„Păstorul excelent“ şi „alte oi“ ale sale

„Iar eu am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc.“ — Ioan 10:16.

 1. Cum se deosebeşte „păstorul excelent“ de un „om tocmit“ sau angajat?

UN PASTOR excelent se deosebeşte de un om tocmit sau angajat, pe care nu-l interesează decît plata pe care o primeşte. Isus a zis: „Eu sînt păstorul cel excelent; păstorul excelent îşi dă sufletul în folosul oilor. Omul tocmit, care nu este păstor şi care nu este proprietarul oilor, vede lupul venind şi abandonează oile şi fuge — iar lupul le prinde şi le împrăştie pentru că acela este un om tocmit şi nu le poartă de grijă oilor.“ — Ioan 10:11–13.

 2. (a) La ce anume din propria sa experienţă s-a referit Isus prin exprimarea că „păstorul excelent îşi să sufletul în folosul oilor“? (b) În ce folos general a servit faptul că Isus şi-a dat sufletul uman?

² Pe atunci în Orientul Mijlociu păstorirea oilor în păşuni îşi avea riscurile ei. Ne aducem probabil aminte de tînărul păstor David care a ucis odată un urs şi altădată un leu ca să salveze viaţa oilor tatălui său Iese, adică Isai (1 Sam. 17:34–36). Isus a vorbit despre lupi care jefuiesc oile. Incercarea de a-i alunga pe lupi îl poate pune pe păstor în pericolul de a se alege cu leziuni. Un păstor excelent nu va fugi pentru a–şi pune persoane în siguranţă, aşa cum face păstorul tocmit, ci va proteja oile împotriva fiarelor sălbatice răpitoare. Un „păstor excelent“ va fi dispus chiar ‘să–şi dea sufletul în folosul oilor,’ pentru a nu pierde pe nici una dintre ele. Atrăgînd atenţia asupra acestui lucru Isus a anunţat cu anticipaţie propria sa moarte ca suflet uman în folosul „oilor“ lui Iehova. Dar Isus a avut totodată şi dispoziţia de a corespunde caracteristicilor unui „păstor excelent.“ Iehova Dumnezeu, Tatăl său ceresc, Propietarul „oilor“ pămînteşti, a consimţit ca Fiul său să–şi dea sufletul său omenesc în folosul „oilor“ pe care Tatăl său le iubea atît de mult. „Sufletul“ omenesc al lui Isus a fost oferit ca jertfă de răscumpărare pentru a elibera omenirea din moartea pe care a moştenit-o de la păcătosul Adam.

 3. (a) După Ioan 10:14, 15, cu cine s-a comparat Isus în raport cu Tatăl? (b) Ce a fost Isus gata să facă pentru a avea parte de promisiunea avraamică împreună cu „turma mică“?

³ Un „păstor excelent“ devine totodată intim cu fiecare oaie din turmă, îi dă fiecăreia un nume personal cu care i se adresează, o mîngîie pe fiecare şi se interesează de necesităţile ei. Avînd în minte aceste trăsături ale păstorului din Orientul Mijlociu, Isus a continuat astfel: „Eu sînt păstorul excelent şi îmi cunosc oile, iar oile mă cunosc întocmai aşa cum Tatăl mă cunoaşte pe mine şi eu îl cunosc pe Tatăl; iar eu îmi dau sufletul în folosul oilor“ (Ioan 10:14, 15). Isus s-a considerat şi pe sine însuşi drept o „oaie“ simbolcă. El a fost „Mielul lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii“ (Ioan 1:29). În ultima carte a Bibliei, în Apocalips, el este numit „Mielul“ de 28 de ori. Isus s-a considerat el însuşi drept berbecele pe care l-a adus jertfă patriarhul Avraam în locul fiului său Isaac pe care Avraam s-a aratat gata să-l jertfească la porunca lui Iehova (Gen. 22:1–13). Isaac a primit promisiunea avraamică şi a transmis-o mai departe lui Iacob. Isus ca şi Isaac, a moştenit promisiunea avraamică şi a fost dispus să fie sacrificat, pentru a putea avea parte de promisiune împreună cu „turma mică“ a sa.

