Epafrodit, trimisul filipenilor — Watchtower

Epafrodit, trimisul filipenilor

„PRIMIŢI-L deci în Domnul, cu toată bucuria, şi preţuiţi pe astfel de oameni“, le-a scris Pavel filipenilor. Fără îndoială că am fi fericiţi dacă un supraveghetor creştin ar vorbi despre noi în aceşti termeni elogioşi (Filipeni 2:29). Dar despre cine vorbea Pavel? Şi ce făcuse persoana respectivă ca să merite o recomandare atât de călduroasă?

Răspunsul la prima întrebare este Epafrodit. Ca să răspundem la cea de a doua, să analizăm condiţiile care l-au determinat pe Pavel să scrie aceste cuvinte.

În jurul anului 58 e.n., filipenii auziseră că Pavel fusese târât afară din templu şi bătut de o gloată de oameni răi în Ierusalim, că fusese arestat de autorităţi şi că, după o detenţie în urma căreia nu se luase nici o hotărâre, fusese transferat în lanţuri la Roma (Faptele 21:27–33; 24:27; 27:1). Îngrijoraţi de starea lui, filipenii trebuie să se fi întrebat ce puteau face pentru el. Ei erau săraci materialiceşte şi se aflau la mare depărtare de Pavel, deci ajutorul pe care i-l puteau da era limitat. Totuşi, sentimentele calde care i-au îndemnat pe filipeni să-i sprijine în trecut ministerul încă îi animau, cu atât mai mult cu cât Pavel se afla într-o situaţie critică. — 2 Corinteni 8:1–4; Filipeni 4:16.

Cu siguranţă că filipenii au analizat situaţia ca să vadă dacă cineva dintre ei putea să îi ducă un dar lui Pavel şi să îl ajute în cazul în care acesta avea nevoie de ceva. Dar călătoria era lungă şi obositoare, iar ajutarea lui Pavel putea fi un lucru periculos! Iată ce scrie în privinţa aceasta Joachim Gnilka: „Îţi trebuia curaj ca să vizitezi un deţinut, ba încă un deţinut a cărui «infracţiune» trebuie să fi fost, după cât se pare, foarte vag precizată“. Scriitorul Brian Rapske declară: „Exista în plus pericolul de a avea legături prea strânse cu deţinutul sau de a simpatiza cu el sau cu vederile lui. . . . Un cuvânt sau un gest necontrolat putea aduce nu numai moartea deţinutului, ci şi a celui care îl vizita“. Pe cine puteau trimite filipenii?

Ne putem imagina că o călătorie de felul acesta putea crea îngrijorare şi nesiguranţă, dar Epafrodit (a nu se confunda cu Epafra, din Colose) era dispus să-şi asume această misiune periculoasă. Judecând după numele său, care îl include pe cel al Afroditei, se pare că Epafrodit era un păgân convertit la creştinism, şi anume fiul unor oameni care se închinau la această zeiţă greacă a dragostei şi a fecundităţii. Când le-a scris filipenilor ca să le mulţumească pentru generozitate, Pavel a putut pe bună dreptate să spună despre Epafrodit că era ‘trimisul şi slujitorul lor [servitor particular, NW] pentru nevoile lui’. — Filipeni 2:25.

Din ceea ce spune Biblia despre Epafrodit putem să înţelegem că, în pofida promptitudinii sale demne de laudă de a se face disponibil în acest serviciu pentru Pavel şi pentru propria sa congregaţie, el se confrunta cu acelaşi fel de probleme pe care le-am putea întâmpina şi noi. Să analizăm exemplul său.

‘Servitor particular pentru nevoile mele’

Noi nu cunoaştem amănuntele, dar ne putem imagina că Epafrodit a sosit la Roma obosit de călătorie. Probabil că el a călătorit pe Via Egnatia, un drum roman care străbătea Macedonia. Poate că a traversat Adriatica pe la „călcâiul“ Peninsulei Italice, iar apoi a mers pe Via Appia până la Roma. A fost o călătorie obositoare (1 200 km dus), care a durat, probabil, mai bine de o lună. — Vezi chenarul de la pagina 29.

Ce atitudine a manifestat Epafrodit când şi-a început misiunea? El fusese trimis să facă un ‘serviciu particular’, sau leitourgía, pentru Pavel (Filipeni 2:30, NW). Acest cuvânt grecesc a însemnat iniţial o lucrare pentru Stat, lucrare la care un cetăţean se angaja în mod voluntar. Mai târziu, cuvântul a căpătat sensul de serviciu pe care Statul li l-a impus cetăţenilor specializaţi într-o anumită meserie. Iată ce spune un biblist despre folosirea acestui cuvânt în Scripturile greceşti: „Creştinul este un om care lucrează pentru Dumnezeu şi pentru oameni: în primul rând, deoarece doreşte să facă aceasta din toată inima, iar în al doilea rând, pentru că este obligat să o facă, întrucât iubirea lui Cristos îl constrânge“. Într-adevăr, ce atitudine excelentă a manifestat Epafrodit!

