Progres după dobîndirea „credinţei“

„Adăugaţi la credinţa voastră virtutea, la virtute cunoştinţa, la cunoştinţă stăpînirea de sine, la stăpînirea de sine perseverenţa, la perseverenţă respectul profund faţă de Dumnezeu, la respectul profund faţă de Dumnezeu afecţiunea frăţească, la afecţiune frăţească iubirea.“ — 2 Petr. 1:5–7.

 1. Prin ce anume devine cu adevărat de preţ o comoară, şi cum se poate exemplifica acest lucrur?

O COMOARĂ valoroasă care rămîne îngropată în pămînt nu serveşte unui scop util. Nu-i mai mult nici mai puţin decît o stîncă ascunsă sub un strat de pămînt. Totuşi comoara are o putere care poate fi de folos atît posesorului ei cît şi altora. Ar putea ajuta bolnavii şi nevoiaşii sau ar putea fi investită cu înţelepciune. Dacă se referă la o sumă mare de bani, ar putea crea multe locuri de muncă, dînd astfel posibilitatea multor persoane să–şi cîştige existenţa. Într-adevăr, dacă o comoară este folosită într-un mod practic, ea devine mai preţioasă.

 2. În conformitate cu 2 Petru 1:1, ce comoară preţioasă au obţinut creştinii?

² Comoara spirituală pe care o posedă servii lui Dumnezeu are o putere şi mai mare pentru a realiza binele. În ceea de-a doua scrisoare către creştini, apostolul Petru vorbeşte despre această comoară preţioasă, începînd cu aceste cuvinte: „Simon Petru, sclav şi apostol al lui Isus Cristos, către cei care au dobîndit credinţă, avînd acelaşi privilegiu cu noi datorită dreptăţii Dumnezeului nostru şi a Salvatorului Isus Cristos“ (2 Petr. 1:1). „Credinţa“ adică credinţa indispensabilă pentru obţinerea vieţii veşnice, era comoara nepreţuită care devenise proprietatea acelora care li se adresa apostolul.

Credinţa — o comoară

 3. De ce a putut Petru să descrie credinţa celor cărora le scria el ca „avînd acelaşi privilegiu cu noi“?

³ Această credinţă nu era bogăţia exclusivă al lui Petru şi a celorlalţi apostoli sau a tuturor celor care, ca şi el, erau evrei creştinaţi. Ci, ea era împărţită cu toată masa de credincioşi, evrei şi neevrei. Dumnezeul Suprem le înlesnise posibilitatea de a dobîndi această credinţă. Cu ajutorul mesajului „veştii bune“ care era predicată, el a atras pe oameni la el prin Fiul său (Ioan 6:44). El a deschis inimile a diferite persoane, făcîndu-i receptivi la „cuvîntul“ sau mesajul său. — Fapte 16:14; Rom. 10:8.

 4. Cum se dobîndeşte credinţa „prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Salvatorului Isus Cristos?

⁴ Aşa cum observa apostolul Petru, această credinţă a fost dobîndită „prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Salvatorului Isus Cristos. Cel Atotputernic le-a înlesnit oamenilor din toate seminţiile, popoarele, naţiunile şi rasele să primească această bogăţie nepreţuită, fără să manifeste vreo preferinţă faţă de vreun anumit grup de indivizi. Atunci cînd Iehova Dumnezeu a iertat păcatele pe baza sacrificiului Fiului său şi i-a acceptat pe cei care s-au căit drept poporul său, el şi-a manifestat dreptatea, corectitudinea, imparţialitatea. Tocmai acest lucru a fost scos în evidenţă prin declaraţia pe care a făcut-o Petru cînd a adus „vestea bună“ sutaşului italian Cornelius, rudelor sale şi prietenilor săi apropiaţi. „Cu siguranţă,“ a spus apostolul, „văd că Dumnezeu este imparţial, ci omul din orice naţiune care se teme de el şi lucrează [cu] dreptate este acceptat de el“ (Fapt. 10:34, 35). Salvatorul nostru Isus Cristos oglindeşte acelaşi spirit imparţial. El şi-a predat viaţa pentru oamenii de pretutindeni. — 1 Tim. 2:5, 6.

A progresa în cunoştinţa despre Dumnezeu şi Cristos

 5. După ce am dobîndit credinţa, ce răspundere ne revine şi ce este indispensabil pentru a o putea îndeplinii?

⁵ După ce au „dobîndit credinţă,“ discipolilor lui Isus Cristos le revine răspunderea de a se conforma personal şi din ce în ce mai mult scopului pe care-l are Dumnezeu cu ei. O cunoştinţă exactă ne va ajuta să facem aceasta. Apostolul Petru a subliniat importanţa unei cunoştinţe exacte, depline sau desăvîrşite, spunînd: „Fie ca bunătatea nemeritată şi pacea să vă sporească printr-o cunoştinţă exactă despre Dumnezeu şi Isus Domnul nostru.“ — 2 Petr. 1:2.

 6. (a) Ce se îmţelege prin a avea o „cunoştinţă exactă despre Dumnezeu şi Isus? (b) Cum putem dobîndi această cunoştinţă?