 4. A „smuls“ Isus „turma mică“ din mîna Tatălui său? Şi cum considera Isus acea „turmă“?

⁴ Astfel este limpede că Isus a fost sincer interesat de salvarea „turmei mici“ în „staulul“ aranjamentului Convenţiei avraamice. El i-a preţuit pe membrii acesteia ca pe un dar de înaltă valoare din partea Tatălui său ceresc. Tocmai de aceea a zis el: „Ceea ce mi-a dat Tatăl meu este mai mare decît toate celelalte lucruri şi nimeni nu le poate smulge din mîna Tatălui.“ — Ioan 10:29.

„EU AM ALTE OI“

 5. Ce arată că Isus era interesat de mai mult decît numai de salvarea la viaţă cerească a oamenilor asemănători oilor?

⁵ Chiar dacă bisericile creştinătăţii nu gîndesc şi nu învaţă în felul acesta, totuşi Isus este interesat de mai mult decît numai de salvare la viaţă cerească a creaturilor umane. Isus a zis: „Eu am [şi] alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, iar ele vor asculta de glasul meu şi vor deveni o turmă [şi] un păstor“ (Ioan 10:16). Cine sînt deci acele „alte oi“?

 6. (a) Ce învaţă bisericile creştinătăţii cu privire la acest „staul“ şi cu privire la „alte oi“? (b) Ce indică menţionarea de către Isus a paradisului la Luca 23:43 şi a parabolei sale despre oi şi capre?

⁶ Bisericile creştinătăţii pretînd că „stăulul“ despre care vorbea aici Isus urma să conţină numai creştini de oricine iudaică, pe cînd „alte oi“ sînt cei care urma să devină creştini dintre neiudei sau păgîni, şi că atît iudeii credincioşi cît şi credincioşii recrutaţi dintre păgîni aveau să devină „o turmă“ sub „un păstor“ într-un staul spiritual. Dar această învăţătură este în dezacord cu alte texte scripturale care sînt în legătură cu acest subiect. Cu toate că apostolul Ioan nu menţionează lucrul acesta în raportul său evanghelic, Isus a vorbit totuşi despre un paradis pămîntesc sub regatul său şi a vorbit şi despre alţii, înafară de comoştenitorii săi cereşti din „turmă mică,“ numindu-i şi pe aceia „oi.“ Cînd Isus a dat expresie profeţiei sale despre „semnul“ prezenţei sale încă viitoare pe atunci şi despre încheierea sistemului de lucruri, el a încheiat-o, potrivit relatării lui Matei, cu parabola despre „oi şi capre.“ Acele „oi“ urma să fie deosebite de „fraţii“ spirituali ai lui Isus, cărora le fac bine acei oameni asemănători oilor. — Luca 23:43; Mat. 24:3; 25:31–46.

 7. De ce şi-a putut aminti Ioan cu uşurinţă de parabola lui Isus despre oi şi capre şi de numărul celor incluşi în acest „staul“?

⁷ Apostolului Ioan i-a fost cunoscută acea parabolă, căci el şi fratele său Andrei au fost cei care au promovat profeţia lui Isus prin faptul că l-au întrebat în particular despre „semn“ iar Ioan a auzit profeţia completă (Marcu 13:3, 4). Astfel atunci cînd el a consemnat cuvintele lui Isus despre „alte oi“ şi-a putut aduce cu uşurinţă aminte de parabola lui Isus despre oi şi capre. El a fost acel bătrîn apostol căruia i-a fost dată Revelaţia sau Apocalipsa în care s-a dezvăluit faptul că ele douăsprezece triburi ale Israelului spiritual aveau să cuprindă doar 144 000 de membri. De acea el ştia că „staulul oilor“ care cuprindea „turma mică“ avea să conţină doar un număr limitat dintre toţi cei salvaţi.

 8. Cu ce aseamănă apostolul Pavel cele douăsprezece triburi ale lui Israel? Ce au ilustrat, în mod prefigurativ, părţile principale ale acelui „arbore“?

