Să dovedim prin viaţa noastră că îi aparţinem lui Iehova

“Fie că trăim, fie că murim, noi îi aparţinem lui Iehova“ Rom. 14:8.

 1. In ce privinţă ar trebui să domnească unitatea în adunarea creştină?

Creştinii adevăraţi acordă importanţă faptului de a trăi în pace cu alţii (Rom. 12:18). De aceea membrii adunării creştine dau atenţie lucrurilor mai importante şi consideră secundare lucrurile care nu sînt esenţiale pentru promovarea credinţei (1 Tim. 1:4). Dintre lucrurile pentru care se străduiesc ei face parte unitatea în credinţă şi acţiune. Apostolul Pavel ilustrează această unitate cu ajutorul corpului omenesc. După cum membrele unui corp omenesc sănătos cooperează în mod armonios în interesul întregului corp, pentru ca acesta să fie în stare de o muncă eficientă, aşa se întîmplă şi cu adunarea creştină. In acest „trup“ nu trebuie să existe nici o sciziune, ci toate membrele sale „să-şi poarte aceeaşi grijă reciprocă“ (1 Cor. 12:25).

 2. Pentru ce nu privesc şi nu procedează creştinii toţi la fel, cu toate că între ei domneşte unitatea?

² Această unitate nu înseamnă însă uniformitate. Prin faptul că toţi creştinii se închină unui Dumnezeu atotputernic şi Fiului său Isus Cristos care este Capul adunării creştine, ei nu se aseamănă, totuşi, unul cu altul ca două picături de apă. Faptul acesta nu-i determină nici să vorbească mecanic, ca nişte roboţi. Nu, ci fiecare în sine este o personalitate, şi fiecare îşi are propria părere cu privire la lucrurile care nu sînt decisive pentru salvare. Fiecare îşi are, mai mult sau mai puţin, propriile sale metode de a-şi reglementa relaţiile sau de a-şi îndeplini munca zilnică, şi, în sfîrşit, fiecare îşi are propriul fel de destindere şi distracţie. Lucrul acesta se explică în cea mai mare parte prin condiţiile diferite şi provenienţa diferită a fiecăruia individual.

 3, 4. In ce fel „trăieşte“ creştinul „pentru Iehova“?

³ Cu toate acestea tot ce fac creştinii ar trebui să facă din toată inima, ca pentru Iehova Dumnezeu. Unul probabil nu înţelege modul de a gîndi sau de a acţiona al celuilalt. Dar el ştie că Dumnezeu este judecătorul servului său. El se străduieşte să facă totul după cea mai bună înţelegere şi capacitate, în aşa fel încît să-i fie plăcut lui Iehova; aceeaşi conştiincioasă străduinţă trebuie s-o presupună el şi la fraţii săi. In acest sens apostolul scrie:

“Nici unul dintre noi nu trăieşte numai cu privire la sine însuşi, şi nici unul nu moare cu privire la sine însuşi; căci dacă trăim, trăim pentru Iehova, iar dacă murim, murim pentru Iehova. De aceea, fie că trăim, fie că murim, noi îi aparţinem lui Iehova“ (Rom. 14:7, 8).

⁴ Chiar şi cel mai sincer şi mai conştiincios creştin are slăbiciuni şi greşeli, şi de aceea nu procedează întotdeauna dezinteresat. Insă scopul principal al vieţii nu constă pentru el în a deveni bogat sau în a duce o viaţă cu privire la sine sau pentru sine. El este preocupat în primul rînd să placă lui Dumnezeu, făcînd voinţa sa. El este gata în orice moment să moară dacă moartea sa poate servi proiectului lui Dumnezeu. El a dovedit prin viaţa sa că îi aparţine lui Dumnezeu, şi de aceea, în caz că ar muri, Iehova îl va privi ca aparţinîndu-i lui. Da, el poate privi moartea în faţă cu speranţa sigură a unei învieri, căci Iehova nu-i priveşte pe cei ce au făcut din el Dumnezeul lor ca morţi, ci ca vii (Mat. 22:31, 32; Rom. 4:17).