‘Şi-a pus sufletul în pericol’

Folosind un cuvânt împrumutat din limbajul folosit la jocurile de noroc, Pavel spune că Epafrodit ‘şi-a pus [paraboleusámenos] sufletul în pericol’, sau, literalmente, „şi-a pus în joc“ viaţa pentru serviciul lui Cristos (Filipeni 2:30, NW). Să nu credem că Epafrodit a făcut ceva absurd, însă îndeplinirea serviciului său sacru implica un anumit risc. A încercat el, oare, să dea acest ajutor într-o perioadă din an când vremea era aspră? A perseverat el în încercarea de a termina călătoria după ce s-a îmbolnăvit pe drum? În orice caz, Epafrodit „a fost bolnav şi foarte aproape de moarte“. Poate că el a intenţionat să stea mai mult cu Pavel ca să îi slujească, fapt pentru care apostolul a vrut, evident, să explice de ce Epafrodit s-a întors mai devreme decât era prevăzut. — Filipeni 2:27.

Cu toate acestea, el a fost un om curajos care era dispus să se expună pericolului într-un mod altruist, ca să dea ajutor celor care aveau nevoie de lucrul acesta.

Am putea să ne întrebăm: „În ce măsură aş fi eu dispus să mă străduiesc să îi ajut pe fraţii mei spirituali care se află în condiţii grele?“ În cazul creştinilor, o astfel de atitudine nu este opţională. Isus a zis următoarele: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul!“ (Ioan 13:34). Epafrodit şi-a efectuat serviciul până „aproape de moarte“. Deci el a manifestat acea exemplară „dispoziţie a minţii“ pe care a menţionat-o Pavel când i-a îndemnat pe filipeni să şi-o însuşească (Filipeni 2:5, 8, 30, The Kingdom Interlinear Translation of Greck Scriptures). Suntem oare pregătiţi să mergem până acolo încât să ne riscăm viaţa pentru fraţi?

Şi totuşi Epafrodit a suferit o deprimare. De ce?

Deprimarea lui Epafrodit

Să ne imaginăm că suntem în locul lui Epafrodit. Iată ce a relatat Pavel: „Lui îi este dor să vă vadă pe voi toţi şi este deprimat, deoarece aţi auzit că s-a îmbolnăvit“ (Filipeni 2:26, NW). Epafrodit ştia că fraţii din congregaţia lui cunoşteau faptul că el este bolnav şi că nu putuse să îl ajute pe Pavel aşa cum speraseră ei. De fapt, se pare că Epafrodit îi crease mai multe necazuri lui Pavel. A trebuit oare medicul Luca, tovarăşul lui Pavel, să neglijeze alte lucruri ca să îl îngrijească pe Epafrodit? — Filipeni 2:27, 28; Coloseni 4:14.

Ca urmare, probabil, a acestei situaţii, pe Epafrodit l-a cuprins deprimarea. Poate că el şi-a imaginat că fraţii din congregaţia sa îl considerau incompetent. Poate că se simţea vinovat şi ‘îi era dor’ să îi vadă, ca să îi asigure de fidelitatea sa. Pentru a descrie starea lui Epafrodit, Pavel a folosit aici un cuvânt grecesc foarte categoric, ademonéo, care înseamnă „a fi deprimat“. În opinia savantului J. B. Lightfoot, acest cuvânt poate semnifica o „stare confuză, de nelinişte, vecină cu nebunia, stare cauzată de o tulburare fizică sau de o suferinţă psihică, de exemplu: necaz, ruşine, dezamăgire etc.“ Acest cuvânt mai este folosit o dată în Scripturile greceşti şi se referă la suferinţa cumplită îndurată de Isus în grădina Ghetsimani. — Matei 26:37.

Pavel a ajuns la concluzia că cel mai bun lucru ar fi să îl trimită pe Epafrodit înapoi la filipeni cu o scrisoare în care să explice întoarcerea neaşteptată a trimisului lor. Spunând „am socotit necesar să vă trimit pe Epafrodit“, Pavel îşi asumă responsabilitatea pentru întoarcerea acestuia, înlăturând, astfel, orice bănuială că Epafrodit ar fi eşuat în misiunea încredinţată (Filipeni 2:25). În realitate, Epafrodit aproape că şi-a pierdut viaţa ca să îşi îndeplinească misiunea! Cu căldură, Pavel îi sfătuieşte pe filipeni ce să facă: „Primiţi-l . . . în Domnul, cu toată bucuria, şi preţuiţi pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa în primejdie, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine“. — Filipeni 2:29, 30.