⁸ În Romani capitolul 11 apostolul Pavel aseamănă cele douăsprezece triburi ale Israelului spiritual cu ramurile dintr-un măslin nobil, altoit. Rădăcina acelui măslin simbolic a fost prefigurată de către patriarhul Avraam, străbunul naţiunii Israelului după carne. În consecinţă, trunchiul arborelui îi reprezintă pe următorii patriarhi — Isaac, Iacob şi cei doisprezece capi patriarhali ai triburilor Israelului natural (Fapt. 7:8). Ramurile crescute din acest trunchi îi ilustrează pe membrii evrei ai celor douăsprezece triburi naturale, circumcise, ale lui Israel. Fireşte că aceştia erau moştenitorii promisiunii avraamice privitoare la „sămînţa“ prin intermediul căreia se vor binecuvînta, în ce priveşte obţinerea vieţii veşnice, toate familiile şi toate naţiunile pămîntului. Din acest motiv iudeii naturali circumcişi au fost cei dintîi din şirul candidaţilor la ocazia de a constitui ‘sămînţa lui Avraam.’

 9. Potrivit naturii lor, ce au fost acele ramuri „simbolice“ şi de aceea cine a fost adevărata „rădăcină“ şi cine a fost trunchiul arborelui?

⁹ Acum noi ştim că acea „sămînţă“ este o sămînţă spirituală, o sămînţă care este produsă de către Iehova Dumnezeu, pentru ca membrii ei să fie fiii lui spirituali. Iehova a fost adevărata „rădăcină“ a acelui măslin simbolic. Fiul său Isus Cristos a fost membrul principal sau de bază al „„sămînţei“ Mai Marelui Avraam, Iehova Dumnezeu şi astfel Isus Cristos a fost ilustrat prin trunchiul acestui măslin simbolic. În mod corespunzător, „ramurile“ acestui arbore i-au reprezentat pe discipolii credincioşi care au devenit comoştenitori ai săi în calitate de membri secundari ai ‘sămînţei spirituale a lui Avraam.’ Ei bine, dar cine erau „ramurile“ nelimitate la număr?

10. Cum arată Pavel în Romani 11:11–32 că avea să existe doar un număr limitat de „ramuri“ în acel măslin simbolic?

¹⁰ Apostolul Pavel arată că în acel măslin spiritual avea să existe doar un număr limitat de „ramuri.“ Cum aşa? Pentru că el arată că atunci cînd una dintre ramurile naturale avea să fie îndepărtată, arborele nu urma să producă o altă ramură naturală, ci avea să fie luată în schimb o ramură dintr-un măslin sălbatic şi să fie altoită în locul celei dintîi. Astfel această ramură transplantată de măslin sălbatic nu avea să sporească numărul ramurilor arborelui. Numărul ramurilor crescute din trunchiul acelui arbore avea să rămînă acelaşi. Astfel atunci cînd iudeii naturali circumcişi au fost îndepărtaţi din acel arbore spiritual, din cauza respingerii cu necredinţă a lui Isus Cristos, Principala Sămînţă a Mai Marelui Avraam, au fost altoiţi în locul acelor „ramuri“ naturale tăiate cei care atunci erau neiudei sau păgîni. — Rom. 11 :11–32.

11. Cum arată Pavel la Galateni 3:26–29 că cei din staulul Israelului spiritual nu vor fi clasificaţi nici drept iudei nici drept păgîni?

¹¹ Este potrivit, aşadar, ca acele ramuri din acel arbore al Convenţiei avraamice să nu fie considerate drept iudei naturali şi păgîni, străini. Ei trebuie să fie consideraţi cu toţii drept israeliţi spirituali. Chiar acest lucru îl scoate în evidenţă apostolul Pavel. După ce discută despre promisiunea avraamică şi despre sămînţa lui Avraam, el spune în continuare: „Voi de fapt toţi sînteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa voastră în Cristos Isus. Nu este nici iudeu nici grec, nu este nici sclav nici om liber, nu este nici [persoană] de sex bărbătesc, nici sex femeiesc; căci voi toţi sînteţi o singură persoană, în uniune cu Cristos Isus. Ba mai mult, dacă îi aparţineţi lui Cristos, sînteţi într-adevăr sămînţa lui Avraam, moştenitori cu referire la o promisiune.“ — Gal. 3:8, 16, 26–29.

12–14. (a) Spre a cui maternitate spirituală le atrage Pavel atenţia galatenilor creştini în Gal. 4:25–31? (b) În consecinţă, pune oare apostolul Pavel accentul asupra vreunui element iudaic sau evreiesc din „turma mică“ aflată în interiorul „acestui staul“?

