De ce să facem ce este drept?

‘ŞI CE cîştig îmi iese mie de aici?’ De cîte ori n-aţi auzit pe cîte cineva punînd această întrebare, înainte de a prelua o anumită sarcină? Poate aţi observat că rareori sînt oamenii dispuşi să facă vreun efort dacă nu au asigurarea că vor obţine o anumită răsplată. Copiii manifestă adeseori o asemenea atitudine într-o foarte mare măsură. Ei refuză în mod frecvent să se comporte corect dacă nu sînt „mituiţi“ prin vreo oarecare recompensă.

Biblia dezvăluie cauza fundamentală a acestei atitudini prin cuvintele: „Toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Rom. 3:23). Din cauza păcatului moştenit oamenii au înclinaţia naturală de a face rău. Faptul de a face ce este drept pretinde considerabile eforturi.

Poate avea oare această atitudine o influenţă nedorită asupra închinării la Dumnezeu? Da. Creatorul doreşte ca servii săi să facă ce este drept. Normele de reglementare a unei atitudini corecte sînt expuse în Sfînta Biblie. Din acest izvor de informaţie noi mai aflăm şi că Dumnezeu „devine răsplătitorul celor care îl caută cu seriozitate“ (Evr. 11:6). Însă dacă nu sînt atenţi, oamenii pot să se înşele foarte lesne cu privire la felul în care trebuie să privească actele de închinare şi devoţiunea sau respectul profund faţă de Dumnezeu, închipuindu–şi că acestea sînt un mijloc de a cîştiga favoarea sa.

Exact lucrul acesta li s-a întîmplat şi vechilor evrei. Ei au ajuns să privească ascultarea faţă de legea mozaică drept un mijloc de a cîştiga „merite“ în faţa lui Dumnezeu, fapt care, după părerea lor, avea să le asigure binecuvîntări viitoare. Mişna îl citează pe un rabin care a spus: „Cel Sfînt [să fie binecuvîntat] şi-a propus să–i acorde merite lui Israel; de aceea el a înmulţit pentru ei [pentru israeliţi] Legea şi poruncile.“ Corespunzător acestui punct de vedere faptul că poruncile legii lui Dumnezeu erau numeroase îi dădea lui Israel cu atît mai multe posibilităţi de a cîştiga merite prin ascultarea de acele porunci. Lucrul acesta ne ajută să înţelegem mai bine o întrebare pusă lui Isus de către un oarecare tînăr bogat: „Bunule Învăţător, ce anume trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ (Luca 18:18). Tînărul credea că viaţa veşnică ar putea fi cîştigată prin săvîrşirea de fapte bune.

Spre deosebire de vechii evrei, creştinii nu sînt supuşi Legii mozaice. Şi totuşi Biblia îi îndeamnă pe creştini să fie preocupaţi de „sfinte acte de conduită şi fapte de respect profund faţă de Dumnezeu“ (2 Petru 3:11). Acestea includ preocuparea din partea cuiva de a–şi face timp pentru a le împărtăşi semenilor săi adevărurile Bibliei, conformîndu–şi modul de viaţă după liniile directoare scripturale şi întrunindu-se cu regularitate, pentru discuţii biblice, cu fraţii săi creştini. — Mat. 24:14; 28:19, 20; Col. 3:5–10; Evr. 10:23–25.

Dar care anume ar trebuie să fie motivaţia sau mobilul unei asemenea conduite pătrunse de respect faţă de Dumnezeu? Mobilul ar trebui să fie mai ales o credinţă fermă, credinţa care îi îmboldeşte pe creştini ‘să tindă spre ţinta’ vieţii veşnice (Filip. 3:13, 14; 2 Tim. 4:7, 8). O asemenea credinţă se reflectă într-un serviciu din toată inima pentru Dumnezeul nostru şi nu doar într-un serviciu simbolic sau în respectarea de reguli şi de instrucţiuni, cum era în cazul evreilor Pavel scria: „Ştiind că un om este declarat drept nu datorită lucrărilor legii, ci numai prin credinţă în Isus Cristos, ne-am pus şi noi încrederea în Cristos Isus, ca să putem fi declaraţi drepţi datorită credinţei faţă de Cristos şi nu datorită lucrărilor legii, deoarece datorită lucrărilor legii nu va fi declarată dreaptă nici [un fel de] carne“ (Gal. 2:16). Prin urmare, nimeni nu poate cîştiga favoarea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu prin acte formale de închinare sau prin acte de caritate, indiferent de natura lor şi de măsura în care sînt înfăptuite. O poziţie corectă în faţa lui Dumnezeu nu se poate adopta decît ‘prin credinţă faţă de Cristos Isus.“

Fiul lui Dumnezeu a dat el însuşi excelente îndemnuri referitoare la conduita creştină. De pildă, el a zis: „Dă–i celui care îţi cere şi nu-i întoarce spatele celui care doreşte de la tine un împrumut fără dobîndă. Aţi auzit să s-a zic: ‘Să–l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău.’ Eu însă vă zis: Continuaţi să–i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei ce vă persecută.“ — Mat. 5:42–44.