STA IN COMPETENTA FIECARUIA SA DECIDA IN PROBLEMELE SALE PERSONALE

 5. (a) Care este lucrul cel mai important pe care îl poate face un om? (b) Cum ar trebui să privească un creştin ceea ce face un altul cu timpul său şi cu puterea sa?

⁵ A ajuta altora să ajungă într-o bună relaţie cu Dumnezeu şi cu Cristos şi s-o păstreze este lucrul cel mai important pe care-l poate face un om. Există însă şi alte lucruri de făcut. Capul unei familii care s-a dedicat „veştii bune“ poate lua hotărîrea de a se muta într-o locuinţă nouă şi mai încăpătoare. Alţi creştini n-ar trebui să îl judece spunînd că iubirea lui pentru adevăr este pe punctul de „a se răci“. El s-a hotărît probabil să facă lucrul acesta întrucît consideră ca îndatorire a unui creştin să arate decent şi bine în ochii celor de afară. Probabil că el vrea şi să-şi pună casa la dispoziţie pentru întrunirile unei grupe a adunării.

 6. Cum ar putea judeca cineva pe nedrept pe fratele său cînd este vorba de organizarea timpului liber?

⁶ Un alt creştin conştiincios poate alege un fel de organizare a timpului liber care nu este greşit în sine. De asemenea el îl subordonează intereselor împărăţiei. Alţii n-ar opta pentru acest mod deosebit de destindere, ci l-ar considera drept risipă de timp. Ei însă s-ar face judecătorii lui dacă ar susţine ca el trăieşte cu privire la sine şi nu pentru Iehova, sau dacă ar spune că el ‘ar servi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona’ (Luca 6:13, T.N.R.).

 7. De ce nu are voie un creştin să-i dea altuia instrucţiuni cu privire la posesiunile materiale?

⁷ Fiecare dintre noi are propria lui concepţie cu privire la lucrurile materiale de care are nevoie sau cu privire la tot ce poate poseda, atîta timp cît el continuă să pună pe primul plan interesele regatului şi vrea să participe cu zel la lucrarea urgentă de vestire a „veştii bune“ (Mat. 6:33; Marcu 13:10). Un creştin poate poseda multe bunuri pămînteşti, însă trebuie să fie stăpîn asupra lor şi să le utilizeze spre onoarea lui Iehova. Un altul poate înclina de la natură să se lase stăpînit de bogăţie şi este tentat să se lase abătut de la lucrurile spirituale. De aceea el ar trebui să-şi „zdrobească trupul“, exercitînd stăpînire de sine şi gîndindu-se că cea mai importantă îndatorire a unui creştin constă în a vesti „vestea bună“ (1 Cor. 9:16, 27). N-ar trebui însă ca un alt creştin să-şi permită să-l judece pe respectivul sau să joace pentru el oarecum rolul de conţtiinţă. El îl poate însă ajuta în mod amabil cu sfatul şi cu fapta pe cineva care este ameninţat de a de“eni victima iubirii de bani (1 Tim. 6:17).

NIMENI SA NU PRIVEASCA „POTRIVIT CARNII“

 8. In ce fel se poate bucura atît săracul cît şi bogatul de poziţia sa în adevăr?

⁸ Iacob, fratele vitreg al lui Isus, a scris în sensul acesta: „Fratele umil să se bucure de înălţarea sa, iar cel bogat de umilinţa sa, căci va trece ca floarea ierbii“ (Iacob 1:9). Creştinul dintr-o stare umilă, care nu este bogat în prezentul sistem de lucruri sau care nu se bucură de o deosebită consideraţie, se poate bucura, căci în lume a fost desconsiderat, însă în ochii lui Dumnezeu şi ai colegilor săi creştini el stă acum pe aceeaşi treaptă cu cei bogaţi. El este un ‘concetăţean al sfinţilor şi un colocatar al lui Dumnezeu’ (Ef. 2:19). El posedă toată bogăţia copleşitoare a serviciului pentru Dumnezeu şi are perspectiva de a fi răsplătit cu viaţă veşnică. Cel bogat se poate bucura că el cunoaşte cît este de inutil să-şi cheltuie puterile pentru a îngrămădi bogăţii. In noua sa poziţie pe care o deţine ca creştin smerit, el poate recunoaşte „puterea înşelătoare a bogăţiei“ şi nebunia de a-ţi pune încrederea în ea (Marcu 4:19). El ştie că ‘lucrurile care se văd sînt temporare, dar lucrurile care nu se văd sînt eterne’. El aşteaptă acum aceeaşi răsplată acum ca şi cei care sînt într-o poziţie inferioară (2 Cor. 4:18).

