Te îndeamnă credinţa la fapte?
OFIŢERUL era convins că Isus îi putea vindeca sclavul, care suferea de paralizie. Totuşi, nu a îndrăznit să-l invite pe Isus în casa lui, probabil pentru că era neevreu sau pentru că se simţea nedemn de un asemenea oaspete. În schimb, i-a trimis la Isus pe câţiva bătrâni iudei ca să-i zică: „Domnule, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci spune doar un cuvânt şi servitorul meu va fi însănătoşit“. Remarcând credinţa ofiţerului, care era convins că Isus putea să vindece chiar şi de la distanţă, Isus a zis mulţimii ce îl urma: „Vă spun adevărul: La nimeni în Israel nu am găsit o credinţă atât de mare“. — Matei 8:5–10; Luca 7:1–10.
Această relatare ne ajută să acordăm atenţie unui aspect esenţial al credinţei. Credinţa autentică se dovedeşte prin fapte. Scriitorul biblic Iacov a spus: „Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi“ (Iacov 2:17). Acest principiu se observă şi mai clar dacă analizăm un caz real care arată ce se poate întâmpla când credinţa devine pasivă.
În 1513 î.e.n., Iehova a încheiat cu naţiunea Israel legământul Legii. Ca mediator al acestui legământ, Moise le-a transmis fiilor lui Israel cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi . . . un popor sfânt“ (Exodul 19:3–6). Israelul avea să fie sfânt atâta vreme cât asculta de Iehova.
Secole mai târziu, evreii au început să acorde o mai mare importanţă studierii Legii decât aplicării principiilor ei. Iată ce a scris Alfred Edersheim în cartea The Life and Times of Jesus the Messiah: „[Rabinii], «înţelepţii lumii», consfinţiseră prin tradiţie că studiul e mai presus de fapte“.
E adevărat, israeliţilor din vechime li se poruncise să studieze cu conştiinciozitate cerinţele lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu le-a zis: „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta; să le întipăreşti fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula“ (Deuteronomul 6:6, 7). Dar a vrut Iehova să spună că studierea Legii e mai importantă decât faptele cerute de Lege sau decât cele în spiritul ei? Să vedem.
O importanţă exagerată acordată studiului
Accentul exagerat pus pe studierea Legii era probabil ceva firesc pentru israeliţi, întrucât o tradiţie evreiască susţinea că însuşi Dumnezeu studiază Legea trei ore pe zi. Aşadar, e de înţeles de ce unii evrei gândeau în felul următor: Dacă Dumnezeu studiază cu regularitate Legea, nu ar trebui şi creaturile sale pământeşti să fie ocupate din plin cu studierea ei?
În secolul I e.n., gândirea rabinilor era complet deformată de obsesia de a diseca şi de a interpreta Legea. Isus a spus: „Scribii şi fariseii . . . zic, dar nu înfăptuiesc. Ei leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei înşişi nu vor să le clintească nici măcar cu degetul“ (Matei 23:2–4). Aceşti conducători religioşi îi împovărau pe oameni stabilind nenumărate legi şi reguli, însă, plini de ipocrizie, îşi lăsau portiţe de scăpare pentru a se putea sustrage de la respectarea lor. În plus, aceşti oameni care acordau o importanţă exagerată studiului ‘neglijau lucrurile mai importante ale Legii, adică justiţia, îndurarea şi fidelitatea’. — Matei 23:16–24.
Culmea ironiei, în dorinţa de a-şi stabili propria dreptate, scribii şi fariseii au sfârşit prin a încălca tocmai Legea pe care pretindeau că o susţin. Secolele de dezbateri asupra cuvintelor şi micilor detalii din Lege nu i-au ajutat să se apropie de Dumnezeu. Dimpotrivă, ele au dus la o deviere de la credinţă, aşa cum au dus şi „vorbirile deşarte“, „contradicţiile“ şi ‘falsa cunoştinţă’ despre care a vorbit ulterior Pavel (1 Timotei 6:20, 21). Însă o altă problemă gravă a fost efectul pe care l-au avut asupra lor acele cercetări interminabile. Ei nu au dobândit o credinţă care să-i îndemne la fapte.
Minţi pline de cunoştinţă, inimi lipsite de credinţă
Cât de diferită era gândirea conducătorilor religioşi evrei de cea a lui Dumnezeu! La scurt timp după ce israeliţii au intrat în Ţara Promisă, Moise le-a spus: „Puneţi-vă inima la toate cuvintele prin care dau mărturie astăzi, să le porunciţi fiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia“ (Deuteronomul 32:46). Cu certitudine, membrii poporului lui Dumnezeu trebuiau nu doar să studieze Legea, ci şi să o împlinească.