¹² Apostolul Pavel şi-a scris scrisoarea sa adresată galatenilor cam prin anii 50–52 e.n., respectiv la cel puţin şaptesprezece ani după ce Iehova a pironit convenţia Legii pe lemnul pe care a fost ţintuit Fiul său Isus Cristos. Totuşi mai existau încă în adunările Galatiei unii creştini care voiau să se întoarcă în sclavia Legii acelei convenţii a Legii care a fost mijlocită de către Moise pe Muntele Sinăi din Arabia. În această privinţă ei voiau să păşească alături de iudeii anticreştini care se fixaseră cu putere de Ierusalimul pămîntesc şi de templul material care fusese construit de către regele Irod cel Mare care a căutat să-l ucidă pe copilul Isus. Acel Ierusalim fusese prefigurat de către Agar, sclava lui Avraam şi care era ca o mamă pentru iudeii care voiau să fie mai degrabă robi ai legii mozaice decît să-l accepte pe Isus Cristos drept Mai Marele Moise. În consecinţă, Pavel a scris în privinţa aceasta:

¹³ „Dar Ierusalimul care este de sus este liber şi el este mama noastră . . . Acum noi, fraţilor, sîntem copii care aparţinem promisiunii, aşa cum a fost Isaac . . . Prin urmare, fraţilor, noi sîntem copii nu ai sclavei, ci ai femeii libere. Pentru o asemenea libertate ne-a făcut Isus liberi. De aceea staţi tari şi nu vă lăsaţi prinşi din nou într-un jug al sclaviei.“ — Gal. 4:21 pînă la 5:1.

¹⁴ Isaac, fiul lui Avraam, n-a fost iudeu sau israelit. El, ca fiu al femeii libere a lui Avraam, ca fiu al Sarei, a fost tatăl lui Iacob căruia i s-a dat numele de Israel şi care a devenit tată al lui Iuda. Creştinii care aparţin „turmei mici,“ aflată în „staulul acesta“ al Excelentului Păstor Isus Cristos sînt ca şi Isaac prin faptul că sînt moştenitori ai promisiunii avraamice. Ierusalimul ceresc este mama lor spirituală prefigurată prin Sara, mama lui Isaac evreul care nu era iudeu.

15, 16. Afirmă oare Isus la Ioan 10:16–18 că el trebuie să aducă pe „alte oi“ în „staul,“ ca să aibă „un singur păstor“?

¹⁵ După ce discută despre „staulul“ în care se aflămembrii ‘sămînţei colective a lui Avraam’ Isus dă pe neaşteptate un nou curs explicaţiei sale spunînd: „Eu am [şi] alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc şi ele vor asculta de glasul meu şi vor deveni o [singură] turmă [şi] un [singur] păstor. De aceea mă iubeşte Tatăl meu pentru că eu imi dau sufletul ca să-l pot primi iarăşi. Nimeni nu mi-l poate lua, ci eu mi-l dau din proprie iniţiativă. Eu am autoritatea să îl, dau şi am autoritatea să-l primesc iarăşi. Porunca în acest sens am primit-o de la Tatăl meu.“ — Ioan 10:16–18.

¹⁶ Este de reţinut faptul că Isus nu zice că „trebuie să le aducă“ pe acele „alte oi“ în „staulul acesta.“ El spune în schimb că „ele vor deveni o [singură] turmă“ datorită faptului că nu va exista decît „un [singur] păstor.“

17. La ce concluzie s-ar putea ajunge datorită faptului că Isus trece fără întrerupere de la discuţia despre „staulul acesta“ la aceea despre „alte oi“? Dar este neapărat corectă această concluzie?

¹⁷ Pentru că Isus trece cu uşurinţă de la discuţia despre „staulul acesta“ la prezentarea „altor oi,“ cititorul s-ar putea simţi înclinat să creadă că cele două acţiuni urmează una după alta, imediat, fără ca vreun interval de timp de domeniul secolelor să le separe. El ar putea fi înclinat să conchidă că Isus vorbea de aducerea în „staulul acesta“ a neiudeilor sau păgînilor, după cum pare să confirme istoria expansiunii adunării creştine din zilele apostolilor. Aşadar, pentru acest cititor Isus n-a rostit o profeţia pe termen lung, referitoare la un anumit eveniment îndepărtat. Dar această concluzie nu este neapărat cea corectă. Ea nu face deosebire între „staulul acesta“ şi „[o] singură turmă.“ — Vezi Apoc. 7:8, 9.

