Studiul 3
Biblia — manualul nostru principal
1, 2. Cînd a început şi cînd a luat sfîrşit redactarea Bibliei, şi în ce tiraj a fost ea tipărită?
1 Biblia este manualul nostru principal în cadrul Şcolii de minister teocratic şi, în calitate de miniştri ai veştii bune, trebuie să o cunoaştem bine. S-ar cuveni să ştim cum a fost ea produsă, ce conţine şi cum o putem utiliza.
2 Redactarea Bibliei a început în 1513 î.e.n., cînd Moise a fost determinat să înceapă consemnarea ei, şi a luat sfîrşit abia după circa şaisprezece secole, spre sfîrşitul secolului întîi e.n., cînd apostolul Ioan şi-a încheiat scrierea sa. Astăzi Biblia este disponibilă, integral sau parţial, în aproximativ 2 000 de limbi. În timp ce puţine cărţi au ajuns la tiraje de milioane de exemplare, Biblia a fost tipărită în miliarde de exemplare. Nici o altă carte nu poate egala acest record. Fireşte că simpla scriere a unei cărţi religioase, păstrarea ei timp de secole şi faptul că este preţuită de milioane de oameni nu constituie dovada că ea este de origine divină. Ea trebuie să poarte pecetea Paternităţii Divine, demonstrînd că a fost inspirată de Dumnezeu. O examinare atentă a Bibliei le dă oamenilor sinceri convingerea că ea poartă cu adevărat această pecete.
3, 4. În ce formă a fost scrisă iniţial Biblia, şi cînd a fost ea împărţită în capitole şi versete?
3 Scrisă iniţial în ebraică, aramaică şi greacă, Biblia, aşa cum o cunoaştem noi, are şaizeci şi şase de cărţi. Numărul exact al cărţilor nu este important (unele fiind grupate sau lăsate separat) şi nici ordinea în care se succed ele. Încă mult timp după ce canonul sau catalogul cărţilor inspirate ale Bibliei a fost încheiat, cărţile care o compun au rămas sub forma unor suluri separate, astfel că ordinea în care sînt ele enumerate în cataloagele antice variază. Important este să ştim însă care cărţi sînt incluse în cataloage. De fapt, numai cărţile care figurează în canonul actual pot fi considerate pe drept ca fiind inspirate. Încă din antichitate au fost combătute cu succes tentativele de a se include şi alte cărţi în acest canon.
4 Biblia a fost scrisă iniţial cu rînduri de litere continue, neîntrerupte. Abia în secolul al lX-lea e.n. s-a creat un sistem de punctuaţie care să permită separarea propoziţiilor şi frazelor. Principalele semne ale sistemului nostru modern de punctuaţie au apărut în secolul al cincisprezecelea al erei noastre, ca rezultat al introducerii tiparului. Nici împărţirea Bibliei în capitole şi versete (King James Version avînd 1 189 de capitole şi 31 102 versete) nu a fost făcută de către autorii manuscriselor originale. Ea a fost introdusă cu secole mai tîrziu. Masoreţii, erudiţi iudei, au împărţit Scripturile ebraice în versete. Apoi, în secolul al treisprezecelea al erei noastre, a fost adăugată împărţirea în capitole.
5, 6. În ce sens este inspirată Biblia, şi ce anume explică diversitatea stilurilor pe care le întîlnim în textul ei?
5 O compilare inspirată a cărţilor. Circa patruzeci de persoane diferite au fost utilizate ca secretari de către Iehova, marele şi unicul Autor al Cuvîntului său inspirat. „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu“, şi aici se includ Scripturile greceşti creştine, precum şi „celelalte Scripturi“ (2 Tim. 3:16, NW; 2 Pet. 3:15, 16). În acest context, cuvîntul „inspiraţie“ nu desemnează o simplă stimulare a intelectului şi a afectivităţii pînă la un grad înalt de capacitate creatoare (cum se spune adesea în legătură cu artiştii sau poeţii laici), ci desemnează producerea unor scrieri infailibile care au aceeaşi autoritate ca în cazul în care ar fi fost scrise de Dumnezeu însuşi. Dumnezeu a făcut ca propriul său spirit să acţioneze asupra bărbaţilor fideli pe care i-a utilizat pentru a face consemnări sub îndrumarea sa. Din acest motiv, apostolul Petru a putut să declare: „Căci nici o profeţie nu a fost adusă vreodată prin voinţa omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, după cum au fost purtaţi de spiritul sfînt“ (2 Pet. 1:21, NW). Însă cel puţin într-un caz, Dumnezeu a furnizat el însuşi informaţii în formă scrisă. Este vorba despre Cele Zece Porunci, Dumnezeu dîndu-i lui Moise două „table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu“. — Ex. 31:18.
