ÎMPĂCARE

A împăca înseamnă a restabili relații armonioase sau de prietenie, precum și a concilia, a rezolva neînțelegerile. În limba greacă, termenii care fac referire la împăcare derivă din verbul allássō, al cărui sens de bază este „a schimba; a modifica”. (Fa 6:14; Ga 4:20, Int)

Astfel, termenul compus katallássō, al cărui sens de bază este „a face schimb”, a ajuns să însemne „a împăca”. (Ro 5:10) Pavel a folosit acest verb când a recomandat ca femeia „să se împace” cu soțul ei, dacă s-a separat de el. (1Co 7:11) Termenul înrudit diallássomai apare în îndemnul lui Isus, consemnat în Matei 5:24, de ʻa face pace’ cu fratele nostru înainte de a oferi o jertfă pe altar.

Împăcarea cu Dumnezeu. În scrisoarea adresată romanilor, precum și în alte câteva scrisori, Pavel folosește termenii katallássō și apokatallássō (care transmite mai multă intensitate) cu referire la împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa lui Cristos Isus.

Împăcarea omului cu Dumnezeu este necesară întrucât s-a produs o înstrăinare, o separare, s-au pierdut armonia și relațiile de prietenie cu Dumnezeu, ba chiar s-a ajuns la o stare de dușmănie. Această situație este o consecință a păcatului comis de primul om, Adam, care le-a transmis tuturor descendenților săi imperfecțiunea și starea păcătoasă. (Ro 5:12; compară cu Is 43:27) De aceea a spus apostolul Pavel că „a îndrepta mintea spre carne înseamnă dușmănie cu Dumnezeu, deoarece carnea nu este supusă legii lui Dumnezeu pentru că nici nu poate [din cauza naturii păcătoase, imperfecte, pe care a moștenit-o omul]. Astfel, cei ce trăiesc potrivit cărnii nu-i pot plăcea lui Dumnezeu”. (Ro 8:7, 8) Omul este dușman al lui Dumnezeu deoarece, în virtutea normelor sale perfecte, El nu poate să aprobe sau să tolereze nelegiuirea. (Ps 5:4; 89:14) Despre Fiul lui Dumnezeu, care a reflectat în mod perfect calitățile Tatălui său, s-a scris: „Tu ai iubit dreptatea și ai urât nelegiuirea”. (Ev 1:9) Așadar, deși „Dumnezeu este iubire” și a iubit atât de mult lumea „încât l-a dat pe Fiul său unic-născut” în folosul ei, realitatea este că lumea ca întreg este în dușmănie cu Dumnezeu, astfel că iubirea lui față de omenire a fost o iubire față de dușmani, mai degrabă o iubire guvernată de principii (gr. agápē), decât un sentiment de afecțiune sau de prietenie (gr. philía). (1Io 4:16; Ioa 3:16; compară cu Iac 4:4)

Întrucât normele de dreptate ale lui Dumnezeu sunt perfecte, el nu poate aproba sau tolera păcatul, care este o încălcare a voinței sale exprese. Deși este „binevoitor și îndurător” și „bogat în îndurare” (Ps 145:8, 9; Ef 2:4), Dumnezeu nu își încalcă normele de dreptate pentru a manifesta îndurare. O enciclopedie descrie în mod potrivit relația dintre Dumnezeu și omul păcătos drept o relație „care, în termeni juridici, se aseamănă cu aceea dintre un suveran, în calitatea sa de judecător, și un răufăcător care i-a încălcat legile, s-a ridicat împotriva autorității sale, fiind considerat, așadar, un dușman”. (Cyclopædia, de M’Clintock și Strong, 1894, vol. VIII, p. 958) Aceasta este situația în care a ajuns omenirea din cauza păcatului moștenit de la primul om, Adam.

Baza pentru împăcare. Împăcarea deplină cu Dumnezeu este posibilă doar prin intermediul jertfei de răscumpărare a lui Cristos Isus; el este „calea” și nimeni nu vine la Tatăl decât prin el. (Ioa 14:6) Moartea lui a servit drept „jertfă de împăcare [gr. hilasmón] pentru păcatele noastre”. (1Io 2:2; 4:10) Termenul grecesc hilasmós are sensul de „mijloc de îmbunare”, „ispășire”. Bineînțeles, jertfa lui Isus Cristos nu a fost un „mijloc de îmbunare” în sensul că i-a atenuat lui Dumnezeu supărarea, alinându-l, întrucât moartea Fiului său iubit nu putea să aibă acest efect asupra Sa. Mai degrabă, această jertfă „l-a îmbunat” pe Dumnezeu în sensul că a îndeplinit cerințele justiției sale perfecte, oferind baza legală pentru iertarea păcatelor, astfel încât Dumnezeu „să fie drept și când îl declară drept pe cel [omul care a moștenit păcatul] ce are credință în Isus”. (Ro 3:24-26) Jertfa lui Cristos constituie mijlocul prin care pot fi ispășite (achitate complet) păcatele și faptele nelegiuite ale omului, favorizând restabilirea unei relații bune între om și Dumnezeul Suveran. (Ef 1:7; Ev 2:17; vezi RĂSCUMPĂRARE)