 9. De ce n-ar trebui ‘să-l cunoaştem pe nici un om potrivit cărnii’?

⁹ Pe aceste adevăruri se bazează regula excelentă, valabilă pentru toţi creştinii, pe care apostolul Pavel a formulat-o după cum urmează: „El (Cristos) a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru acela care a murit şi a fost înviat pentru ei. In consecinţă, noi nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii“ (2 Cor. 5:15, 16). La Dumnezeu nu contează ceea ce pare că este un om, potrivit cărnii, ci ceea ce este el în privinţă spirituală. Potrivit acestei rigle de măsură ar trebui să judecăm şi noi.

10. De ce ar trebui să păstrăm în minte faptul că Cristos este Domn peste cei morţi şi peste cei vii?

¹⁰ Că n-ar fi corect ca un creştin să vadă altfel lucrurile reiese şi din cuvintele apostolului. După ce arată faptul că-i aparţinem lui Iehova, el spune în continuare: „Căci de aceea a murit Cristos şi a venit din nou la viaţă, ca să fie Domn atît peste cei morţi cît şi peste cei vii“ (Rom 14:9). Pentru că acum el este Domn, el îi poate ajuta pe creştini să trăiască cu succes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Aşa cum el a ‘biruit lumea’, şi noi o putem birui (Ioan 16:33; Evr. 7:25). Ca Domn peste cei morţi, Cristos are autoritatea şi puterea să-i readucă la viaţă. Este o mîngîiere pentru ei să ştie că atîta timp cît trăiesc şi-i servesc lui Dumnezeu, ei nu sînt părăsiţi nici chiar în moarte (Rom. 8:34, 39).

11. De ce nu au voie creştinii să-i judece pe fraţii lor?

¹¹ Pavel spune toate acestea nu numai pentru a arăta iarăşi speranţa pe care ar trebui s-o aibă deja creştinul. El utilizează acest argument şi ca o dovadă că creştinul nu are dreptul de a-l judeca pe fratele său, deoarece acest frate îi aparţine pe de-a–ntregul lui Dumnezeu. El îşi aduce argumentarea aceasta la punctul culminant în versurile următoare prin cuvintele:

“Dar de ce îl judeci tu pe fratele tău? Sau de ce îl priveşti de sus? Căci noi toţi vom sta în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu; căci este scris: ‘pe cît este de adevărat că eu trăiesc — spune Iehova — în faţa mea se va înclina orice genunchi şi orice limbă va recunoaşte deschis pe Dumnezeu.’ Astfel, deci, fiecare dintre noi va da socoteală lui Dumnezeu pentru sine însuşi. De aceea să nu ne mai judecăm unul pe altul“ (Rom. 14:10–13).

MAI INAINTE DE TOATE SA NU DAM NIMANUI PRILEJ DE POTICNIRE

12, 13. Cu ce cuvinte arată atît apostolul Pavel cît şi Isus Cristos ce ar trebui să facă fiecare în loc de a-i judeca pe alţii?

¹² In adunarea din Roma erau unii care condamnau acţiunile şi motivele altora care nu erau de aceeaşi părere sau a căror conştiinţă reacţiona altfel. Acest lucru nu era numai greşit ci era şi o primejdie pentru toţi cei cointeresaţi. Aceasta îi displăcea Marelui Judecător înaintea căruia nimeni nu ocupa o poziţie privilegiată. Pavel a indicat o mult mai bună posibilitate. El le-a spus celor care înclinau să judece: „Luaţi această hotărîre (Judecaţi mai degrabă lucrul acesta, Biblia Elberfelder): să nu-i daţi nici unui frate prilej de poticnire şi nici să nu-i întindeţi o cursă“ (Rom. 14:13).

