„Lăsaţi răbdarea să-şi facă lucrarea complet“

„Dar lăsaţi răbdarea să-şi facă lucrarea complet, pentru ca voi să fiţi desăvîrşiţi şi sănătoşi în toate privinţele, neducînd lipsă de nimic“ (Iac. 1:4).

 1, 2. Pentru ce stau toţi creştinii în faţa problemei, dacă vor răbda? (Mat. 10:22, 36).

Nimeni, care crede în Dumnezeu, nu poate scăpa de încercarea credinţei sale. Aceasta este aşa, pentru că spiritul lumii lucrează împotrivă şi exercită presiune asupra credincioşilor pentru a-i nimici. De aceea, creştinul este pus în faţa problemei, dacă va răbda.

² Credinţa poate fi încercată în multe feluri. Unul ar trebui, poate să suporte opoziţia pe faţă, poate chiar din partea rudelor dragi, a familiei şi a prietenilor. Altul ar putea fi batjocorit, urît, înţeles greşit şi acuzat pe nedrept sau bîrfit. De asemenea persecuţiile şi bolile pot reprezenta încercări.

 3 Ce întrebări îşi poate pune un creştin dacă se găseşte faţă în faţă cu încercările?

³ Fiecare creştin trebuie, aşadar, să-şi pună întrebarea: Cum voi întîmpina eu aceste încercări? Va rămîne oare credinţa mea nezdruncinată? Voi răbda eu oare cu înţelegere corectă şi mă voi bucura eu oare că credinţa mea se dovedeşte a fi corectă? Voi avea eu dorinţa de a răbda de dragul dreptăţii şi pentru a-l slăvi pe Dumnezeu şi nu pe mine însumi? (Matei 5:10).

RABDAREA SERVESTE UNUI SCOP BUN

 4, 5. Arată cu ajutorul cuvintelor apostolului din 2 Petru 1:5–7, în ce măsură, răbdarea, din punct de vedere al lui Dumnezeu, serveşte unui anumit scop.

⁴ Apostolul Petru a arătat la ce poate contribui răbdarea. El scrie: „. . . adăugaţi la . . . răbdarea voastră devotamentul faţă de Dumnezeu, la devotamentul faţă de Dumnezeu, afecţiunea frăţească, la afecţiunea frăţească, iubirea“ (2 Petru 1:5–7).

⁵ Din punctul de vedere divin, răbdarea serveşte, aşadar, scopului de a aduce în existenţă oameni devotaţi lui Dumnezeu, oameni, care au afecţiunea frăţească. In afară de aceasta, ea va trezi în ei o dragoste mai mare şi-i va determina să dea expresia acestei iubiri faţă de semenii lor din lume. Astfel de oameni ar dori Dumnezeu să–i aibe în noul Său sistem de lucruri. Natural, Iehova Dumnezeu nu se bucură că servii Săi de pe pămînt trebuie să suporte, şi să sufere necazuri, dar El ar dori să–i curăţească pentru ca ei, din fire, din proprie iniţiativă, să fie în stare să îndeplinească pe deplin condiţia Sa, pe care ne-o pune nouă oamenilor, anume „să exerciţi dreptate, să iubeşti bunătatea şi să umbli smerit cu Dumnezeul nostru“ (Mica 6:8). Aceasta realizează Dumnezeu dacă răbdăm. De aceea, răbdarea este de mare însemnătate.

 6, 7. Ce aduce răbdarea din punct de vedere al creştinului?

⁶ Văzut din punct de vedere al creştinului individual, răbdarea produce favoarea lui Dumnezeu. El găseşte plăcerea lui Dumnezeu şi se simte atras de Dumnezeu (Romani 5:3–5; Iacob 4:8). Prin răbdarea sa eficace, devotamentul său faţă de Dumnezeu creşte. El învaţă în încercări grele că trebuie să se încreadă pe deplin în Iehova şi că nimeni altcineva decît numai Iehova prin Isus Cristos poate satisface trebuinţele sale şi să–i dea puterea necesară (Filipeni 4:13). Ca urmare a răbdării sale, el dezvoltă o adîncă afecţiune faţă de fraţii săi, care, de asemenea au suferit încercări — încercări care sînt altfel, dar tot la fel încearcă inima. Aceasta îi ajută să arate compătimire, în loc să critice pe fraţii săi, dacă fac greşeli ca urmare a problemelor sau slăbiciunilor (1 Petru 5:9).