Așadar, prin intermediul lui Cristos a devenit posibil ca Dumnezeu „să împace din nou cu sine toate celelalte lucruri, . . . făcând pace prin sângele vărsat de el [Isus] pe stâlpul de tortură”. Astfel, oameni care altădată erau „înstrăinați și dușmani”, deoarece aveau mintea îndreptată spre lucrări rele, acum puteau fi ʻîmpăcați din nou prin corpul de carne al aceluia, prin moartea lui, ca să fie prezentați înaintea lui Dumnezeu sfinți, fără defect și liberi de orice acuzație’. (Col 1:19-22) Iehova Dumnezeu putea, din acel moment, ʻsă îi declare drepți’ pe cei aleși să devină fiii săi născuți de spirit; lor nu li se putea aduce nicio acuzație, întrucât acum erau pe deplin împăcați cu Dumnezeu și în pace cu el. (Compară cu Fa 13:38, 39; Ro 5:9, 10; 8:33.)

Însă ce se poate spune despre oamenii care i-au slujit lui Dumnezeu înainte de moartea lui Cristos? Printre aceștia se numără Abel, care „a primit mărturie că era drept, pentru că Dumnezeu a depus mărturie despre darurile lui”, Enoh, care „a primit mărturia că îi fusese plăcut lui Dumnezeu”, Avraam, care „a ajuns să fie numit «prietenul lui Iehova»”, Moise, Iosua, Samuel, David, Daniel, Ioan Botezătorul și discipolii lui Cristos, cărora Isus le-a spus înainte de a muri: „Tatăl însuși are afecțiune pentru voi”. (Ev 11:4, 5; Iac 2:23; Da 9:23; Ioa 16:27) Iehova a avut o relație apropiată cu toți aceștia și i-a binecuvântat. Atunci mai aveau ei nevoie de o împăcare prin intermediul morții lui Cristos?

Evident, aceștia erau împăcați cu Dumnezeu într-o oarecare măsură. Totuși, la fel ca restul oamenilor, ei moșteniseră păcatul și au recunoscut acest lucru prin jertfele de animale pe care le-au adus. (Ro 3:9, 22, 23; Ev 10:1, 2) Este adevărat, unii oameni au comis păcate mai flagrante sau mai grave decât alții, ajungând chiar să se răzvrătească fățiș; însă păcatul rămâne păcat, indiferent de gravitate. Fiind păcătoși, toți descendenții lui Adam, fără excepție, au nevoie să se împace cu Dumnezeu, lucrul acesta fiind posibil prin jertfa Fiului său.

Oameni precum cei menționați mai sus au avut într-o oarecare măsură o relație de prietenie cu Dumnezeu în baza credinței pe care au manifestat-o, credință ce includea și convingerea că, la momentul stabilit de el, Dumnezeu va furniza un mijloc prin care îi va elibera complet din starea lor păcătoasă. (Compară cu Ev 11:1, 2, 39, 40; Ioa 1:29; 8:56; Fa 2:29-31.) Așadar, împăcarea relativă de care ei s-au bucurat a depins de răscumpărarea pe care Dumnezeu urma să o furnizeze în viitor. Așa cum se arată în articolul intitulat DECLARA DREPT, Dumnezeu le-a „socotit” credința ca dreptate, adică i-a considerat drepți datorită credinței, sau „i-a creditat cu dreptate”; în baza credinței manifestate de ei și a certitudinii că el însuși va furniza o răscumpărare, Iehova i-a putut considera la acel moment prieteni, fără să își încalce standardele perfecte de dreptate. (Ro 4:3, 9, 10; compară cu Ro 3:25, 26; 4:17) Însă, în cele din urmă, cerințele legitime ale dreptății lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute, astfel încât ceea ce a fost doar „creditat” să fie achitat printr-o plată propriu-zisă, prețul de răscumpărare necesar. Toate acestea scot în evidență importanța rolului lui Cristos în scopul lui Dumnezeu și dovedesc că, fără Cristos Isus, oamenii nu ar putea ajunge la acea stare de dreptate care să le confere o poziție aprobată înaintea lui Dumnezeu. (Compară cu Is 64:6; Ro 7:18, 21-25; 1Co 1:30, 31; 1Io 1:8-10.)

