DARURI DE LA DUMNEZEU

Darurile oferite de Dumnezeu oamenilor sunt o expresie a bunătății sale nemeritate. Cuvântul khárisma (literalmente, „dar binevoitor”) apare de 17 ori în Scripturile grecești creștine și indică un dar ce presupune „bunătate nemeritată” (kháris) din partea lui Dumnezeu. (Ro 6:23; 1Co 12:4; 2Ti 1:6; 1Pe 4:10) Prin urmare, este potrivit ca darurile primite din partea lui Iehova să fie utilizate în folosul semenilor și spre gloria lui Dumnezeu, cel care le-a oferit. (1Pe 4:10, 11) Aceste daruri nu sunt menite să fie folosite de cel care le primește pentru a obține avantaje egoiste. Din moment ce persoana ‘a primit fără plată’, este obligată ‘să dea fără plată’. (Mt 10:8)

„Orice dar bun și orice cadou perfect este de sus.” (Iac 1:17) Iehova dăruiește cu generozitate, permițându-le atât celor drepți, cât și celor răi să beneficieze de lumina soarelui și de ploaie. De fapt, el „dă tuturor viață, suflare și toate lucrurile”. Darurile lui Dumnezeu, care includ mâncarea, băutura și satisfacția pe care o aduce toată truda, sunt pentru desfătarea omului. (Mt 5:45; Fa 17:24, 25; Ec 3:12, 13; 5:19; 1Ti 6:17) Atât celibatul, cât și căsătoria sunt daruri din partea lui Dumnezeu, de care să ne bucurăm în limitele impuse de cerințele sale. Deoarece o persoană celibatară e mai liberă să se dedice fără distrageri serviciului adus lui Iehova, celibatul este cel mai bun dar dintre cele două. (Pr 18:22; Mt 19:11, 12; 1Co 7:7, 17, 32-38; Ev 13:4)

Sacrificiul lui Isus, un dar de la Dumnezeu. Când Iehova, din bunătatea sa nemeritată, și-a oferit Fiul ca jertfă de răscumpărare, El ne-a dat un dar inestimabil, iar cei care manifestă credință în jertfa lui Isus Cristos pot astfel să obțină darul vieții veșnice. (Ro 6:23; Ioa 3:16) „Darul . . . de nedescris” al lui Dumnezeu include întreaga bunăvoință și bunătate iubitoare pe care Dumnezeu le manifestă față de poporul său prin intermediul lui Isus Cristos. (2Co 9:15; compară cu Ro 5:15-17.)

Spiritul sfânt. Dumnezeu le oferă slujitorilor săi ca dar spiritul lui, ceea ce le permite să evite lucrările degradante ale cărnii și să cultive mai degrabă rodul spiritului, adică iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunăvoință, bunătate, credință, blândețe și stăpânire de sine. (Fa 2:38; Ro 8:2-10; Ga 5:16-25) Spiritul lui Iehova este un ghid sigur și oferă puterea care depășește normalul, ajutându-l pe creștin să-și îndeplinească însărcinările primite de la Dumnezeu indiferent de greutățile cu care s-ar confrunta. (Ioa 16:13; 2Co 4:7-10) Isus și-a asigurat discipolii că spiritul lui Dumnezeu avea să-i învețe toate lucrurile, să le reamintească ceea ce i-a învățat el și să-i ajute să prezinte o apărare chiar și înaintea conducătorilor. (Ioa 14:26; Mr 13:9-11)

Înțelepciunea și cunoștința. Adevărata înțelepciune și cunoștință sunt daruri de la Dumnezeu. Iehova își invită slujitorii să se roage pentru înțelepciune și cunoștință, așa cum a făcut Solomon. (Iac 1:5; 2Cr 1:8-12) Cu toate acestea, pentru a dobândi cunoștință este necesar să depunem eforturi ca să studiem ceea ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziție prin Cuvântul său, pe care ni l-a oferit ca dar. (Pr 2:1-6; 2Ti 2:15; 3:15) Însă studierea în sine a Cuvântului lui Dumnezeu nu este o garanție că putem obține darul cunoștinței și al înțelepciunii. Adevărata cunoștință și înțelepciune sunt accesibile doar prin Isus Cristos și cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu. (1Co 2:10-16; Col 2:3)

Înțelepciunea divină ne ocrotește și ne îndrumă pe calea vieții. (Ec 7:12; Pr 4:5-7) Înțelepciunea provenită de la Dumnezeu e complet diferită de înțelepciunea lumii, care este o nebunie în ochii lui și este totodată dăunătoare deoarece nu ține cont de el. (1Co 1:18-21) „Dar înțelepciunea de sus este în primul rând castă, apoi pașnică, rezonabilă, gata să asculte, plină de îndurare și de roade bune, nepărtinitoare, neipocrită.” (Iac 3:17)