⁷ Toate acestea adîncesc aprecierea unui creştin pentru bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu care-şi găseşte expresia în moduri aşa de diferite. Din această cauză, el iubeşte pe Dumnezeu. In afară de aceasta, creşte, în inima sa, mila faţă de aceia, care nu sînt în adevăr. El vede condiţiile grele, sub care ei suspină şi gem (Romani 8:22) şi el îşi manifestă iubirea sa faţă de ei prin faptul că le dă mesajul dătător de viaţă (Matei 99:36).

A CUNOASTE PE DUMNEZEU ESTE LUCRUL CEL MAI IMPORTANT

 8 Cum arată cuvintele apostolului Petru din 2 Petru 1:8 că răbdarea asociată cu însuşirile, care se trezesc într-un creştin, îi ajută să fie desăvîrşit?

⁸ Totuşi, cum poate „răbdarea să-şi facă lucrarea completă“ şi cum va fi creştinul complet şi sănătos în toate privinţele? (Iacob 1:4). Petru declară mai departe: „Căci dacă aveţi aceste lucruri din belşug în voi, atunci ele vă vor împiedica, fie să fiţi inactivi, fie fără roade cu privire la cunoştinţa exactă a Domnului nostru Isus Cristos“ (2 Petru 1:8). Aici avem cheia — cunoştinţa exactă a Domnului nostru Isus Cristos“ Cine cunoaşte pe Isus Cristos, cunoaşte şi pe Iehova Dumnezeu, căci Isus a spus: „Cine m-a văzut pe mine, a văzut şi pe Tatăl“ (Ioan 14:9).

 9, 10. In ce sens întrebuinţează Biblia cuvîntul „a cunoaşte“ în texte ca Matei 11:27; Ioan 17:3 şi 1 Ioan 4:8 (EB)?

⁹ Isus a explicat cuvintele de mai sus, după cum urmează: „Toate lucrurile mi-au fost date de Tatăl meu, şi nimeni nu cunoaşte pe deplin pe Fiul, decît doar Tatăl, tot astfel nimeni nu cunoaşte pe deplin pe Tatăl, decît doar Fiul şi acela, căruia vrea Fiul să i-L descopere“ (Matei 11:27). Insemnătatea extraordinară a acestei cunoştinţe a fost accentuată de Isus, cînd a declarat: „Aceasta este însă, viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis tu“ (Ioan 17:3, Elberfelder Bibel).

¹⁰ Ce înseamnă „a cunoaşte“ pe Tatăl? Inseamnă a recunoaşte că Dumnezeu există? Sau înseamnă a recunoaşte pe Dumnezeu ca Suveran şi a se lăsa cineva botezat ca serv al lui Dumnezeu? Da, asta se înţelege prin aceasta. Dar înseamnă încă mult mai mult. Cuvîntul grecesc, care este redat cu „a cunoaşte“, are o semnificaţie mai profundă, decît îl are, în mod obişnuit, cuvîntul nostru românesc „a cunoaşte“, cu toate că, de asemenea, de multe ori zicem că am cunoscut pe cineva, şi prin aceasta, credem că îl înţelegem pe el şi însuşirile lui. Concordanţa arată, în aceste texte biblice, că verbul pentru „a recunoaşte, a cunoaşte, a fi familiar cu“, înseamnă „a înţelege“. In Ioan 17:3, se lasă să se înţeleagă o relaţie permanentă între Dumnezeu şi om, care contribuie la o cunoştinţă mereu crescîndă despre Dumnezeu şi Cristos; ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu, nu este, pur şi simplu, o informaţie parţială, ci pentru acela, care creşte în cunoştinţă, este de valoare sau însemnătate. Se referă, de asemenea, la o relaţie intimă, de încredere (Ioan 17:3, Kingdom Interlinear). In realitate, apostolul Ioan spune: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu“ (1 Ioan 4:8, EB).

11, 12. Cum se comportă cineva, care a cunoscut pe Dumnezeu?

¹¹ A cunoaşte pe Iehova Dumnezeu, înseamnă, aşadar, a ajunge la o relaţie prietenească cu El. Deoarece aici este vorba de o cunoştinţă ancorată în inimă, nu pur şi simplu de o cunoştinţă mintală, a cunoaşte pe Dumnezeu, înseamnă pentru creştini, a fi în armonie sau în concordanţă cu Dumnezeu şi căile Sale. El ar trebui să gîndească despre toate, întocmai ca şi Dumnezeu. El ar trebui oarecum să vadă totul cu ochii lui Dumnezeu şi să „simtă“ imediat, cînd este confruntat cu păreri false despre Dumnezeu şi căile Sale. El nu face pe Dumnezeu răspunzător pentru încercările şi necazurile, care vin peste el (Iacob 1:13).