Pașii necesari în vederea împăcării. Întrucât Dumnezeu, a cărui lege a fost și este încălcată, este partea lezată, nu el trebuie să se împace cu omul, ci omul cu el. (Ps 51:1-4) Omul nu este pe poziție de egalitate cu Dumnezeu; în plus, nu există niciun motiv ca punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la dreptate să fie schimbat, corectat sau modificat. (Is 55:6-11; Mal 3:6; compară cu Iac 1:17) Prin urmare, condițiile lui Dumnezeu privind împăcarea nu sunt negociabile și nu pot fi contestate sau supuse compromisurilor. (Compară cu Iov 40:1, 2, 6-8; Is 40:13, 14.) Unele traduceri redau prima parte a textului din Isaia 1:18 prin următoarele cuvinte: „«Veniți să discutăm!», zice Domnul” (BI); totuși, o redare mai potrivită și mai exactă a acestui pasaj este: „«Veniți să îndreptăm lucrurile [să rezolvăm disputa, Ro] între noi», spune Iehova”. Vina pentru deteriorarea acestei relații îi aparține în totalitate omului, nu lui Dumnezeu. (Compară cu Eze 18:25, 29-32.)

Aceasta însă nu l-a împiedicat pe Dumnezeu să ia, plin de îndurare, inițiativa de a deschide calea spre împăcare. El a făcut acest lucru prin intermediul Fiului său. Apostolul Pavel a scris: „Într-adevăr, pe când eram încă slabi, Cristos a murit la timpul fixat pentru niște oameni lipsiți de pietate. Fiindcă pentru un om drept cu greu ar muri cineva. Este adevărat, pentru un om bun, poate îndrăznește cineva să moară. Dar Dumnezeu ne arată iubirea sa [agápēn] prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi. Cu atât mai mult deci, fiindcă acum am fost declarați drepți prin sângele său, vom fi salvați de la mânie prin el. Căci dacă, atunci când eram dușmani, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult acum, că suntem împăcați, vom fi salvați prin viața lui. Și nu numai atât, ci și exultăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am primit acum împăcarea”. (Ro 5:6-11) Isus, care „n-a cunoscut păcatul”, a fost „făcut păcat pentru noi”, dându-și viața umană ca jertfă pentru păcat pentru a-i elibera pe oameni de sub povara păcatului și de pedeapsa pe care o aduce acesta. Fiind eliberați de sub povara păcatului, oamenii ʻdevin drepți în ochii lui Dumnezeu prin intermediul lui [Isus]’. (2Co 5:18, 21)

În plus, Dumnezeu își manifestă îndurarea și iubirea față de oamenii păcătoși, trimițând ambasadori, sau mesageri, în mijlocul lor. În vechime, ambasadorii erau trimiși în misiune mai ales pe timp de război (compară cu Lu 19:14), nu de pace; de obicei, misiunea lor era prevenirea războiului, dacă era posibil, sau negocierea condițiilor de pace pe timp de război. (Is 33:7; Lu 14:31, 32; vezi AMBASADOR) Dumnezeu își trimite ambasadorii creștini prin care le dă oamenilor posibilitatea să afle și să respecte condițiile stabilite de el pentru împăcare. Apostolul Pavel a scris: „Noi suntem deci ambasadori în locul lui Cristos și, ca și cum Dumnezeu ar implora prin noi, vă rugăm, în locul lui Cristos: «Împăcați-vă cu Dumnezeu!»”. (2Co 5:20) Această implorare nu arată că atitudinea lui Dumnezeu față de nelegiuire este mai puțin fermă. Mai degrabă arată că, plin de îndurare, Dumnezeu îi îndeamnă pe păcătoși să caute pacea cu el și să evite astfel distrugerea care va veni în mod inevitabil ca urmare a mâniei sale îndreptățite asupra tuturor celor care continuă să se împotrivească voinței sale sfinte. (Compară cu Eze 33:11.) În continuare, Pavel arată că și creștinii trebuie să fie atenți ʻsă nu accepte bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu ca să-i rateze scopul’. Aceasta li s-ar putea întâmpla dacă nu ar mai continua să caute favoarea lui Dumnezeu pe parcursul ʻtimpului de bunăvoință’, sau al ʻzilei de salvare’, perioadă în care Dumnezeu își arată îndurarea, după cum spune Pavel. (2Co 6:1, 2)

O persoană care înțelege necesitatea împăcării cu Dumnezeu și acceptă măsura luată de Dumnezeu în vederea împăcării, adică jertfa Fiului său, trebuie să se căiască de conduita sa păcătoasă și să se convertească, sau să se întoarcă de la modul de viață caracteristic lumii păcătoase. Dacă apelează la Dumnezeu în baza răscumpărării lui Cristos, ea poate să fie iertată de păcate și să obțină împăcarea cu Dumnezeu, bucurându-se de „timpuri de înviorare de la însuși Iehova” (Fa 3:18, 19) și de pacea minții și a inimii. (Flp 4:6, 7) Despre o astfel de persoană, care nu mai este un dușman ce are parte de mânia lui Dumnezeu, se poate spune că „a trecut din moarte la viață”. (Ioa 3:16; 5:24) Apoi, pentru a continua să aibă parte de bunăvoința lui Dumnezeu, ea trebuie ʻsă-l cheme în fidelitate’ și ʻsă rămână în credință, fără să se clintească de la speranța veștii bune’. (Ps 145:18; Flp 4:9; Col 1:22, 23)

În ce sens ʻa împăcat Dumnezeu lumea cu elʼ?