¹³ Inclinaţia lor de a judeca pe alţii ar fi putut-o utiliza în mod avantajos dacă s-ar fi judecat pe ei înşişi şi s-ar fi hotărît să fie cu mai multă luare aminte la propria conduită. Isus a spus ca avertizare: „Incetaţi să judecaţi ca să nu fiţi judecaţi; căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi; . . . cum poţi tu să-i spui fratelui tău: ‘Permite-mi să scot paiul din ochiul tău’, cînd iată că în ochiul tău este o bîrnă? Ipocritule! Scoate mai întîi bîrna din propriul tău ochi şi atunci vei vedea clar cum să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Mat. 7:1–5; compară cu 1 Cor. 11:31; 2 Cor. 13:5).

14. Ce înseamnă a-i da unui frate prilej de „poticnire“? Menţionează un exemplu.

¹⁴ A da prilej ca altul să se poticnească ar însemna să-l ispiteşti să păcătuiască, întrucît în Biblie păcatul este denumit cădere. (1 Cor. 10:12; 1 Tim. 6:9; compară cu Mat. 5:27–30.) Un creştin i-ar putea da prilej să păcătuiască unui frate în modul următor: El ar putea face ceva ce, în calitate de creştin, are deplină libertate să facă, fără a reflecta mai întîi dacă n-ar putea leza prin aceasta conştiinţa fratelui său. Să admitem că acest frate are anumite ezitări ale conştiinţei împotriva consumului de băuturi alcoolice. Creştinul însă bea în prezenţa acestui frate sau îl îndeamnă să bea. Fratele poate gîndi astfel: „El este un creştin matur, prin urmare aş putea să iau un exemplu de la el.“ El se simte, aşadar, încurajat şi împins să facă lucrul acesta. In acelaşi timp însă conştiinţa lui îi spune că lucrul acesta nu este corect. Ea îl condamnă. El nu face lucrul acesta din credinţă sau nu îl face ca pentru Dumnezeu. El este dus, prin urmare, la poticnire. Conştiinţa sa este lezată iar el este deprimat fiindcă are sentimentul că a păsătuit. S-ar putea să fie greu pentru el să se redreseze (1 Cor. 8:12, 13; Rom. 14:23).

15. La ce păcat l-ar putea tenta pe fratele său de credinţă un creştin care insistă să facă un lucru la care are „dreptul“?

¹⁵ Modul de procedare al creştinului care se prevalează de „libertatea“ de a face un lucru la care în împrejurări normale are dreptul, îi poate da celui ce are o conştiinţă slabă şi prilejul de a-l judeca. Folosirea neînţeleaptă a acestei „libertăţi“ ar putea să-l facă pe cel mai slab să înceapă să aibă false suspiciuni şi gînduri bănuitoare. Aceasta ar putea primejdui pacea şi unitatea adunării.

16. De ce un creştin poate să nu facă ceva ce pentru elţii este în perfectă ordine?

¹⁶ Pavel arată motivul pentru care un creştin se poate decide să nu facă un lucru care pentru alţii este în perfectă ordine: „Eu ştiu şi sînt convins în Domnul Isus că nimic nu este necurat în sine; numai pentru acela este necurat care priveşte ceva ca necurat“ Rom. 14:14).

17, 18. (a) Cît de cuprinzătoare este libertatea creştină conform exemplului pe care-l menţionează apostolul Pavel? (b) Pentru ce existau printre primii creştini unii care nu se puteau folosi pe deplin de această libertate?

¹⁷ Cît de cuprinzătoare este în realitate libertatea creştină ne arată apostolul Pavel vorbind despre alimentele „pe care le-a făcut Dumnezeu ca să fie consumate cu mulţumiri de către cei ce au credinţă şi cunosc în mod exact adevărul.“ „Motivul este — spune el în continuare — că orice creatură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de respins dacă se primeşte cu mulţumire, căci este sfinţit în acest scop prin Cuvîntul lui Dumnezeu care aprobă, şi prin rugăciune“ 1 Timotei 4:3–5).