6 În anumite cazuri informaţiile au fost transmise cuvînt cu cuvînt, prin dictare (Ex. 34:27). Profeţii au primit şi ei adesea sarcina de a transmite anumite mesaje precise (1 Împ. 22:14; Ier. 1:7). Există însă dovezi care arată că bărbaţii utilizaţi de Dumnezeu pentru a redacta Scripturile nu au avut întotdeauna doar rolul de a consemna pur şi simplu după dictare. Spre exemplu, Ioan a primit „în semne“ Revelaţia prin intermediul îngerului lui Dumnezeu, iar apostolul a auzit acest ordin: „Ceea ce vezi scrie într-un sul“ (Apoc. 1:1, 2, 10, 11, NW). Se pare deci că Dumnezeu a considerat că este bine să le permită redactorilor biblici să îşi aleagă propriile cuvinte şi expresii pentru a descrie viziunile pe care le-au avut, exercitînd întotdeauna asupra lor o suficientă îndrumare, pentru ca textul definitiv să fie exact şi conform scopului său (Ecl. 12:10). Aşa se explică, fără îndoială, diversitatea stilurilor pe care le întîlnim în cărţile Bibliei.
7. Care au fost unii dintre redactorii Scripturilor ebraice, şi care cerinţe pentru profeţi au fost întrunite de toţi aceştia?
7 Avînd în vedere dovezile interne ale scrierilor lui Moise, faptul că ele au fost inspirate de Dumnezeu nu poate fi pus la îndoială. Nu a fost ideea lui Moise de a deveni conducătorul israeliţilor. La început el a respins această sugestie (Ex. 3:10, 11; 4:10–14). Dimpotrivă, Dumnezeu a fost acela care l-a ridicat pe Moise şi i-a acordat puteri miraculoase. Chiar şi preoţii magicieni au trebuit să recunoască faptul că ceea ce făcea Moise provenea de la Dumnezeu (Ex. 4:1–9; 8:16–19). În ascultare de porunca lui Dumnezeu şi posedînd pecetea divină a spiritului sfînt, Moise a fost îndemnat mai întîi să exprime verbal, iar apoi să aştearnă în scris o parte a Bibliei (Ex. 17:14). După moartea lui Moise au fost adăugate scrierile lui Iosua, Samuel, Gad şi Natan (Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel). Regii David şi Solomon şi-au adus şi ei contribuţia la canonul în creştere al Scrierilor Sfinte. Au urmat apoi profeţii de la Iona pînă la Maleahi, contribuind fiecare la canonul biblic. Şi fiecare, la rîndul lui, a întrunit cerinţele adevăraţilor profeţi, după cum au fost ele precizate de către Iehova: Ei au vorbit în numele lui Iehova, profeţiile lor s-au confirmat şi ei au întors poporul la Dumnezeu. — Deut. 13:1–3; 18:20–22.
8. Care este cea mai concludentă dovadă a canonicităţii Scripturilor ebraice?
8 Este logic să credem că, aşa cum Iehova i-a inspirat pe oameni să scrie, tot la fel el a îndrumat compilarea acestor scrieri inspirate. Conform tradiţiei iudaice, Ezra a participat la această muncă după ce exilaţii iudei au fost restabiliţi în Iuda. El era calificat pentru această activitate, fiind unul dintre scriitorii inspiraţi ai Bibliei, preot şi „copist iscusit în legea lui Moise“ (Ezra 7:1–11, NW). La sfîrşitul secolului al cincilea î.e.n., canonul Scripturilor ebraice era bine stabilit. El conţinea aceleaşi scrieri pe care le avem noi astăzi şi care sînt împărţite în prezent în treizeci şi nouă de cărţi. Nici un conciliu omenesc nu a decretat canonicitatea lor; ele aveau aprobarea divină chiar de la începutul lor. Cea mai concludentă mărturie a canonicităţii Scripturilor ebraice este cuvîntul incontestabil al lui Isus Cristos şi al redactorilor Scripturilor greceşti creştine. Deşi au citat din abundenţă din Scripturile ebraice, ei nu s-au referit, totuşi, niciodată la cărţile apocrife. — Luca 24:44, 45.