Apostolul Pavel a spus că „Dumnezeu a împăcat lumea cu el prin Cristos, neluând în considerare greșelile oamenilor”. (2Co 5:19) Aceasta nu înseamnă însă că toți oamenii sunt împăcați automat cu Dumnezeu prin jertfa lui Isus, cu atât mai mult cu cât apostolul continuă spunând că oamenii sunt implorați prin intermediul unor ambasadori ʻsă se împace cu Dumnezeu’. (2Co 5:20) De fapt, Dumnezeu a pus la dispoziție un mijloc de împăcare, iar cei dispuși să-l accepte pot fi împăcați cu Dumnezeu. De aceea se spune că Isus a venit „să-și dea sufletul ca răscumpărare pentru mulți” și că „cine manifestă credință în Fiul are viață veșnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. (Mt 20:28; Ioa 3:36; compară cu Ro 5:18, 19; 2Te 1:7, 8)

Totuși, scopul lui Iehova Dumnezeu este „să adune din nou toate lucrurile în Cristos, lucrurile din ceruri și lucrurile de pe pământ”. (Ef 1:10) Deși cei ce refuză să ʻîndrepte lucrurile’ cu Iehova Dumnezeu (Is 1:18) vor fi distruși, în final va exista o armonie completă cu Dumnezeu în întregul univers; atunci, oamenii se vor bucura din nou de prietenia lui Dumnezeu și de toate binecuvântările pe care el le va revărsa, așa cum a fost la început, în grădina Edenului. (Re 21:1-4)

Iehova Dumnezeu a pus capăt legământului său cu națiunea Israel, deoarece israeliții, ca națiune, au fost infideli și l-au respins pe Fiul său. (Mt 21:42, 43; Ev 8:7-13) În mod clar, la acest lucru s-a referit apostolul Pavel când a spus că „respingerea lor înseamnă împăcare pentru lume” (Ro 11:15), întrucât din context reiese că astfel li s-a deschis o cale și oamenilor din afara congregației, sau a comunității, evreiești. Practic, din acel moment li s-a oferit și oamenilor din alte națiuni ocazia de a fi incluși, alături de o rămășiță fidelă a Israelului, în noul legământ și de a deveni noua națiune a lui Dumnezeu, Israelul spiritual. (Compară cu Ro 11:5, 7, 11, 12, 15, 25.)

Deși ca popor de legământ al lui Dumnezeu, ʻproprietatea sa specială’ (Ex 19:5, 6; 1Re 8:53; Ps 135:4), iudeii erau împăcați într-o oarecare măsură cu Dumnezeu, ei aveau nevoie de împăcarea deplină ce se putea obține prin Răscumpărătorul promis, Mesia. (Is 53:5-7, 11, 12; Da 9:24-26) În schimb, deoarece nu aveau o poziție aprobată înaintea lui Iehova, celelalte națiuni erau ʻînstrăinate de poporul Israel și străine de legămintele promisiunii, nu aveau speranță și erau fără Dumnezeu în lume’. (Ef 2:11, 12) Totuși, în armonie cu secretul sacru referitor la Sămânță, scopul lui Dumnezeu era să binecuvânteze oameni din „toate națiunile pământului”. (Ge 22:15-18) Acest lucru s-a realizat prin jertfa lui Cristos Isus, care le-a oferit neevreilor înstrăinați și îndepărtați de Dumnezeu posibilitatea de a se ʻapropia prin sângele lui Cristos’. (Ef 2:13) Mai mult decât atât, această jertfă a înlăturat zidul dintre evrei și neevrei întrucât a împlinit legământul Legii și l-a anulat, permițându-i lui Cristos „să împace pe deplin cu Dumnezeu amândouă popoarele într-un singur corp, prin stâlpul de tortură, fiindcă a nimicit dușmănia [separarea produsă de legământul Legii] prin el însuși”. De atunci încolo, evreii și neevreii s-au putut apropia de Dumnezeu în același fel, prin Cristos Isus, iar de-a lungul timpului, în noul legământ au fost incluși mulți neevrei ca moștenitori ai Regatului alături de Cristos. (Ef 2:14-22; Ro 8:16, 17; Ev 9:15)