumea ar iubi ce este al ei. Fiindcă acum nu sînteţi o parte a lumii, şi eu v-am ales din lume, din această cauză lumea vă urăşte. Ţineţi în minte cuvîntul pe care vi l-am spus: „Un sclav nu este mai mare decît stăpînul său. Dacă ei m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi . . . da vine ceasul, cînd oricine vă va ucide va crede că aduce un serviciu sfînt lui Dumnezeu.“ (Ioan 15:18–20; 16:2.) Creştinul adevărat, care doreşte să trăiască împlinirea promisiunii divine, trebuie să accepte în schimb ura lumii şi să se aştepte să fie tratat rău.

20 Ce ar trebui să-şi aducă aminte conform cu Evr. 10:32–34 creştinii iudei care au fost urîţi întocmai ca şi Isus?

²⁰ Creştinii iudei din provincia romană Iudea şi înainte de toate din capitala acesteia, Ierusalim au trăit împlinirea acestor cuvinte avertizătoare ale lui Isus Cristos, Invăţătorul lor Mesianic. La vreo 28 de ani după ce Isus exprimase cuvintele amintite mai sus apostolul Pavel un creştin iudeu, a putut să scrie credincioşilor evrei din Ierusalim următoarele cuvinte de întărire: „Aduceţi-vă aminte de zilele de la început, cînd după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe; pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de altă parte, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceiaşi soartă ca voi. In adevăr aţi avut milă de cei din temniţă şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte.“ (Ef. 10:32–34).

„TRIMISI“ CRESTINI

21, 22. (a) Pe cine a trimis Dumnezeu la oameni din cauza atitudinii duşmănoase a lumii faţă de el şi cu ce scop? (b) Cum sîntem făcuţi atenţi asupra acestui fapt în 2 Cor. 5:19–21?

²¹ Lumea este evident, rău intenţionată faţă de Iehova Dumnezeu şi faţă de poporul său. Dumnezeu, din această cauză, a încredinţat pe închinătorii săi botezaţi, predaţi lui, care au primit de la el o „naştere din nou“ (1 Pet- 1:3), ca trimişi în serviciul împăcării. El îi trimite în lumea înstrăinată de el, dar nu pentru a cere pace acesteia şi nici pentru a cădea într-un compromis cu ea. Lumea condamnată la nimicire nu îi poate pune lui Dumnezeu nici un fel de condiţiuni de pace (Luc. 14:31, 32). Dumnezeu îi trimite pe reprezentanţii săi ca ei să roage persoanele individuale din lume să accepte condiţiile pline de iubire, pentru a ajunge în relaţie de pace cu el şi prin aceasta să rămînă în viaţă. Iudeul Pavel care s-a convertit la creştinism şi tovarăşul său iudeo-grec Timotei, au atras atenţia asupra acestui fapt prin cuvintele pe care le citim în 2 Corinteni 5:19–21:

²² „Dumnezeu a împăcat prin Cristos lumea cu sine, neluîndu-i în seamă păcatele şi ne-a încredinţat cuvîntul împăcării. Noi sîntem dar, trimişi împuterniciţi prin Cristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi: Vă rugăm fierbinte în numele lui Cristos: ‘Impăcaţi-vă cu Dumnezeu’. Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat el l-a făcut pentru noi păcat, pentru ca noi, în comunitate cu el să devenim dreptatea lui Dumnezeu.“

23 Pentru ce aceşti „trimişi“ creştini nu sînt îndreptăţiţi din cauza cuvîntului împăcării pe care-l vestesc să se amestece în politică şi în conflictele acestei lumi?

²³ Deoarece creştinii împuterniciţi ca trimişi în locul lui Cristos au fost trimişi la toate naţiunile să transmită „cuvîntul împăcării“ oamenilor cu cele mai diferite păreri politice: democraţi, republicani, socialişti, persoanelor naţional-socialiste şi celor cu idei fasciste, comuniştilor, conservatorilor, membrilor partidelor muncitoreşti etc. „Cuvîntul lui Dumnezeu a împăcării“ este valabil fără deosebire pentru toţi oamenii. Din acest motiv „trimişii în locul lui Cristos“ ai lui Dumnezeu nu pot să se ocupe cu politica în nici o ţară şi nu pot să intre în nici un partid politic. Ca „trimişi“ ai lui Dumnezeu ei sînt „străini şi stabiliţi temporar“, indiferent în care ţară propovăduiesc „această veste bună a Impărăţiei“. Ei se gîndesc la cuvintele apostolului Pavel „Cetăţenia noastră este în ceruri“ (Filip. 3:20, 21) şi din această cauză, ei ştiu că nu sînt îndreptăţiţi sau autorizaţi să se amestece în afacerile politice. Ei trebuie să rămînă strict neutri faţă de politica ţării şi chiar faţă de cea comunală şi să se menţină în afara oricăror conflicte provocate de egoism.