9, 10. Ce asigurare avem referitor la faptul că într-adevăr cărţile Scripturilor greceşti creştine aparţin canonului biblic?
9 Scrierea şi compilarea celor douăzeci şi şapte de cărţi ale Scripturilor greceşti creştine s-a produs într-un mod similar scrierii şi colecţionării Scripturilor ebraice. Cristos „a dat daruri sub formă de oameni“ (NW), da, „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efes. 4:8, 11–13). Acţionînd sub influenţa spiritului sfînt al lui Dumnezeu, ei au expus doctrine sănătoase pentru congregaţia creştină. Isus i-a asigurat pe apostolii săi că spiritul lui Dumnezeu îi va ajuta, învăţîndu-i, îndrumîndu-i şi aducîndu-le aminte de lucrurile pe care le auziseră de la el, precum şi dezvăluindu-le lucrurile viitoare (Ioan 14:26; 16:13). Aceasta a asigurat autenticitatea şi exactitatea relatărilor lor evanghelice.
10 Canonicitatea unei cărţi nu se judecă după frecvenţa cu care este ea citată şi nici după scriitorii neapostolici care o citează. Însuşi conţinutul cărţii este acela care trebuie să dovedească faptul că ea este un produs al spiritului sfînt. În consecinţă, ea nu poate să încurajeze superstiţia, demonismul sau închinarea la creaturi. Ea trebuie să fie în totală armonie cu restul Bibliei. Fiecare carte trebuie să se conformeze ‘modelului divin al cuvintelor sănătoase’ şi să fie în armonie cu învăţăturile lui Isus (2 Tim. 1:13). Este limpede că apostolii au vorbit cu autoritate divină. Prin intermediul spiritului sfînt, ei au putut ‘discerne declaraţiile inspirate’ fiind în măsură să stabilească dacă asemenea declaraţii erau sau nu de la Dumnezeu (1 Cor. 12:4, 10, NW). Odată cu moartea lui Ioan, ultimul apostol, acest şir de bărbaţi inspiraţi de Dumnezeu a luat sfîrşit. Astfel, cu Revelaţia (sau Apocalipsa), cu Evanghelia lui Ioan şi cu scrisorile sale s-a încheiat canonul biblic. Armonia celor şaizeci şi şase de cărţi ale Bibliei noastre dovedeşte unicitatea acesteia şi confirmă că ea este, într-adevăr, cuvîntul adevărului inspirat al lui Iehova.
11. Ce informaţii, care altfel nu le-ar fi fost disponibile oamenilor, conţine Biblia?
11 Conţinutul. Biblia conţine informaţii de care oamenii nu ar putea dispune din nici o altă sursă. De exemplu, relatarea Genezei furnizează informaţii privitoare la crearea pămîntului; ea ne dă posibilitatea să cunoaştem lucruri care au avut loc înainte de apariţia omului (Geneza 1:1–31). Biblia ne relatează, de asemenea, conversaţii care au avut loc în ceruri şi pe care nici o ureche omenească nu ar fi putut să le audă, dacă Dumnezeu nu ar fi furnizat aceste informaţii. — Iov 1:6–12; 1 Împ. 22:19–23.
12, 13. Ce ne învaţă Scripturile cu privire la Iehova şi la Isus Cristos?
12 Un fapt şi mai important este că Biblia ni-l face cunoscut pe Iehova. Ea relatează detalii ale unor viziuni miraculoase privitoare la Iehova cu care au fost favorizaţi slujitorii săi (Dan. 7:9, 10). De asemenea, Biblia ne face cunoscut numele lui Dumnezeu: „Iehova“, nume care apare de peste 6 800 de ori în textul masoretic al Scripturilor ebraice. Din Biblie aflăm remarcabilele calităţi ale lui Iehova, cum sînt: iubirea, înţelepciunea, dreptatea, îndurarea, îndelunga răbdare, generozitatea, cunoştinţa perfectă şi caracterul neschimbător (Ex. 34:6, 7). În afară de aceasta, Biblia ne spune multe lucruri despre Fiul lui Dumnezeu şi despre locul important pe care îl ocupă el în scopul lui Dumnezeu (Col. 1:17, 18; 2:3; 2 Cor. 1:20). Mai mult decît oricine altcineva, Fiul lui Dumnezeu, atunci cînd a fost pe pămînt, ne-a îmbogăţit cunoştinţele cu privire la Iehova, căci el a putut spune: „Cel care m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl“. — Ioan 14:9, NW.