„Preţuiţi pe astfel de oameni“

Bărbaţii şi femeile care au aceeaşi stare de spirit pe care a avut-o Epafrodit merită cu adevărat să le fim recunoscători. Ei se sacrifică pentru a sluji. Să ne gândim la cei ce s-au oferit benevol să slujească departe de casă ca misionari, ca supraveghetori itineranţi sau ca lucrători la una dintre filialele Societăţii Watch Tower. Dacă vârsta sau şubrezirea sănătăţii îi împiedică acum pe unii să facă ce făceau înainte, ei merită respectul şi stima noastră pentru anii petrecuţi în serviciul fidel.

Cu toate acestea, o boală ce ne slăbeşte puterea poate da naştere la deprimare şi la sentimente de vinovăţie. Şi aceasta fiindcă cel în cauză ar vrea să facă mai mult. Ce situaţie penibilă! Oricine se află într-o atare situaţie poate trage învăţăminte din exemplul lui Epafrodit. La urma urmei, a fost oare vina lui că s-a îmbolnăvit? Bineînţeles că nu (Geneza 3:17–19; Romani 5:12)! Epafrodit dorea să le slujească lui Dumnezeu şi fraţilor săi, însă boala l-a împiedicat să facă aceasta.

Pavel nu l-a mustrat pe Epafrodit pentru boala care îl deprimase, ci le-a spus filipenilor să rămână alături de el. În mod asemănător, noi trebuie să îi mângâiem pe fraţii noştri când sunt deprimaţi. În general, îi putem lăuda pentru exemplul lor de fidelitate în serviciu. Faptul că Pavel l-a apreciat pe Epafrodit, vorbind despre el într-un mod atât de elogios, cu siguranţă că l-a consolat pe acesta, atenuându-i deprimarea. Şi noi putem fi siguri că ‘Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea noastră şi dragostea pe care am arătat-o pentru Numele Lui, noi care am slujit şi slujim’. — Evrei 6:10.

[Chenarul de la pagina 29]

Neplăcerile călătoriei

În prezent, o deplasare între două oraşe europene importante, similară cu cea întreprinsă de Epafrodit, nu ar cere un efort prea mare. Călătoria ar putea fi făcută în mod confortabil la bordul unui avion de linie cu reacţie şi ar dura una sau două ore. Cu totul altele erau condiţiile când se efectua o asemenea călătorie în secolul I e.n. Pe timpul acela, deplasarea dintr-un loc într-altul însemna înfruntarea unor neplăceri. Un călător care mergea pe jos putea parcurge între 30 şi 35 de kilometri pe zi, expunându-se capriciilor vremii şi diferitelor pericole, inclusiv atacului „tâlharilor“. — 2 Corinteni 11:26, NW.

Dar ce se poate spune despre popasurile din timpul nopţii şi despre aprovizionarea cu alimente?

Istoricul Michelangelo Cagiano de Azevedo spune că de-a lungul drumurilor romane „se aflau mansiones — hanuri propriu-zise — care aveau depozite de alimente, grajduri şi camere pentru personalul care lucra acolo; între două mansiones succesive se găseau o serie de mutationes, sau locuri de popas, unde se puteau schimba caii sau vehiculele şi unde puteai găsi alimente“. Aceste taverne aveau o reputaţie foarte proastă, deoarece erau frecventate de oameni din categoriile sociale cele mai de jos. Pe lângă faptul că îi jefuiau pe călători, hangiii îşi suplimentau deseori venitul cu ceea ce câştigau prostituatele. Poetul satiric latin Juvenal spunea că cine era nevoit să rămână într-o astfel de tavernă probabil că „dormea lângă un ucigaş, în compania barcagiilor, a hoţilor şi a sclavilor fugari sau alături de călăi şi dricari . . .. Toţi beau din aceeaşi cană; nimeni nu avea pat separat sau masă rezervată“. Alţi scriitori antici au deplâns apa potabilă neigienică şi camerele, care erau supraaglomerate, murdare şi igrasioase şi pline de purici.

[Harta/Provenienţa ilustraţiei de la pagina 27]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Roma

[Ilustraţia]

Un călător în timpul Imperiului Roman

[Provenienţa]