Cunoștința exactă despre voința lui Iehova îl ajută pe cel ce o are ‘să se asigure de lucrurile mai importante’, să nu-i poticnească pe alții și ‘să umble într-un mod demn de Iehova pentru a-i plăcea pe deplin’. (Flp 1:9-11; Col 1:9, 10) În plus, cunoștința este unul dintre lucrurile care îi ajută pe creștini să fie activi și eficienți în serviciul adus lui Dumnezeu. (2Pe 1:5-8) Acest dar din partea sa implică mai mult decât simpla cunoaștere a unor informații; include înțelegerea acelor informații și faptul de a ști cum să le folosești pentru ‘a-i răspunde fiecăruia’. (Col 4:6)

Sarcini de serviciu ca daruri și „oameni ca daruri”. Sarcinile de serviciu încredințate de Iehova slujitorilor săi de pe pământ sunt în realitate daruri din partea Sa. (Nu 18:7; Ro 12:6-8; Ef 3:2, 7) Cei care datorită bunătății nemeritate a lui Dumnezeu au privilegiul să primească sarcini de serviciu sunt numiți și „oameni ca daruri”, iar Isus Cristos, ca reprezentant al lui Dumnezeu și cap al congregației, i-a oferit pe aceștia congregației pentru ca fiecare membru al ei să poată fi zidit și să ajungă la maturitate. (Ef 4:8, 11, 12) Pentru a se achita cu fidelitate de responsabilități spre binele altora, cel care primește acest dar trebuie să continue să-l cultive, fără să-l neglijeze vreodată. (1Ti 4:14; 2Ti 1:6) Depunând eforturi susținute să-și folosească la maximum aptitudinile și să depășească obstacolele care s-ar putea ivi, oricine poate învăța, cu ajutorul lui Iehova, să se achite de toate însărcinările primite de la El. (Flp 4:13)

Daruri ale spiritului. În secolul I e.n., botezul cu spirit sfânt era însoțit de daruri miraculoase. Acestea constituiau o dovadă că Dumnezeu nu mai folosea congregația iudaică în serviciul său, ci că acum aprobarea sa o avea congregația creștină, întemeiată de Fiul său. (Ev 2:2-4) În ziua Penticostei, revărsarea spiritului sfânt a fost însoțită de daruri miraculoase, iar, de atunci încolo, în toate ocaziile menționate în Scripturi când au fost transmise darurile miraculoase ale spiritului, era prezent cel puțin unul dintre cei 12 apostoli sau Pavel, care fusese ales direct de Isus. (Fa 2:1, 4, 14; 8:9-20; 10:44-46; 19:6) Evident, transmiterea darurilor spiritului a încetat odată cu moartea apostolilor, iar aceste daruri miraculoase au dispărut complet când cei ce le primiseră au părăsit scena pământească.

Așa cum efectuarea unor lucrări aparent miraculoase nu dovedea în sine aprobarea divină, tot așa nici incapacitatea unor slujitori ai lui Dumnezeu de a face miracole cu ajutorul spiritului său nu punea la îndoială faptul că erau folosiți de El. (Mt 7:21-23) Nu toți creștinii din secolul I puteau să facă lucrări de putere, să vindece, să vorbească în limbi și să traducă. Pavel și, fără îndoială, alții au primit unele dintre aceste daruri ale spiritului prin bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu. Însă aceste daruri miraculoase au marcat perioada de început a congregației creștine și, așa cum s-a prezis, urmau să înceteze. De fapt, chiar Isus a spus despre continuatorii săi că aveau să fie identificați nu prin efectuarea de lucrări de putere, ci prin iubirea dintre ei. (1Co 12:29, 30; 13:2, 8-13; Ioa 13:35)

Pavel enumeră nouă manifestări sau acțiuni ale spiritului: 1) un cuvânt plin de înțelepciune, 2) un cuvânt plin de cunoștință, 3) credința, 4) darul de a vindeca, 5) lucrări de putere, 6) profețirea, 7) discernerea cuvintelor inspirate, 8) diferite limbi și 9) interpretarea limbilor. Toate aceste daruri ale spiritului au servit unui scop util, contribuind nu numai la creșterea numerică a congregației, ci și la zidirea ei spirituală. (1Co 12:7-11; 14:24-26)

