PACE

Cuvântul ebraic șalốm, redat prin „pace”, înseamnă absența războaielor sau a conflictelor (Ju 4:17; 1Sa 7:14; 1Re 4:24; 2Cr 15:5; Iov 21:9; Ec 3:8) și poate transmite ideea de siguranță și sănătate (Ge 37:14), de bunăstare (Ge 41:16), de relații de prietenie (Ps 41:9), de integralitate, adică starea de a fi întreg, complet, intact (Ier 13:19). Termenul grecesc pentru pace (eirḗnē) a dobândit același sens larg ca termenul ebraic șalốm; pe lângă sensul de absență a conflictelor, poate transmite ideea de bunăstare, de salvare și de armonie. Termenul era folosit în formula de salut rostită la despărțire „du-te în pace” sau „mergi în pace”, care corespunde oarecum expresiei românești „toate cele bune” (Mr 5:34; Lu 7:50; 8:48; Iac 2:16; compară cu 1Sa 1:17; 20:42; 25:35; 29:7; 2Sa 15:9; 2Re 5:19).

Întrucât cuvântul „pace” nu reprezintă întotdeauna echivalentul exact al termenilor din limbile originare, pentru a stabili sensul cu care este folosit trebuie să luăm în considerare contextul. De exemplu, „a fi trimis în pace” poate însemna a fi trimis în mod pașnic, despărțirea fiind în termeni amicali, fără să existe teama că acela care a încuviințat plecarea va acționa în vreun fel negativ (Ge 26:29; 44:17; Ex 4:18). „A se întoarce în pace”, cum ar fi dintr-o bătălie, înseamnă a se întoarce nevătămat sau victorios (Ge 28:21; Ios 10:21; Ju 8:9; 11:31; 2Cr 18:26, 27; 19:1). „A întreba de pacea cuiva” are sensul de a întreba cum o mai duce (Ge 29:6, n.s.; 43:27, n.s., TLN). „A lucra pentru pacea cuiva” înseamnă a face ceva pentru binele acelei persoane (De 23:6). „A muri în pace” poate însemna a avea parte de o moarte liniștită după o viață împlinită sau după realizarea unei dorințe arzătoare. (Compară cu Ge 15:15; Lu 2:29; 1Re 2:6.) Profeția potrivit căreia Iosia ‘avea să fie adăugat în pace în locul său de înmormântare’ arăta că el avea să moară înainte ca asupra Ierusalimului să se abată nenorocirea prezisă (2Re 22:20; 2Cr 34:28; compară cu 2Re 20:19). În Isaia 57:1, 2, despre cel drept se spune că la moarte „intră în pace” în sensul că scapă de nenorocire.

Cum se poate dobândi pacea. Iehova este Dumnezeul păcii (1Co 14:33; 2Co 13:11; 1Te 5:23; Ev 13:20) și Sursa păcii (Nu 6:26; 1Cr 22:9; Ps 4:8; 29:11; 147:14; Is 45:7; Ro 15:33; 16:20), pacea fiind un aspect al rodului spiritului său (Ga 5:22). De aceea, o persoană nu poate avea pace autentică decât dacă este în pace cu Dumnezeu. Orice încălcare gravă a legii divine îi pune în pericol relația cu Dumnezeu și îi provoacă neliniște și tulburare. Psalmistul a spus: „Nu mai este pace în oasele mele din cauza păcatului meu” (Ps 38:3). Cei care vor să caute și să urmărească pacea trebuie deci ‘să se îndepărteze de rău și să facă binele’ (Ps 34:14). Pacea este indisolubil legată de practicarea dreptății (Ps 72:3; 85:10; Is 32:17). Din acest motiv cei răi nu pot avea pace (Is 48:22; 57:21; compară cu Is 59:2-8). În schimb, cei care îi sunt întru totul devotați lui Iehova, care iubesc legea sa (Ps 119:165) și respectă poruncile sale se bucură de pace (Is 48:18).

Când Cristos Isus a fost pe pământ, nici evreii, nici neevreii nu erau în pace cu Iehova Dumnezeu. Întrucât încălcaseră legea lui Dumnezeu, evreii se aflau sub blestemul Legii (Ga 3:12, 13). Cât despre neevrei, care nu erau incluși în legământul cu Dumnezeu, aceștia ‘nu aveau speranță și erau fără Dumnezeu în lume’ (Ef 2:12). Însă, prin Cristos Isus, ambelor grupuri li s-a dat posibilitatea să se împace cu Dumnezeu. La acest lucru s-au referit îngerii ce li s-au arătat păstorilor la nașterea lui Isus când au declarat: „Pace pe pământ printre oamenii bunăvoinței!” (Lu 2:14).