¹⁸ Ceea ce a făcut Dumnezeu şi a prevăzut pentru un anumit scop — de pildă alimentele — este excelent şi creştinul poate mînca din acestea; el nu păcătuieşte — este ceva curat. Dar unii, îndeosebi membrii proveniţi dintre iudei ai adunării creştine timpurii aveau o conştiinţă slabă în ce privea consumarea de alimente care sub legea mozaică erau interzise (Fapte 10:14, 15). Este adevărat că alţi creştini le-au clarificat problema, dar deoarece era vorba de un obicei vechi sau de o veche tradiţie, le venea greu să considere curate astfel de alimente şi să le consume fără remuşcări. Bineînţeles că ei nu trebuia (nu erau obligaţi) să le mănînce. Altcineva, dimpotrivă, putea recunoaşte că Dumnezeu a declarat legea mozaică drept nevalabilă pe baza jertfei lui Cristos şi că, de aceea, toate alimentele erau „legale“ şi curate de aceea el putea să mănînce cu o inimă sinceră şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru îngrijirea sa.

19, 20. (a) Ce trebuie un creştin să facă şi ce este liber să aleagă? (b) Cum este posibil ca un creştin care insistă să facă uz de libertatea creştină, ‘să nu mai umble conform iubirii’?

¹⁹ Dar trebuia oare să mănînce creştinul care avea această conştiinţă în prezenţa creştinilor proveniţi dintre iudei? Pavel răspunde: „Dacă fratele tău se va întrista din pricina unei mîncări, atunci tu nu mai umbli conform iubirii. Nu-l nimici prin mîncarea ta pe acela pentru care a murit Cristos“ (Rom. 14:15).

²⁰ Este menţionată aici, ce-i drept, ca exemplu mîncarea, — dar principiul include tot ce poate avea de a face cu un drept pe care nu sîntem însă obligaţi să-l exercităm. Există însă, dimpotrivă, lucruri pe care Dumnezeu ordonă să le facem, lucruri în care joacă un rol integritatea, dreptatea şi ascultarea. Ele sînt „lucrurile mai importante“ (Filip. 1:10). In această privinţă un creştin nu poate să facă nici un compromis şi nici să dea greş. Dar dacă cineva, în probleme de gusturi personale sau cînd este în discuţie o părere personală, face cu încăpăţinare ceea ce îi place, fără a lua în considerare sentimentele altor creştini, atunci el nu va acţiona conform iubirii, şi ceea ce nu se face din iubire nu-i foloseşte respectivului la nimic (1 Cor. 13:1–3).

21. Ce efect poate să aibă asupra altuia lipsa de luare în consideraţie?

²¹ Afară de aceasta, procedurile încăpăţînate ar fi şi foarte neînţelepte. El l-ar putea răni pe un alt frate, chiar dacă opinia acestuia că e la mijloc un mod de procedare fals ar fi neîntemeiată. Acesta s-ar putea descuraja sau mînia sau s-ar putea simţi chiar dezgustat. El ar putea fi chiar lezat atît de grav încît să i se distrugă credinţa. „Stăpînul“ sau proprietarul lui este Cristos care şi-a dat viaţa pentru omenire (Iuda 4). Pentru el acest frate pe care l-a răscumpărat cu sîngele său este preţios, şi categoric că el nu-l va simpatiza pe cel care, stăruind în propria sa părere, îl judecă pe fratele său sau îi întinde o cursă (compară cu Mat. 18:6, 14).

22. Prin urmare ce ar trebui să fim decişi să facem?

²² Prin urmare, dacă noi trăim pentru Iehova ar trebui să păstrăm în minte următoarele: „Toate lucrurile (pe care Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să le utilizăm sau să le facem) sînt permise; dar nu toate lucrurile sînt avantajoase (depinde de timp, de împrejurări şi de ceea ce este spre folosul altora). Toate lucrurile sînt permise; însă nu toate zidesc. Fiecare să caute încontinuu nu propriul său avantaj, ci pe acela al altora“ (1 Cor. 10:23, 24).

[Legenda ilustraţiei de la pagina 20]

Un creştin nu trebuie să-l determine pe un altul să se poticnească oferindu-i de băut sau de mîncat ceva ce conştiinţă acestuia respinge