13 În Biblie sînt dezvăluite şi detaliile îndeplinirii treptate a scopurilor lui Dumnezeu. Toate binecuvîntările prezise pentru oamenii ascultători se bazau pe un Salvator promis pe care avea să-l ridice Iehova. În grădina Eden, Dumnezeu a vorbit despre acest Salvator ca fiind „sămînţa“ femeii lui Dumnezeu (Gen. 3:15). Mai tîrziu, Dumnezeu a promis că această Sămînţă avea să vină prin intermediul lui Avraam (Gen. 22:18). El a arătat că Salvatorul promis urma să fie rege şi preot etern „în felul lui Melhisedec“ (Ps. 110:4, NW; Evr. 7:1–28). Dumnezeu a încheiat cu Israel legămîntul legii care implica o preoţie şi jertfe, toate acestea reprezentînd „umbra bunurilor viitoare“ (Evr. 10:1; Col. 2:17). El i-a promis lui David că regalitatea avea să rămînă etern în familia sa (2 Sam. 7:11–16). Iar Moştenitorul acestei promisiuni şi Eliberatorul spre care indicau toate celelalte profeţii este, conform Bibliei, Isus Cristos. Da, în toate paginile sale, Biblia scoate în evidenţă tema scrierilor inspirate — Regatul lui Dumnezeu încredinţat lui Isus Cristos ca mijloc de realizare a scopurilor Sale.
14–17. Din ce motiv profeţiile Bibliei şi sfaturile ei cu privire la moralitate sînt de o mare valoare pentru noi?
14 În calitate de carte profetică, Biblia este remarcabilă. Ea explică semnificaţia evenimentelor istorice şi arată de ce se produc ele (Luca 19:41–44). Ea arată viitorul tuturor guvernelor din prezent ale lumii (Dan. 2:44). Ea explică evenimentele din zilele noastre, arătînd că trăim în prezisul timp al sfîrşitului acestui sistem vechi şi că în curînd Dumnezeu îi va distruge pe toţi cei răi. — 2 Tim. 3:1–5; Ps. 37:9, 10.
15 Fără Biblie noi nu am cunoaşte adevăratul scop al vieţii (Ecl. 12:13). Ea arată cu claritate că omul nu este un produs al întîmplării oarbe, ci o creaţie a lui Dumnezeu, care are un scop iubitor cu omenirea. Ea arată care este voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi astăzi şi cum putem găsi o adevărată satisfacţie în viaţă. — Apoc. 4:11; 1 Tim. 2:3, 4; Ps. 16:11.
16 Istoria umană demonstrează că, fără Dumnezeu, omul nu îşi poate dirija cu succes paşii. Numai Biblia îi furnizează omului îndrumarea de care are nevoie. Ea îl îndrumă în ce priveşte principiile morale, arătînd ce condamnă Dumnezeu şi ce aprobă el (Gal. 5:19–23). Ea se dovedeşte a fi un ajutor practic într-o lume care a respins orice restricţii morale. Ea ne ajută să cunoaştem punctul de vedere al lui Dumnezeu şi să-i fim plăcuţi lui. Şi, în sfîrşit, ea ne arată calea care duce la viaţă eternă în lumea nouă a lui Dumnezeu. — Ioan 17:3.
17 Nu este oare evident de ce această Carte a cărţilor trebuie să fie principalul nostru manual de studiu? Mai mult decît oricine, creştinii sînt profund interesaţi să facă cercetări cu privire la această Carte, al cărei Autor este Cel căruia Fiul lui Dumnezeu i-a declarat: „Cuvîntul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17). Iată de ce Biblia ocupă primul loc în cursul de studiu al Şcolii de minister teocratic.