Mesajul de pace predicat de Isus și de continuatorii săi a fost primit cu bucurie de ‘prietenii păcii’, adică de oamenii care doreau să se împace cu Dumnezeu (Mt 10:13; Lu 10:5, 6; Fa 10:36). Însă, în unele familii, acest mesaj a produs dezbinare, întrucât unii l-au acceptat, iar alții l-au respins (Mt 10:34; Lu 12:51). Majoritatea evreilor au respins mesajul și, de aceea, n-au înțeles „lucrurile care aduc pacea”, printre acestea numărându-se, fără îndoială, căința și acceptarea lui Isus ca Mesia. (Compară cu Lu 1:79; 3:3-6; Ioa 1:29-34.) Drept consecință, Ierusalimul a fost distrus de armatele romane în 70 e.n. (Lu 19:42-44).

Cu toate acestea, chiar și evreii care au acceptat „vestea bună a păcii” erau păcătoși și aveau nevoie de ispășire pentru păcatele lor ca să se poată bucura de pace cu Iehova Dumnezeu. Această ispășire s-a realizat prin moartea lui Isus, care și-a dat viața ca jertfă de răscumpărare. A fost așa cum s-a prezis: „Pedeapsa care trebuia să ne aducă pacea era asupra lui și prin rănile sale suntem vindecați noi” (Is 53:5). Moartea de jertfă a lui Isus pe stâlpul de tortură a oferit și baza pentru anularea Legii mozaice, care îi separa pe evrei de neevrei. Astfel, când deveneau creștini, oameni din ambele grupuri puteau fi în pace cu Dumnezeu și în pace unii cu alții. Apostolul Pavel a scris: „[Isus] este pacea noastră, el, care din cele două grupuri a făcut unul singur și a dărâmat zidul din mijloc care le separa. Prin carnea sa a înlăturat dușmănia, Legea, care consta din porunci și decrete, pentru ca din cele două popoare să creeze, în unitate cu el, un singur om nou, făcând pace, și ca să împace pe deplin cu Dumnezeu amândouă popoarele într-un singur corp, prin stâlpul de tortură, fiindcă a nimicit dușmănia prin el însuși. El a venit și v-a anunțat vestea bună a păcii vouă, celor de departe, și pace celor de aproape, fiindcă, prin el, noi, ambele popoare, avem cale liberă la Tatăl printr-un singur spirit” (Ef 2:14-18; compară cu Ro 2:10, 11; Col 1:20-23).

„Pacea lui Dumnezeu”, acea liniște interioară pe care o simte un creștin datorită relației sale bune cu Iehova Dumnezeu, îi păzește inima și mintea ca să nu se îngrijoreze pentru lucrurile necesare vieții. El este sigur că Dumnezeu se îngrijește de slujitorii săi și le răspunde la rugăciuni. Acest lucru îi dă pacea minții și a inimii (Flp 4:6, 7). În mod asemănător, pacea pe care Isus Cristos le-a dat-o discipolilor săi în baza credinței lor în el, ca Fiu al lui Dumnezeu, le-a adus calm interior. Deși Isus le-a spus că urma să vină vremea când el nu avea să mai fie cu ei, discipolii nu trebuiau să se îngrijoreze sau să se teamă. Ei nu rămâneau fără ajutor, întrucât Isus le-a promis că le va trimite spiritul sfânt (Ioa 14:26, 27; 16:33; compară cu Col 3:15).

Pacea de care se bucurau creștinii nu venea de la sine. Ei trebuiau să fie „pașnici”, sau împăciuitori, adică să depună eforturi pentru a face pace și a o menține (1Te 5:13). Pentru a păstra pacea între ei, creștinii trebuiau să fie atenți să nu-i poticnească pe frații lor de credință (Ro 14:13-23). În Predica de pe munte, Isus a spus: „Fericiți sunt cei împăciuitori [lit. «făcători de pace»], căci ei vor fi numiți «fii ai lui Dumnezeu»!” (Mt 5:9; compară cu Iac 3:18). Creștinii erau îndemnați să urmărească pacea și să facă tot posibilul să fie găsiți în pace cu Dumnezeu (2Ti 2:22; Ev 12:14; 1Pe 3:11; 2Pe 3:14). Prin urmare, ei trebuiau să lupte împotriva dorințelor cărnii întrucât acestea îi făceau dușmani cu Dumnezeu (Ro 8:6-8). Având în vedere că a rămâne în pace cu Dumnezeu era o condiție pentru ca un creștin să se bucure de aprobarea divină, înțelegem câtă greutate avea expresia des folosită „să aveți pace” (Ro 1:7; 1Co 1:3; 2Co 1:2; Ga 1:3; 6:16; Ef 1:2; 6:23; Flp 1:2).