Dar din ce motiv corect le-a indicat Isus oamenilor să se străduiască din răsputeri în acest sens? Isus a adăugat: „Ca să vă dovediţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Cu toate că noi putem ‘privi cu încordare spre răsplată,’ totuşi principala forţă de propulşie în serviciul şi în conduita creştină să fie dorinţa de a-l imita pe Dumnezeu ca Binefăcător al întregii omeniri. — Evr. 11:26; 1 Cor. 11:1, 3.

Un minunat imbold în acest sens îl putem primi dacă medităm asupra lucrurilor pe care le-a făcut deja Dumnezeu în folosul familiei umane. Printre cele mai cunoscute versete din întreaga Biblie se află şi următoarele: „Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît l-a dat pe singurul său fiu născut, pentru ca oricine exercită credinţă în el să nu fie nimicit ci să aibă viaţă veşnică.“ „Cel ce exercită credinţă în Fiul are viaţă veşnică; cel care nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mînia lui Dumnezeu rămîne peste el“ (Ioan 3:16, 36). Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, Isus Cristos, ca să plătească marele preţ de răscumpărare pentru eliberarea omului din păcat şi moarte (Mat. 10:28). Isus a înfăptuit lucrul acesta suferind o moarte de jertfă pe un stîlp de execuţie. Apostolul Petru scrie: „El însuşi a purtat păcatele noastre în propriul său corp, pe stîlp, pentru ca noi s-o putem sfîrşi cu păcatul şi să trăim pentru dreptate“ (1 Petr. 2:24). Faptul acesta le-a deschis oamenilor posibilitatea de a cîştiga „viaţă veşnică“ — dar nu ca o răsplată cîştigată printr-o conduită excelentă. Biblia descrie viaţa eternă ca fiind „darul pe care ni-l face Dumnezeu.“ — Rom. 6:23.

Totuşi, dacă cineva are o credinţă reală în acel dar minunat, credinţa lui se va manifesta atît prin faptul că face o declaraţie publică în faţa altora cu privire la speranţa sa, cît şi prin conduita sa excelentă (Rom. 10:8–10). Nici nu poate fi altfel. Lucrul acesta e clarificat în Biblie de către scriitorul Iacob, care declară: „Care este folosul, fraţii mei, dacă cineva spune că are credinţă, dar nu are lucrări? . . . credinţa, dacă nu are lucrări, este moartă în ea însăşi. Într-adevăr, aşa cum corpul fără spirit este mort, tot la fel şi credinţa fără lucrări este moartă.“ Iac. 2:14–17, 26.

Ce înţelege Iacob prin „lucrări“? Ele nu sînt fapte făcute pentru a obţine ceva în viitor. Dimpotrivă, ele sînt fapte făcute ca o dovadă de credinţă şi ca apreciere faţă de ceva ce se află deja în posesia respectivului, şi anume — o poziţie excelentă în faţa lui Dumnezeu, ca urmare a credinţei în Isus Cristos.

Avînd în vedere toate acestea, de ce ar trebui să facă ce este drept aceia care îl iubesc pe Dumnezeu şi îi servesc? Motivul nu este unul egoist, cum ar fi acela că „le iese ceva cîştig din asta.’ Creştinii îl servesc pe Dumnezeu pentru că îi sînt recunoscători pentru interesul pe care l-a manifestat Dumnezeu faţă de omenire şi pentru modul generos în care le oferă el viaţa eternă ca dar fără plată. Această expresie de iubire din partea lui Dumnezeu îi îmboldeşte pe închinătorii săi să îl imite. Lucrurile stau aşa cum a declarat apostolul Ioan: „Iubirea lui Dumnezeu s-a manifestat în cazul nostru prin faptul că Dumnezeu l-a trimis în lume pe singurul său Fiu născut, ca noi să putem cîştiga prin el viaţă. În această privinţă iubirea nu este aceea că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci că el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă aşa ne-a iubit Dumnezeu pe noi, atunci şi noi ne aflăm sub obligaţia de a ne iubi unii pe alţii.“ — 1 Ioan 4:9–11.