¹² Un creştin, care a cunoscut pe Dumnezeu, a „exercitat capacitate de percepere prin întrebuinţare . . . pentru deosebirea dintre bine şi rău“. (Evrei 5:14). El nu are nevoie, în general, să citească într-un comentar biblic sau să întrebe pe cineva, pentru a afla, dacă ceva este corect sau fals. Pe baza şcolarizării sale creştine, i-a devenit a doua natură să iubească ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să urască, ce ureşte Dumnezeu (Rom. 12:9).

EXEMPLUL LUI ISUS

13 Cum a arătat Isus prin atitudinea sa faţă de rău că cunoaşte într-adevăr pe Dumnezeu?

¹³ Isus a fost pentru noi, în această privinţă, un bun exemplu, căci el a posedat o cunoştinţă avansată despre Dumnezeu. El a spus: „Dreptule Tată, lumea, de fapt, nu te-a cunoscut; dar eu te-am cunoscut“ (Ioan 17:25). Isus, care era în deplină armonie cu Tatăl său, iubea de la natură binele şi ura răul. El a procedat din cea mai adîncă convingere, cînd a respins pe loc propunerile lui Satan şi sfatul fals a lui Petru (Luca 4:1–12; Mat. 16:21–23). El era adînc tulburat cînd numele lui Dumnezeu a fost batjocorit sau cînd poporul nominal al lui Dumnezeu şi-a manifestat necredinţa (Marcu 3:5; 8:11, 12; Romani 15:3).

14 Cum a arătat Isus prin comportamentul său faţă de ucenicii săi că el cunoaşte pe Iehova?

¹⁴ Isus a spus: „Nimeni nu este bun, afară de Unul singur, Dumnezeu“ (Marcu 10:18). El, de asemenea, nu era „peste măsură de drept“, astfel încît să fi căutat greşeli la ucenicii săi, ca şi cînd ar fi fost un poliţist spiritual (Ecl. 7:16). El nu i-a acuzat sau descurajat, cum făceau fariseii căci el n-a cerut de la ei perfecţiunea, aşa încît ei să trebuiască să aibe permanent o conştiinţă rea (Luca 6:1–4; 11:46). El i-a iubit şi avea profundă simpatie faţă de ei. Ii părea rău că omenirea a ajuns, prin păcat, într-o asemenea stare tristă (Ioan 11:33–36).

15 Cum s-a aplicat asupra lui Isus principiul că „răbdarea trebuie să-şi facă desăvîrşit lucrarea“?

¹⁵ Principiul că „răbdarea trebuie să-şi facă desăvîrşit lucrarea“ s-a potrivit şi la Isus, căci citim: „Cu toate că era Fiu, a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit; şi după ce a fost făcut desăvîrşit, a devenit răspunzător pentru mîntuirea veşnică a tuturor acelora, care l-au ascultat“ (Evrei 5:8, 9). Deoarece Isus a răbdat desăvîrşit, avem acum „ca Mare Preot . . . nu unul care să nu poată simpatiza cu slăbiciunile noastre, ci unul, care a fost încercat ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15).

16 (a) Din ce vedem noi că trebuie să răbdăm întotdeauna, pentru a fi „desăvîrşit“? (b) Ce a gîndit apostolul Pavel prin cuvintele sale din 1 Cor. 13:12?

¹⁶ Din exemplul lui Isus putem să cunoaştem ce înseamnă a fi „desăvîrşiţi şi sănătoşi în toate privinţele“. Noi vedem că aceasta înseamnă a fi întotdeauna un creştin şi a răbda în toate încercările. Apostolii cunoscuseră aceasta. Pavel a scris: „Din cauza lui (din cauza lui Cristos Isus) am suferit pierderea tuturor lucrurilor, şi le-am socotit ca o grămadă de gunoi, pentru ca să cîştig pe Cristos şi să fiu găsit în comunitate cu el, . . . pentru a-l cunoaşte pe el, puterea învierii sale şi părtăşia în suferinţele sale“. (Fil. 3:8–10). El şi-a slăbit ca ţintă următoarele: „Acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte exact, aşa cum a fost cunoscut şi eu (1 Corinteni 13:12). Cu toate că Pavel cunoştea deja pe Dumnezeu, el era conştient că o cunoştinţă desăvîrşită şi relaţia cea mai intimă faţă de Dumnezeu de-abia atunci le-ar avea, cînd ar primi răsplata deplină pentru felul său de viaţă creştin.