Creștinii doreau ca și alții să se bucure de pace. De aceea, ‘încălțați cu promptitudinea de a predica vestea bună a păcii’, ei purtau un război spiritual (Ef 6:15). Chiar și în cadrul congregației duceau lupte ca să răstoarne raționamentele ce nu erau în armonie cu cunoștința divină, pentru ca aceste raționamente să nu le strice relațiile cu Dumnezeu (2Co 10:4, 5). Totuși, creștinii nu se angajau în războaie verbale, sau certuri, nici chiar când trebuiau să-i corecteze pe cei ce deviaseră de la adevăr. Vorbind despre modul în care trebuiau tratați cei ce se îndepărtaseră de la calea dreaptă, apostolul Pavel i-a dat lui Timotei următorul sfat: „Sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, capabil să predea, stăpânindu-se în situații rele, învățându-i cu blândețe pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căința care duce la cunoașterea exactă a adevărului și ei să-și vină în fire, ieșind din cursa Diavolului, care i-a prins de vii ca să-i facă voia” (2Ti 2:24-26).

O domnie a păcii. Fiul lui Dumnezeu, ‘cel pe umărul căruia avea să fie domnia princiară’, este numit „Prinț al Păcii” (Is 9:6, 7). Este demn de remarcat că, atunci când a fost pe pământ, Isus a arătat că slujitorii săi nu trebuiau să se angajeze în vreun război literal. El i-a spus lui Petru: „Pune-ți sabia la loc, pentru că toți cei care iau sabia de sabie vor pieri” (Mt 26:52). Cei ce au devenit creștini și-au făurit, figurativ vorbind, ‘din săbiile lor brăzdare și din sulițele lor cosoare’. Ei n-au mai învățat războiul (Is 2:4). Lucrul acesta și acțiunile din trecut ale lui Dumnezeu, în special cele care au avut legătură cu Israelul din timpul domniei lui Solomon, indică spre pacea care va exista în timpul domniei lui Isus. Cu privire la domnia lui Solomon, Biblia spune: „[Era] pace de jur împrejur, în tot teritoriul său. Iuda și Israel au locuit în siguranță, fiecare sub vița lui și sub smochinul lui, de la Dan până la Beer-Șeba, în toate zilele lui Solomon” (1Re 4:24, 25; 1Cr 22:9). Așa cum reiese din alte versete (compară cu Ps 72:7, 8; Mi 4:4; Za 9:9, 10; Mt 21:4, 5), climatul de pace și siguranță din timpul domniei lui Solomon a constituit o prefigurare a condițiilor ce vor exista în timpul domniei lui Cristos Isus, Mai Marele Solomon (Mt 12:42). De fapt, numele Solomon provine dintr-un cuvânt care înseamnă „pace”.

Pace între om și animale. Iehova Dumnezeu le-a spus israeliților că, dacă se dovedeau ascultători, aveau să vadă împlinirea următoarei promisiuni: „Voi pune pacea în țară și vă veți culca și nimeni nu vă va face să tremurați. Voi face să dispară din țară fiara periculoasă și sabia nu va trece prin țara voastră” (Le 26:6). Prin aceste cuvinte, Iehova promitea că animalele sălbatice aveau să rămână între granițele habitatului lor și nu aveau să le facă rău israeliților și animalelor lor domestice. Însă, dacă israeliții nu se dovedeau ascultători, Iehova avea să permită ca țara să fie invadată și devastată de armate străine. Lucrul acesta ar fi avut drept rezultat reducerea populației, astfel că animalele sălbatice s-ar fi înmulțit, ar fi pătruns în regiunile altădată locuite și i-ar fi atacat pe cei rămași în viață și animalele lor domestice. (Compară cu Ex 23:29; Le 26:22; 2Re 17:5, 6, 24-26.)

Pacea cu animalele sălbatice promisă israeliților a fost diferită de pacea de care s-au bucurat primii doi oameni în grădina Edenului, deoarece Adam și Eva au exercitat stăpânire în mod deplin asupra creației animale (Ge 1:28). Doar în profețiile referitoare la Isus Cristos se mai vorbește despre o astfel de autoritate (Ps 8:4-8; Ev 2:5-9). Așadar, sub guvernarea lui Isus Cristos, numit „un lăstar . . . din buturuga lui Iese” și „slujitorul [lui Dumnezeu] David”, oamenii se vor bucura din nou de acea pace cu animalele (Is 11:1, 6-9; 65:25; Eze 34:23-25). Cuvintele profetice din versetele tocmai menționate au și un sens figurat, întrucât profeția despre pacea dintre animale, precum lupul și mielul, nu s-a împlinit literalmente în Israelul antic. Profețiile arătau deci că oameni răi, cu trăsături animalice aveau să renunțe la căile lor rele și să trăiască în pace cu semenii lor mai blânzi. Totuși, faptul că în aceste profeții sunt menționate animalele pentru a descrie climatul de pace din cadrul poporului lui Dumnezeu lasă să se înțeleagă că, sub domnia lui Cristos Isus, va fi pace și între animalele propriu-zise, așa cum a fost, fără îndoială, în Eden.