„Un cuvânt plin de înțelepciune.” Deși înțelepciunea poate fi dobândită în urma studierii, a punerii în practică și a experienței, ‘cuvântul plin de înțelepciune’ menționat aici era, din câte se pare, o capacitate miraculoasă de a aplica în mod eficient cunoștința pentru a soluționa problemele ce apăreau în congregație. (1Co 12:8) Prin „înțelepciunea dată lui” a scris Pavel scrisorile care au devenit parte componentă a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. (2Pe 3:15, 16) Se pare că acest dar se manifesta și prin capacitatea unora de a prezenta o apărare la care adversarii nu se puteau împotrivi sau pe care nu o puteau combate. (Fa 6:9, 10)

„Un cuvânt plin de cunoștință” și ‘credința’. Toți membrii congregației creștine din secolul I aveau o cunoștință de bază atât despre Iehova și Fiul său, cât și despre voința lui Dumnezeu și cerințele sale în vederea obținerii vieții. Prin urmare, ‘cuvântul plin de cunoștință’ era ceva ce întrecea cu mult cunoștința pe care o aveau în general creștinii; era o cunoștință miraculoasă. Tot la fel, ‘credința’ ca dar al spiritului era o credință miraculoasă ce ajuta persoana să depășească obstacole asemenea munților, care altfel ar fi putut fi piedici în serviciul adus lui Dumnezeu. (1Co 12:8, 9; 13:2)

‘Vindecări.’ Darul de a face vindecări s-a manifestat prin capacitatea de a vindeca în mod complet bolile, indiferent de natura lor. (Fa 5:15, 16; 9:33, 34; 28:8, 9) Înainte de Penticostă, vindecările au fost făcute de Isus și discipolii săi. Deși unele persoane vindecate au manifestat o credință evidentă, nu era necesar ca bolnavul să-și exprime credința pentru a fi vindecat. (Compară cu Ioa 5:5-9, 13.) Cu o anumită ocazie, Isus a atribuit incapacitatea discipolilor de a vindeca un epileptic nu lipsei de credință a celui care a cerut să-i fie vindecat fiul, ci puținei credințe a discipolilor. (Mt 17:14-16, 18-20) Scripturile nu menționează nicio ocazie în care Isus sau discipolii nu i-au putut vindeca pe oameni din cauza lipsei de credință a celor care cereau să fie vindecați. De asemenea, în loc ca Pavel să-și folosească darul vindecării pentru a-l însănătoși pe Timotei de problemele pe care le avea la stomac sau să pună desele lui îmbolnăviri pe seama lipsei de credință, apostolul i-a recomandat lui Timotei să folosească puțin vin din cauza stomacului său. (1Ti 5:23; vezi CREDINȚĂ; VINDECARE.)

„Lucrări de putere.” Lucrările de putere includeau învierea morților, expulzarea demonilor și chiar lovirea cu orbire a împotrivitorilor. (1Co 12:10) Aceste lucrări de putere au avut drept rezultat creșterea numerică a congregației. (Fa 9:40, 42; 13:8-12; 19:11, 12, 20)

‘Profețire.’ Profețirea era un dar mai important decât vorbirea în limbi, deoarece contribuia la zidirea congregației. Mai mult, cei necredincioși puteau fi astfel ajutați să înțeleagă că Dumnezeu era cu adevărat în mijlocul creștinilor. (1Co 14:3-5, 24, 25) Toți membrii congregației vorbeau despre împlinirea profețiilor consemnate în Cuvântul lui Dumnezeu. (Fa 2:17, 18) Totuși, cei care aveau darul miraculos al profețirii puteau prezice evenimente viitoare, așa cum făcea Agab. (Fa 11:27, 28; vezi PROFEȚIE; PROFET [Profeții în Scripturile grecești creștine].)

„Discernerea cuvintelor inspirate.” Discernerea cuvintelor inspirate implica, evident, capacitatea de a discerne dacă o declarație inspirată provenea de la Dumnezeu sau nu. (1Co 12:10) Acest dar îl ajuta pe cel care îl primea să nu fie înșelat și să nu se îndepărteze de adevăr și apăra congregația de profeți falși. (1Io 4:1; compară cu 2Co 11:3, 4.)