18. A putut oare Isus să ne dea o profeţie pe termen lung? Ce trebuia să aştepte toate familiile pămîntului înainte de a se putea binecuvînta?

¹⁸ Avînd darul viziunii profetice, Isus a fost în măsură să ne dea parabola despre oi şi capre care nu a devenit însă realitate decît cu 1 900 de ani mai tîrziu. Isus a fost membrul central al promisei ‘seminţe al lui Avraam’ şi de aceea el a manifestat un viu interes faţă de salvarea tuturor familiilor şi naţiunilor omenirii care ajung să fie binecuvîntate pentru eternitate graţie acestei seminţe. Dar realizarea unei asemenea binecuvîntări trebuia să aştepte reunirea tuturor celor 144 000 de membri ai ‘seminţei lui Avraam,’ sub conducerea lui Isus. Şi după cum arată faptele istorice, lucrul acesta avea să pretindă nouăsprezece secole. Cei care urmau să se binecuvînteze aveau să fie oameni asemănători oilor, proveniţi din toate familiile şi naţiunile pămîntului, dar care urmau să fie „alte oi,“ pentru că nu aparţin „acestui staul“ al moştenitorilor promisiunii avraamice. Astfel ei nu puteau fi israeliţi spirituali ci, în raport cu aceştia, ei aveau să fie neiudei sau păgîni.

19. Ţinînd cont de primele versete din capitolul 7 al Apocalipsei, din cine se constituie „marea mulţime“ descrisă în Apoc. 7:9–17?

¹⁹ Astfel ne dăm foarte bine seama de ce apostolul Ioan, după ce a văzut sigilarea celor douăsprezece triburi ale Israelului spiritual (Apoc. 7:1–8), a avut viziunea „marii mulţimi“ (al cărei număr nu este precizat) al celor care nu sînt israeliţi spirituali ci care, în consecinţă sînt „alte oi.“ Aceste persoane stăteau în picioare în faţa tronului lui Dumnezeu şi spuneau: „Salvarea ne-o datorăm Dumnezeului nostru care şade pe tron şi Mielului.“ Se spune despre ele că supravieţuiesc „necazul cel mare“ şi că zi şi noapte îi aduc un serviciu sacru lui Iehova Dumnezeu în templul său. „Păstorul excelent“ manifestă o grijă plină de iubire faţă de aceste „alte oi,“ după cum citim: „Mielul . . . îi va păstori şi îi va conduce la fîntînile apelor vieţii.“ — Apoc. 7:9–17.

20. Cînd şi unde a început să aibă loc împlinirea viziunii „marii mulţimi“? Care este dovada acestui fapt?

²⁰ În conformitate cu ordinea în care apar cele două grupuri în Apocalips, capitolul 7, iată că în primăvara anului 1935, adică 20 de ani după începerea „încheierii sistemului de lucruri,“ a fost explicată viziunea „marii mulţimi“ din Apocalips. Explicarea a avut loc la 31 mai 1935 cu ocazia unui congres din capitala Statelor Unite ale Americii. Preşedintele Societăţii Watch Tower Bible şi Tract, J. F. Rutherford a ţinut un discurs cu acest prilej, intitulat „Marea mulţime“ şi a explicat că aceasta nu era o clasă cerească secundară ci o clasă pămîntească, compusă din „alte oi“ ale „Păstorului excelent.“ Această explicaţie a fost apoi publicată în coloanele revistei „Turnul de veghere.“ De la această dată, „păstorul excelent“ a început efectiv să–şi strîngă aceste „alte oi,“ iar ele, la rîndul lor, au început să asculte de glasul său şi să-l urmeze, astfel încît, a doua zi după explicaţia din Apocalips 7:9–15, 840 dintre participenţii la congres şi-au simbolizat consacrarea lor înaintea lui Dumnezeu prin Cristos, primind botezul. Majoritatea acestor persoane s-au declarat a face parte din „marea mulţime“ a „altor oi“ ale lui Cristos.