17 Poate cineva să servească lui Dumnezeu timp îndelungat, fără să–l cunoască? Citează un exemplu.

¹⁷ Dimpotrivă, ar putea să existe persoane, care ani de zile servesc în adunarea lui Dumnezeu, fără a cunoaşte, în realitate, pe Dumnezeu. Israeliţii erau un exemplu pentru aceasta. Ei aveau legea lui Dumnezeu. Ei au văzut faptele lui Dumnezeu şi chiar minunile Sale şi, totuşi, Dumnezeu le-a zis: „Strămoşii voştri m-au pus la încercare, examinîndu-Mă . . . şi totuşi au văzut lucrările Mele timp de patruzeci de ani. De aceea, m-am dezgustat de generaţia aceasta şi am zis: Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor, şi ei n-au cunoscut căile Mele“ (Evrei 3:9, 10; Psalm 95:9–11).

CUM POATE CUNOASTE CINEVA PE DUMNEZEU

18 Ce trebuie să facă un creştin, în primul rînd, ca să poată cunoaşte pe Dumnezeu?

¹⁸ Cum poate deci, un creştin să cunoască într-adevăr pe Dumnezeu? In primul rînd el trebuie să se roage stăruitor pentru spiritul sfînt al lui Dumnezeu, deoarece numai cu ajutorul spiritului sfînt al lui Dumnezeu, poate să înţeleagă gîndurile şi personalitatea Sa. Rugăciunea este un privilegiu cu totul deosebit, pe care ni-l oferă Iehova. Prin faptul că un creştin îşi deschide inima sa lui Dumnezeu, î–L face cel mai intim prieten de încredere al său. Rugăciunea are putere, pentru că Iehova aude şi dă ascultare într-adevăr, în timp ce el face ceea ce este cel mai bun pentru cel ce a înălţat rugăciunea (Psalm 62:2; Romani 8:28).

19 Cum trebuie întrebuinţată Biblia, dacă am dori să cunoaştem pe Dumnezeu?

¹⁹ Deseori s-a spus deja că trebuie să se studieze Cuvîntul lui Dumnezeu şi să se mediteze asupra lui. Acest lucru este corect. Totuşi, suplimentar, creştinul trebuie să transforme acest cuvînt în fapte. Procedează, de exemplu, după părerea sa proprie, dacă este vorba de a decide asupra unei probleme de comportare sau dacă se trece la rezolvarea unei probleme, sau caută să procedeze în armonie cu Cuvîntul lui Dumnezeu? Se asigură — dacă nu este cu totul sigur — înainte de a zice sau face ceva, dacă este sprijinit de Biblie? Sînt răspunsurile, pe care le dă el altora, părerea sa proprie sau părerea sa personală? Sau poate dovedi limpede cu Biblia ceea ce spune?

20 (a) Cum a dovedit Isus că el era intim ataşat de Dumnezeu, că el l-a cunoscut şi dorea ca şi alţii să–l cunoască? (b) Arată cu ajutorul unor pasaje scripturale din aliniat, cum a întrebuinţat Isus Scrierile Ebraice, pentru a convinge pe ascultătorii Săi.

²⁰ Cine procedează aşa, urmează exemplul lui Isus, căci Isus a spus: „Eu nu pot să fac absolut nimic din propria mea iniţiativă, judec, cum aud, şi judecata mea este dreaptă, căci nu caut să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis“ (Ioan 5:30). Isus n-a recitat de fiecare dată un text al Sfintei Scripturi, şi n-a citat cu fiecare ocazie un text al Sfintei Scripturi, dar dacă a explicat ceva sau a mustrat pe cineva, el a citat fie din Scrierile Ebraice, fie a amintit un principiu, care urma să fie aplicat, astfel încît ascultătorii săi ştiau că răspunsul său provenea de la Dumnezeu. Dacă cineva citeşte cuvintele lui Isus, rămîne surprins cîte din cele pe care le-a spus el, erau fie un citat din Scrierile Ebraice fie o aluzie la aceastea. (Compară Ioan 5:31, 32 cu Deuteronom 19:15; Marcu 10:27 cu Genesa 18:14 şi Iov 42:2; Matei 10:35 cu Mica 7:6; Ioan 10:34 cu Psalm 82:6).