Vorbirea în limbi. Darul miraculos al vorbirii în limbi a fost dat odată cu revărsarea spiritului lui Dumnezeu la Penticosta din 33 e.n. Prin urmare, cei aproximativ 120 de discipoli adunați într-o cameră de sus (posibil în apropierea templului) au putut vorbi despre „lucrurile mărețe ale lui Dumnezeu” în limbile materne ale iudeilor și ale prozeliților care veniseră din locuri îndepărtate la Ierusalim pentru a participa la sărbătoare. Această împlinire a profeției lui Ioel a demonstrat că Dumnezeu nu mai folosea congregația iudaică, ci noua congregație creștină. Pentru a primi darul gratuit al spiritului sfânt, iudeii și prozeliții trebuiau să se căiască și să fie botezați în numele lui Isus. (Fa 1:13-15; 2:1-47)

Darul vorbirii în limbi le-a fost foarte util creștinilor din secolul I pentru a le predica acelora care vorbeau alte limbi. De fapt, acesta era un semn pentru cei necredincioși. Totuși, când le-a scris membrilor congregației creștine din Corint, Pavel i-a îndemnat ca, atunci când se întruneau, să nu vorbească cu toții în limbi, altfel străinii sau cei necredincioși care ar fi intrat, neînțelegând ce se petrecea, ar fi tras concluzia că erau nebuni. De asemenea, el a recomandat ca vorbirea în limbi „să se limiteze la doi sau cel mult trei, și pe rând”. Însă, dacă nimeni nu putea să traducă, cel care vorbea în limbi trebuia să tacă în congregație și să-și vorbească lui însuși și lui Dumnezeu. (1Co 14:22-33) Dacă nu era tradusă, vorbirea în limbi nu contribuia la zidirea altora, întrucât nimeni nu o asculta, fiind lipsită de sens pentru cei ce nu o puteau înțelege. (1Co 14:2, 4)

Dacă cel ce vorbea în limbi nu putea să traducă, nici el nu înțelegea ceea ce spunea și nici alții care nu cunoșteau acea limbă. Prin urmare, Pavel i-a îndemnat pe cei care aveau darul vorbirii în limbi să se roage pentru a putea să și traducă, zidindu-i astfel pe toți cei ce îi ascultau. Din cele menționate până acum reiese cu claritate de ce Pavel, sub inspirație divină, a spus că vorbirea în limbi este un dar de o importanță mai mică și a subliniat că, în congregație, ar fi preferat să spună mai degrabă cinci cuvinte cu mintea sa (adică pe care le înțelegea) decât 10 000 de cuvinte în altă limbă. (1Co 14:11, 13-19)

„Interpretarea limbilor.” Persoana care avea darul interpretării limbilor era capabilă să traducă o limbă pe care nu o cunoștea. (1Co 12:10) Acest dar sporea valoarea darului vorbirii în limbi, deoarece întreaga congregație era încurajată când asculta traducerea. (1Co 14:5)

Alte acțiuni ale spiritului. Când a menționat unele acțiuni ale spiritului în legătură cu locul pe care-l avea fiecare mădular al corpului lui Cristos, Pavel a spus: „Pe acestea Dumnezeu le-a pus în congregație: în primul rând apostoli, în al doilea rând profeți, în al treilea rând învățători, apoi lucrări de putere, după aceea darul de a vindeca, ajutoare folositoare, capacitatea de a conduce și diferite limbi”. (1Co 12:27, 28) Este posibil ca dintre ‘ajutoarele folositoare’ să fi făcut parte și măsurile luate pentru a-i ajuta din punct de vedere material pe frații aflați în nevoie, cum a fost distribuirea de hrană văduvelor nevoiașe, însărcinare pentru care au fost numiți șapte bărbați „plini de spirit și de înțelepciune” în congregația din Ierusalim. (Fa 6:1-6) „Capacitatea de a conduce” era necesară pentru îndeplinirea sarcinii trasate de Isus de a face discipoli. (Mt 28:19, 20) Lucrarea misionară, precum și înființarea de noi congregații și organizarea activităților acestora pretindeau o îndrumare înțeleaptă. În această privință, este demn de remarcat că Pavel, referindu-se la rolul pe care îl avea în lucrarea de zidire spirituală, spune despre sine că era „șef de lucrări înțelept”. (1Co 3:10)

Control asupra darurilor spiritului. După cât se pare, cei care aveau darurile spiritului puteau să le folosească doar atunci când spiritul lui Iehova acționa asupra lor pentru a și le exercita. De exemplu, la Cezareea, deși Pavel a locuit în casa lui Filip, care „avea patru fiice, fecioare, care profețeau”, nu acestea au prezis arestarea lui Pavel, ci Agab, un profet ce venise din Iudeea. (Fa 21:8-11) La întrunirile congregației, un profet putea primi o revelație în timp ce alt profet vorbea; însă cei care aveau darurile spiritului le puteau controla atunci când spiritul lui Dumnezeu venea asupra lor, adică se puteau reține să vorbească până se ivea ocazia potrivită. Așadar, profețirea, vorbirea în limbi și traducerea se puteau face în mod ordonat în congregație, spre zidirea tuturor. (1Co 14:26-33)