Întrebări de la cititori
◼ De ce Legea lui Dumnezeu spune că un israelit care a avut relaţii sexuale cu o fecioară nelogodită trebuia să se căsătorească cu ea şi nu putea niciodată să divorţeze de ea?
În Exod 22:16, 17 şi Deuteronom 22:28, 29 găsim această lege care, potrivit părerii unora, ar manifesta lipsă de înţelegere faţă de femei. De fapt, ea încuraja o înaltă normă morală atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei.
În capitolul 22 din Deuteronom sînt prezentate diferite legi cu privire la viaţa de familie. De exemplu, el tratează despre cazul unui om care nu îşi mai iubea soţia şi pretindea că ea nu fusese virgină. De asemenea, el prezintă legile lui Dumnezeu referitoare la adulter şi viol. Apoi citim:
„În caz că un om întîlneşte o fată, o virgină care nu este logodită, şi o prinde şi se culcă cu ea şi sînt surprinşi, atunci omul care s–a culcat cu ea va trebui să–i dea tatălui fetei cincizeci de shekeli de argint şi ea va deveni soţia sa datorită faptului că a umilit–o. Lui nu îi va fi permis să divorţeze de ea în toate zilele sale.“ — Deuteronom 22:28, 29).
Acesta era un caz de seducere forţată sau fornicaţie. Dacă un om lipsit de conştiinţă considera că este liber să aibă raport sexual cu o fecioară, ea ar fi fost cea mai păgubită. În afară de faptul că putea să aibă un copil nelegitim, valoarea ei ca mireasă era diminuată, deoarece mulţi israeliţi ar fi putut refuza să se căsătorească cu ea, dat fiind că nu mai era fecioară. Dar ce anume l–ar fi împiedicat pe un bărbat să se poarte atît de necuviincios cu o fecioară? Numai Legea „sfîntă şi dreaptă şi bună“ a lui Dumnezeu. — Romani 7:12.
Legea mozaică prevedea posibilitatea ca un bărbat să divorţeze de propria soţie din anumite motive (Deuteronom 22:13–19; 24:1; Matei 19:7, 8). Dar ceea ce citim în Exod 22:16, 17 şi în Deuteronom 22:28, 29 arată că posibilitatea de a divorţa era exclusă în cazul fornicaţiei înainte de căsătorie. Acest lucru deci îl putea determina pe un bărbat (sau pe o fecioară) să reziste ispitei de a comite fornicaţie. Bărbatul nu se putea gîndi: ’Ea e drăguţă şi atrăgătoare, aşa că mă voi distra cu ea, chiar dacă nu este tipul de femeie cu care mi–ar plăcea să mă căsătoresc.‘ Dimpotrivă această lege descuraja imoralitatea, determinîndu–l pe omul care înclina spre o încălcare a legii să cîntărească bine consecinţele pe termen lung ale fornicaţiei, şi anume faptul că trebuie să rămînă pe tot parcursul vieţii alături de persoana respectivă.
Legea contribuia şi la diminuarea numărului de copii nelegitimi. Dumnezeu stabilise că „nici un copil nelegitim nu putea intra în congregaţia lui Iehova“ (Deuteronom 23:2). Astfel, la israeliţi, dacă un om care seducea o fecioară trebuia să se căsătorească cu ea, din fornicaţia lor nu s–ar fi născut copii nelegitimi.
Este adevărat că creştinii trăiesc într–un context social deosebit de cel al israeliţilor antici. Noi nu sîntem sub decretele Legii Mozaice, deci nici sub această lege care cerea ca două persoane care comiseseră fornicaţie în împrejurările amintite să se căsătorească. Totuşi, nu putem concepe că a comite fornicaţie înainte de căsătorie este un lucru de mică importanţă. Creştinii trebuie să se gîndească cu seriozitate la consecinţele pe termen lung ale acestui fapt, aşa cum trebuiau să se gîndească israeliţii în virtutea legii.
Seducerea unei persoane necăsătorite îi anulează acesteia dreptul de a contracta o căsătorie creştină în puritatea virginităţii, fie că este vorba de un bărbat, fie că este vorba de o femeie. Un asemenea act de fornicaţie lezează şi drepturile oricui ar putea să se căsătorească cu persoana respectivă, şi anume dreptul de a se căsători cu un creştin sau o creştină castă. Mai presus de toate, fornicaţia trebuie evitată deoarece Dumnezeu spune că este un lucru greşit, un păcat. Apostolul a scris pe drept: „Iată ce vrea Dumnezeu: sfinţirea voastră; să vă abţineţi de la fornicaţie.“ — 1 Tesaloniceni 4:3–6; Evrei 13:4.
◼ Cîţi judecători asemenea lui Samson şi Ghedeon au existat?
Dacă numărăm cîţi judecători au fost, se ajunge la o cifră variabilă, în funcţie de modul în care sînt consideraţi. Cu toate acestea, putem afirma, în orice caz, că între Iosua şi Samuel au îndeplinit funcţia de judecători 12 bărbaţi.
În timpul lui Moise şi al lui Iosua, unii bătrîni din congregaţia Israelului erau judecători în sensul că fuseseră aleşi să audieze şi să judece diverse cazuri juridice (Exod 18:21, 22; Iosua 8:33; 23:2). După moartea lui Iosua, Israel s–a îndepărtat de închinarea adevărată şi a fost subjugat de alte popoare. Judecători 2:16 spune: „Iehova a ridicat deci judecători şi ei îi salvau din mîna jefuitorilor lor.“ Primul bărbat ridicat de Iehova pentru a fi judecător sau ’salvator‘ al Israelului se numea Otniel (Judecători 3:9). După el au urmat Ehud, Şamgar, Barac, Ghedeon, Tola, Iair, Iefta, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson.
În afara acestor 12 judecători, Biblia mai spune că Debora, Eli şi Samuel „judecau“ Israelul (Judecători 4:4; 1 Samuel 4:16–18; 17:15, 16). Debora avea, înainte de toate, calitatea de profetesă şi era alături de judecătorul Barac, care a deţinut propriu–zis conducerea în acţiunea de eliberare a israeliţilor de sub opresiune. În mod asemănător, Eli era în primul rînd mare preot şi în nici un caz nu putea fi un ’salvator‘ care să elibereze Israelul, purtînd lupte împotriva celor care îi persecutau (Neemia 9:27). Aşadar, deşi Debora şi Eli au jucat un oarecare rol în ce priveşte judecarea Israelului, există motive temeinice care ne determină să nu–i trecem pe lista celor 12 bărbaţi care au fost înainte de toate şi în mod evident ’ridicaţi‘ pentru a fi judecători. Potrivit textului de la Fapte 13:20, Dumnezeu „[a–dat] judecători pînă la Samuel profetul“. Această afirmaţie fixează limita a ceea ce este cunoscut drept perioada judecătorilor şi arată motivul pentru care Samuel şi fiii săi nu sînt în general nici ei incluşi printre judecători. — 1 Samuel 8:1.