24 Cum sînt trataţi aceşti ‘trimişi’, de lume în ciuda loialităţii lor faţă de legi, după cum reiese aceasta din cuvintele ap. Pavel din Ef. 6:19, 20?

²⁴ Ei sînt foarte loiali legilor îşi plătesc impozitele şi procedează în interesul binelui general. Cu toate acestea aceşti trimişi în locul lui Cristos sînt persecutaţi de lume, întocmai cum şi Cristos însuşi a fost persecutat (Mat. 22:21; Rom. 13:1–7). De aceea nu este de mirare că Pavel doar la vreo şase ani după ce scrisese cuvintele din 2 Corinteni 5:19–21, cînd se găsea prizonier în Roma şi a scris adunării din Efes (Asia Mică): „Rugaţi-vă şi pentru mine ca să mi se deschidă gura şi să mi se dea capacitatea de a vorbi, pentru a face de cunoscut cu tot curajul vorbirii taina sfîntă a veştii bune, pentru care eu ca un trimis servesc în lanţuri“ (Ef. 6:19, 20).

25 La ce trebuie să fie gata cineva, care este activ ca trimis creştin şi ce atitudine ar trebui să aibă el faţă de bogăţiile sale pămînteşti?

²⁵ Intocmai ca şi acum 19 secole, tot aşa trebuie şi astăzi să servească cineva printre oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu ca un ‘trimis în locul lui Cristos’ şi să fie gata să suporte astfel de suferinţe. Pavel ne-a dat în această privinţă un exemplu bun. El şi-a îndeplinit sarcina ca trimis sau serv al lui Cristos în mod credincios. El a zis: „In orice privinţă ne recomandăm ca servi ai lui Dumnezeu: Prin perseverenţă în multe, în strămtorări, în lipsuri, în greutăţi, în bătăi, în închisori“ şi aşa mai departe (2 Cor. 6:4, 5). Ca unul care cunoştea suferinţa, Pavel a putut să–i îndemne pe fraţii să–i creştini evrei să rabde mai departe, după cum şi făcuseră, cînd nu mult după ce primiseră lumina adevărului biblic, a trebuit să sufere multe. Dacă urma, de asemenea, să-şi piardă întreaga lor proprietate pămîntească, atunci aveau (şi de asemenea şi el) cu toate acestea, „o avere mai bună şi durabilă“ (Ef. 10:32–34).

26 Pentru ce trebuie să rabde mai departe credincioşi trimişii şi solii creştini?

²⁶ N-ar trebui noi ca martori creştini ai lui Iehova, ca trimişi şi soli ai săi în locul lui Cristos, să învăţăm a răbda chiar şi astăzi? Ba da, căci va trebui să răbdăm şi mai departe. De la sfîrşitul timpurilor naţiunilor în anul 1914, deja mulţi dintre noi sînt persecutaţi de lumea ostilă nouă şi au fost maltrataţi. Noi avem încă de aşteptat mai multe astfel de experienţe, înainte de a se împlini promisiunea lui Dumnezeu în legătură cu „cerurile noi“ şi cu „pămîntul nou“, în care va locui pentru totdeauna dreptatea (2 Pet. 3:13). Indeplinirea acestei promisiuni se apropie tot mai mult. Cei care au fost martori oculari ai persecutării nedrepte la care au fost expuşi trimişii şi solii lui Dumnezeu în primul război mondial (1914–1918), fac parte dintr-o generaţie însemnată. Cum aşa? Deoarece ea va trăi împlinirea promisiunii divine cu privire la instaurarea sistemului nou, drept de lucruri (Mat. 24:34; Marcu 13:30). De aceea ar trebui să răbdăm mai departe cu deplina încredere şi credincioşie!