Însă, de repetate ori, naţiunea Israel s-a dovedit neloială faţă de Iehova. În loc să facă fapte corespunzătoare Legii, fiii lui Israel ‘n-au avut credinţă în El şi nu au ascultat de glasul Lui’ (Deuteronomul 9:23; Judecătorii 2:15, 16; 2 Cronici 24:18, 19; Ieremia 25:4–7). În cele din urmă, israeliţii au comis cel mai grav act de neloialitate respingându-l pe Isus ca Mesia (Ioan 19:14–16). În consecinţă, Iehova Dumnezeu a respins Israelul şi şi-a îndreptat atenţia spre naţiuni. — Faptele 13:46.
Şi noi trebuie să fim foarte atenţi să nu cădem în aceeaşi capcană, amăgindu-ne că ne putem închina lui Dumnezeu cu o minte plină de cunoştinţă, dar cu o inimă lipsită de credinţă. Cu alte cuvinte, studiul Bibliei trebuie să fie mai mult decât un exerciţiu intelectual. Cunoştinţa exactă trebuie să ne atingă inima, astfel încât viaţa să ni se schimbe în bine. Ar avea vreun rost să studiem cum se cultivă plantele într-o grădină, dar să nu semănăm niciodată seminţe? E adevărat, am avea cât de cât cunoştinţe despre grădinărit, dar nu am culege niciodată roade. Tot aşa, oamenii care studiază Biblia pentru a învăţa cerinţele lui Dumnezeu trebuie să semene seminţele adevărului în inima lor pentru ca acestea să rodească şi să-i îndemne la fapte. — Matei 13:3–9, 19–23.
„Deveniţi împlinitori ai cuvântului“
Apostolul Pavel a spus: „Credinţa urmează după lucrul auzit“ (Romani 10:17). Datorită credinţei în Isus Cristos, care nu poate fi cultivată decât în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, avem perspectiva vieţii veşnice. Da, e nevoie de mai mult decât de a spune „eu cred în Dumnezeu şi în Cristos“.
Isus i-a îndemnat pe continuatorii săi să aibă o credinţă care să-i îndemne la fapte: „Tatăl meu este glorificat în aceasta: că voi continuaţi să daţi mult rod şi că vă dovediţi discipolii mei“ (Ioan 15:8). Ulterior, Iacov, fratele vitreg al lui Isus, a scris: „Deveniţi împlinitori ai cuvântului, şi nu doar ascultători“ (Iacov 1:22). Însă cum putem face acest lucru? Prin învăţăturile sale, dar şi prin propriul exemplu, Isus a arătat ce trebuie să facem pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu.
Când a fost pe pământ, Isus a lucrat din greu pentru a promova interesele Regatului şi pentru a glorifica numele Tatălui (Ioan 17:4–8). În ce fel? Mulţi îşi amintesc poate de miracolele lui Isus, adică de vindecarea bolnavilor şi a infirmilor. Dar Evanghelia lui Matei ne dezvăluie principalul mod în care a lucrat Isus: „Isus a făcut turul tuturor oraşelor şi satelor, predând în sinagogile lor, predicând vestea bună a regatului“. Să remarcăm că predicarea lui nu s-a limitat la discuţii ocazionale cu câţiva prieteni, cu câteva cunoştinţe sau cu cei pe care îi întâlnea în zona în care locuia. El a depus mari eforturi, folosindu-se de orice mijloc pentru a merge la oameni „în toată Galileea“. — Matei 4:23, 24; 9:35.
Isus şi-a instruit continuatorii să participe şi ei la lucrarea de facere de discipoli. El a fost într-adevăr un exemplu perfect în acest sens (1 Petru 2:21). Isus le-a spus continuatorilor săi fideli: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit“. — Matei 28:19, 20.
Trebuie să recunoaştem că nu e uşor să participăm la lucrarea de predicare. Însuşi Isus a spus: „Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor“ (Luca 10:3). Când ne confruntăm cu opoziţie, tendinţa naturală e să dăm înapoi pentru a evita o suferinţă sau un stres inutil. Aşa s-a întâmplat şi în seara când a fost arestat Isus. Cuprinşi de frică, apostolii au fugit. Iar mai târziu, în noaptea aceea, Petru a negat de trei ori că-l cunoaşte pe Isus. — Matei 26:56, 69–75.
Mai mult, probabil că veţi fi surprinşi să aflaţi că şi pentru apostolul Pavel predicarea veştii bune a fost o luptă. El a scris congregaţiei din Tesalonic: „Am căpătat îndrăzneală cu ajutorul Dumnezeului nostru să vă spunem vestea bună a lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte“. — 1 Tesaloniceni 2:1, 2.