21. (a) În afară de „turma mică,“ în favoarea cui încă şi-a depus „păstorul excelent“ sufletul său? (b) Cum şi-a primit iarăşi acest păstor sufletul său şi din partea cui a fost această o expresie a iubirii?

²¹ „Păstorul excelent“ şi-a depus sufletul său şi pentru aceste „alte oi“ care nu făceau parte din „staulul“ moştenitorilor promisiunii avraamice. Apostolul Ioan, care aparţinea clasei „seminţei“ lui Avraam, scria: „El [Isus Cristos] este un sacrificiu ispăşitor pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi“ (1 Ioan 2:1, 2). Iehova Dumnezeu, Tatăl ceresc, şi-a iubit Fiul pentru că a procedat astfel. Apreciind din inimă această iubire, Isus, „păstorul excelent,“ declara în faţa iudeilor care-l urau: „Iată de ce mă iubeşte Tatăl, pentru că eu îmi depun sufletul meu, pentru ca să-l primesc iarăşi“ (Ioan 10:17). Tatăl a dat expresie iubirii sale faţă de acest „păstor excelent“ care s-a sacrificat pe sine însuşi, prin faptul că l-a ridicat dintre cei morţi a treia zi. În felul acesta, Fiul lui Dumnezeu şi-a reprimit „sufletul“ său, dar, de această dată, în domeniul de viaţă ceresc.

22. Deşi avuseseră deja loc nişte atentate la viaţa sa, de ce putea spune Isus cuvintele relatate la Ioan 10:18 că niciun om nu i-a luat „sufletul“ său uman?

²² Pe vremea cînd Isus vorbea despre „alte oi“ avuseseră deja loc nişte atentate de a lua viaţa acestui „păstor excelent.“ Dar el nu făcuse niciodată nimic prin care să fi meritat omorîrea sa prin mîinile oamenilor. Aşa se explică de ce el a spus: „Nimeni nu mi l-a luat, ci eu îl depun din proprie iniţiativă. Am autoritatea să-l depun şi am autoritatea să-l primesc iarăşi. Porunca în această privinţă am primit-o de la Tatăl meu.“ — Ioan 10:18.

23. Cînd şi-a depus Isus „sufletul“ său uman din proprie iniţiativă şi de ce?

²³ Cîteva luni mai tîrziu a fost oferită dovada acestei afirmaţii. În noaptea cînd el a fost arestat în grădina Ghetismani, pe cînd discipolul său Petru încerca să-l apere cu o sabie, Isus a spus: „Crezi că nu aş putea apela la Tatăl meu ca să–mi pună la dispoziţie pe loc mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar în acest caz, cum s-ar împlini Scripturile conform cărora aşa trebuie să se întîmple?“ (Mat. 26:53, 54). Astfel, după ce i-a lăsat pe apostolii săi să fugă, părăsindu-l, el s-a predat din proprie iniţiativă mulţimilor venite să-l aresteze şi să săvîrşească ultimul atentat de a-l da la moarte. Procedînd astfel, Isus nu s-a sacrificat inutil.

24. Ce autoritate deplină a primit Isus de la Tatăl său în ce priveşte sufletul său şi cum a eşuat ultima încercare de a-l împiedica să–şi exercite această autoritate?

²⁴ Isus a primit de la Tatăl său ceresc autoritatea de a acţiona în acest fel dar el dispunea de liberă voinţă în aface aceasta. Autoritatea de a–şi primi iarăşi sufletul printr-o înviere, depindea de voinţa sa de a se sacrifica. Întrucît el şi-a oferit sufletul să moară, Tatăl său ceresc l-a investit cu autoritatea să-l capete iarăşi de la Acea unică persoană care putea să-l ridice din moarte. Nici o putere din cer sau de pe pămînt n-ar fi putut să-l împiedice pe Isus în autoritatea de a–şi primi iarăşi „sufletul“ sau viaţa. După moartea lui Isus pe stîlp, corpul său a fost depus într-un mormînt a cărui intrare a fost închisă cu o piatră uriaşă. Dar nici sigilarea acesteia cu sigiliul guvernatorului, nici straja instituită la mormînt pentru ca nu cumva discipolii lui Isus să fure corpul său mort, nu au reuşit să împiedice pe Isus să–şi exercite în cursul celei de a treia zi, autoritatea dată lui de Dumnezeu. — Mat. 27:62 pînă la 28:15.