21 Cum reiese din Romani 12:1, 2 că trebuie să se străduiască cineva, dacă ar dori, într-adevăr să cunoască pe Dumnezeu?

²¹ Pentru ca un creştin să poată cunoaşte pe Dumnezeu, el are nevoie, aşadar, de timp şi experienţă şi trebuie să se străduiască întotdeauna să atingă această ţintă. Apostolul Pavel a dat creştinilor sfatul: „In consecinţă, vă rog stăruitor fraţilor, prin îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi corpurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, acceptabilă lui Dumnezeu, un serviciu sfînt cu puterea voastră de raţiune. Si nu vă mai modelaţi după acest sistem de lucruri, ci să vă transformaţi prin schimbarea minţii voastre, ca să puteţi constata, prin examinare care este voia lui Dumnezeu cea bună, acceptabilă şi desăvîrşită“ (Romani 12:1, 2). Pentru a constata prin examinare că voia lui Dumnezeu este bună, trebuie s-o lăsăm să acţioneze asupra vieţii noastre, trebuie să corespundem ei. Dacă facem aceasta, învăţăm să cunoaştem voia desăvîrşită a lui Dumnezeu — modul său bun şi desăvîrşit de a gîndi. Noi ştim ce este acceptabil pentru el, şi în acest mod primim favoarea Sa şi restabilim o relaţie bună, intimă cu El. Atunci putem să ne simţim aşa ca un fiu, care are un tată plin de iubire, care se îngrijeşte de el şi-l apără în orice situaţie rea.

22 Ce trebuie să facă un creştin, înainte de toate, pentru a-şi transforma gîndirea sa, cum arată Pavel aceasta în Romani 12:3?

²² După ce apostolul Pavel a îndemnat pe creştini să constate prin examinare, care este voia lui Dumnezeu, le explică el în continuare cum pot ei dovedi că nu se potrivesc modului de gîndire şi obiceiurilor lumii. El scrie: „Căci prin bunătatea nemeritată dată mie, spun fiecăruia dintre voi să nu se gîndească mai mult despre sine, decît este necesar; ci să gîndească astfel încît să aibe o minte sănătoasă, fiecare, după măsura de credinţă pe care i-a dăruit-o Dumnezeu“ (Romani 12:3). Un creştin, care luînd aceasta în seamă, va avea, într-adevăr, respect înaintea fraţilor săi, să nu se compare cu alţii şi şi de asemenea, să nu se gîndească pe baza anumitor capacităţi că ar fi mai bun decît alţii sau i s-ar cuveni respect mai mare şi privilegii mai mari. Motivul pentru aceasta îl declară apostolul cu următoarele cuvinte:

23 Ce relaţie trebuie să avem faţă de ceilalţi membri din adunare, dacă voim să fim „desăvîrşiţi“ în credinţă?

²³ „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, mădularele, însă, nu au toate aceeaşi funcţie: Tot aşa sîntem noi, deşi mulţi, un singur trup în comunitate cu Cristos, totuşi, mădularele, individual, aparţin unele altora“ (Romani 12:4, 5). Cu ce scop aparţinem noi adunării? Pentru a ne ajuta reciproc să răbdăm; pentru a ne desăvîrşi credinţa noastră prin răbdare. De aceea, ar trebui să cunoaştem locul nostru în adunare şi să facem totul, ce stă în puterile noastre, pentru a-l ocupa. Apostolul scrie apoi în schimb:

24 Explică cu ajutorul textului din Romani 12:6–8, la ce fel de domenii de activitate se pot dedica creştinii şi în ce spirit ar trebui s-o facă ei.

²⁴ „Deoarece noi avem, acum, daruri care, după bunătatea nemeritată acordată nouă, sînt diferite, fie că este vorba de profeţie, atunci să profeţim după credinţa dată nouă (la care aparţine vorbirea şi propovăduirea); sau un serviciu, (să se ţină de serviciu) sau cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură; sau cel ce îndeamnă pe alţii, să se ţină de îndemn; cine dă, să dea cu inimă largă; cine prezidează, să facă aceasta cu cinste adevărată; cine arată milă s-o facă cu voie bună“ (Romani 12:6–8).

25 Cum ne încurajează apostolul Petru să ne străduim, să devenim „desăvîrşiţi“ în ochii lui Dumnezeu?

²⁵ Dacă punem la inimă aceste cuvinte şi le urmăm silitori, vom deveni „desăvîrşiţi“ în ochii lui Dumnezeu. Apostolul Petru a scris: „După ce veţi suferi puţină vreme, Dumnezeul oricărei bunătăţi nemeritate, care v-a chemat la slava Sa veşnică în comunitate cu Cristos, el însuşi va termina şcolarizarea voastră, el vă va întări, vă va face neclintiţi. (1 Petru 5:20; Iac. 1:12).