Dacă Pavel şi ceilalţi apostoli au reuşit să învingă teama de a le vorbi oamenilor despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu, înseamnă că poţi şi tu. Cum? Cel mai important lucru este să te bizui pe Iehova. Dacă ne punem toată încrederea în Dumnezeu, o astfel de credinţă ne va îndemna la fapte şi ne va da forţa de a înfăptui voinţa sa. — Faptele 4:17–20; 5:18, 27–29.
Faptele ne vor fi răsplătite
Iehova ştie foarte bine ce eforturi depunem pentru a-i sluji. El ştie, de pildă, când suntem bolnavi sau obosiţi şi cunoaşte sentimentele noastre de nesiguranţă. El ştie ce simţim când suntem copleşiţi de greutăţi economice, când suferim din cauza unor probleme de sănătate sau când suntem dezamăgiţi de noi înşine. — 2 Cronici 16:9; 1 Petru 3:12.
Cât de bucuros trebuie să fie Iehova când, în pofida imperfecţiunilor noastre şi a dificultăţilor cu care ne confruntăm, credinţa ne îndeamnă la fapte! Grija iubitoare pe care le-o poartă Iehova slujitorilor săi nu este un simplu sentiment, ci este însoţită de o promisiune. Sub inspiraţie divină apostolul Pavel a scris: „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi iubirea pe care aţi arătat-o pentru numele său, prin faptul că le-aţi slujit şi continuaţi să le slujiţi sfinţilor“. — Evrei 6:10.
Putem avea deplină încredere că, aşa cum spune Biblia, Iehova este „un Dumnezeu al credincioşiei şi fără nedreptate“, care „devine răsplătitorul celor care îl caută stăruitor“ (Deuteronomul 32:4; Evrei 11:6). De exemplu, o Martoră din California (SUA) îşi aminteşte: „Tatăl meu a slujit ca ministru cu timp integral zece ani înainte de a-şi întemeia o familie. Era o încântare pentru mine să-l ascult povestind despre cum a simţit ajutorul lui Iehova în minister. Deseori îşi dădea ultimul bănuţ pe benzină ca să meargă să predice. Însă, de multe ori, la întoarcerea acasă găsea la uşă pachete cu alimente“.
Însă „Tatăl îndurărilor tandre şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ ne susţine nu numai pe plan material, ci şi pe plan afectiv şi spiritual (2 Corinteni 1:3). Iată ce spune o Martoră care a trecut de-a lungul anilor prin multe încercări: „Când te bizui pe Iehova ai un sentiment de mulţumire. Ai ocazia să-ţi pui încrederea în el şi să-i simţi ajutorul“. Să ne apropiem cu umilinţă de ‘Cel ce ascultă rugăciunea’, fiind convinşi că el va acorda atenţie problemelor noastre personale. — Psalmul 65:2.
Cei ce participă la secerişul spiritual au parte de multe binecuvântări (Matei 9:37, 38). Lucrarea de predicare i-a ajutat pe mulţi să aibă o sănătate mai bună şi te-ar putea ajuta şi pe tine. Însă, un lucru şi mai important, faptul de a le depune mărturie oamenilor ne ajută să ne întărim relaţiile cu Dumnezeu. — Iacov 2:23.
Să continuăm să facem fapte bune
Ar fi o mare greşeală din partea unui slujitor al lui Dumnezeu să creadă că Dumnezeu e dezamăgit de el dacă, din cauza bătrâneţii şi a problemelor vârstei, nu poate să facă atât cât şi-ar dori în lucrarea lui Iehova. Acelaşi lucru e valabil şi pentru cei ale căror posibilităţi sunt limitate de o sănătate precară, de responsabilităţi familiale sau de alte probleme.
Să ne gândim la apostolul Pavel care a simţit că o problemă de sănătate sau un obstacol îl împiedica să-şi efectueze lucrarea. El a spus: „De trei ori l-am implorat pe Domnul ca aceasta să se îndepărteze de la mine“. Însă în loc să-l vindece pentru a putea face mai mult în serviciul său, Iehova i-a zis: „Bunătatea mea nemeritată îţi este de ajuns; căci puterea mea este făcută perfectă în slăbiciune“ (2 Corinteni 12:7–10). Prin urmare, să fim siguri că indiferent de dificultăţile cu care ne confruntăm, Tatăl nostru ceresc apreciază tot ce putem face pentru a promova interesele sale. — Evrei 13:15, 16.
Creatorul nostru iubitor nu aşteaptă de la noi mai mult decât putem oferi. Ceea ce ne cere el este o credinţă care să ne îndemne la fapte.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]
Era de ajuns ca israeliţii să studieze Legea?
[Legenda fotografiilor de la pagina 29]
Trebuie să ne dovedim credinţa prin fapte