25. Întrucît Isus nu şi-a pierdut viaţa sa umană ca urmare a unei neascultări faţă de Dumnezeu, în ce mod a putut-o el folosi în favoarea omenirii?

²⁵ Isus trebuia, de fapt, să facă toate acestea, conform cu ordinul Tatălui său ceresc. Astfel, în a treia zi de la moartea sa, Iehova Dumnezeu a ordonat ca ascultătorul său Fiu să se ridice din moarte şi să primească din nou viaţă în domeniul spiritual, alături de Tatăl său ceresc. Întrucît Isus nu şi-a pierdut viaţa sa umană ca o consecinţă a neascultării faţă de Dumnezeu, Isus a primit şi dreptul şi demnitatea vieţii umane perfecte spre a le putea prezenta lui Iehova Dumnezeu în templul său ceresc şi să facă astfel ispăşire pentru păcatele întregii lumi.

26. (a) Ce pot să facă toate familiile şi naţiunile pămîntului prin calea care s-a deschis astfel? (b) De cînd a început efectiv „marea mulţime“ a altor oi să fie binecuvîntată?

²⁶ S-a deschis astfel calea ca toate familiile şi naţiunile pămîntului să fie binecuvîntate prin intermediul Principalului membru al ‘seminţei lui Avraam’ (Gen. 12:1–3; 22:15–18). „Marea mulţime“ a „altor oi“ ale păstorului excelent a început să fie binecuvîntată prin el atunci cînd ele s-au consacrat lui Iehova prin el şi şi-au simbolizat această consacrare prin botezul în apă. Ele au ascultat atunci de glasul Păstorului excelent şi l-au urmat împreună cu rămăşiţa unsă a seminţei lui Avraam. Acest început a avut loc efectiv de la Congresul din Washington din 1935. De atunci rămăşiţa unsă a întîmpinat cu bucurie pe toate aceste „alte oi“ şi, conform profeţiei lui Isus, s-a format „o singură turmă sub un singur păstor.“

27. În afară de „marea mulţime“ care va supravieţui „necazul cel mare,“ cine se va încadra între „alte oi“ ale Păstorului excelent şi cînd?

²⁷ În decursul domniei milenare a acestui „unic păstor,“ care este Isus Cristos întronat, toţi morţii răscumpăraţi se vor trezi din somnul morţii şi vor avea posibilitatea de a fi binecuvîntaţi devenind şi ei „alte oi“ ale Păstorului excelent. Printre cei înviaţi se va afla şi „portarul“ „staulului“ care reprezintă aranjamentul convenţiei avraamice, anume Ioan Botezătorul (Ioan 10:1–3). Isus va conduce pe cei ascultători spre „fîntînile apelor vieţii“ (Apoc. 7:9–17). Toţi cei asemenea oilor vor putea atunci să se alăture „marei mulţimi“ şi să spună: „Salvarea o datorăm Dumnezeului nostru care stă pe tron şi Mielului.“ — Apoc. 7:10; 20:11–14.

[Chenarul de la pagina 30]

(Pentru aranjarea textului în pagină vezi publicaţia)

Aranjamentul făcut de Iehova în interesul „oilor“ sale

(1) „Păstorul excelent“: Isus Cristos, care îşi dă sufletul pentru oi

(2) „Portarul“: Ioan Botezătorul, care îl prezintă „oilor“ pe „păstor“

(3) „Staulul“: Staulul Regatului, staulul aranjamentului convenţiei avraamice

(4) „Oile“: adunate în acest staul: „Turma mică“ compusă din iudei şi neiudei

(5) „Poarta oilor“: Isus

(6) „Străinul,“ „hoţul,“ „omul tocmit sau angajat“

(7) „Alte oi“: „Mulţimea mare“ şi toţi cei care vor moşteni domeniul terestru al Regatului

(Vezi şi Turnul de veghere 15 mai 1946, paginile 147–158, ediţia engleză)