⁶ A avea o cunoştinţă exactă despre Dumnezeu şi Isus Domnul nostru înseamnă a-i cunoaşte ca persoane — calităţile lor, modul în care se comportă şi activează ei — şi a le imita exemplul de perfecţiune. (Compară cu Ier. 22:15, 16; Mat. 7:21–23; 1 Ioan 2:3, 6; 3:5, 6.) Prin progresul nostru în învăţare şi în aplicarea principiilor Cuvîntului lui Dumnezeu, ajungem să–i cunoaştem din ce în ce mai bine pe Tatăl şi pe Fiul său. Aceasta are drept rezultat faptul că noi beneficiem tot mai mult de bunătate nemeritată şi pace.

 7. Cum sporeşte „bunătatea nemeritată“ printr-o „cunoştinţă exactă despre Dumnezeu şi despre Isus“?

⁷ Noi putem continua să primim ajutor şi îndrumare divină făcînd numai ceea ce le place lui Iehova Dumnezeu şi lui Isus Cristos. Dat fiind că sîntem oameni păcătoşi, nu avem nici o valoare prin noi înşine. Astfel că orice face Creatorul nostru noi, este o expresie a bunătăţii sale nemeritate. Însă faptul de a putea deveni primitorii bunătăţii nemeritate divine depinde de străduinţa noastră de a fi la fel ca Tatăl nostru ceresc şi ca Fiul său. Dacă vom proceda astfel, ne vom putea apropia de Iehova Dumnezeu cu încrederea deplină că el va răspunde la cererile noastre. Apostolul creştin Ioan, afirma:

„Orice cerem, primim de la el, deoarece respectăm poruncile lui şi facem lucruri care sînt plăcute în ochii lui. Într-adevăr, porunca lui este aceasta: să avem credinţă în numele Fiului său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii întocmai cum ne-a poruncit el. Pe lîngă aceasta, cel care îndeplineşte poruncile lui se află în armonie cu el şi el se află în armonie cu acesta; iar prin aceasta noi dobîndim cunoştinţa că el se află [mereu] în armonie cu noi, datorită spiritului pe care ni l-a dat.“ — 1 Ioan 3:22–24.

 8. Cum este sporită „pacea,“ printr-o „cunoştinţă exactă despre Dumnezeu şi despre Isus“?

⁸ Cînd avem nu numai cunoştinţă, ci o cunoştinţă completă, desăvîrşită despre Tatăl nostru ceresc şi despre Fiul său, atunci ne dăm bine seama ce este plăcut în ochii lor. Atunci ne aflăm în armonie şi pace cu ei, ne bucurăm de intimitatea lor ca prieteni. Prin urmare, înaintarea noastră în cunoştinţa despre Iehova Dumnezeu şi Fiul său ne aduce bucuria unei păci crescînde. Aceasta se datorează faptului că noi evităm tot mai mult nişte atitudini şi un mod de exprimare şi comportare care sînt opuse exemplelor oferite de Dumnezeul nostru şi de Domnul nostru Isus Cristos.

 9. Ce efect are păcatul asupra păcii dintre Dumnezeu şi noi?

⁹ Pe de altă parte, dacă păcătuim, tulburăm pacea noastră cu Cel Preaînalt, deoarece aceasta ar însemna că acţionăm împotriva voinţei sale. Numai iertarea lui Dumnezeu, bazată pe căinţa noastra sinceră şi credinţa în foloasele răscumpărării prin sacrificiul lui Cristos, pot cauza restatornicirea păcii. — 1 Ioan 2:1, 2.

„Puterea divină“ să vă îndemne la acţiune

10. Ce ce poate ajuta să ne bucurăm de bunătatea nemeritată într-o măsură sporită?

¹⁰ Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos vor, bineînţeles, ca să ne bucurăm de bunătate nemeritată şi pace într-o măsură sporită. De aceea, trebuie să cooperăm cu ei depunînd eforturi hotărîte pentru a-i putea cunoaşte mai bine. Un mod prin care putem face acest lucru este acela de a reflecta cu apreciere la ceea ce a făcut Iehova Dumnezeu, prin Fiul său, pentru noi. Apostolul Petru a scris: „Puterea sa divină, ne-a dat din abundenţă toate lucrurile care privesc viaţa şi devoţiunea sfîntă, printr-o cunoştinţă exactă a celui ne-a chemat prin glorie şi virtute. Prin aceste lucruri el ne-a făcut cu mînă largă promisiuni foarte importante şi preţioase pentru ca prin ele să deveniţi părtaşi la natura divină, după ce aţi scăpat de corupţia care există în lume prin pofte.“ — 2 Petr. 1:3, 4.

11, 12. (a) De ce este „puterea divină“ asociată cu „cunoştinţa exactă“? (b) Cum este ilustrat faptul acesta în cazul creştinilor din Tesalonic?

¹¹ Observaţi că Petru a făcut o asociere între „puterea divină“ şi „cunoştinţa exactă.“ Lucrul acesta este foarte potrivit, deoarece Cuvîntul lui Dumnezeu sau mesajul cu privire la Fiul său, „vestea bună,“ poate avea o influenţă puternică asupra vieţii oamenilor. Faptul este ilustrat convingător în ceea ce a scris apostolul Pavel tesalonicenilor: „Vestea pe care o predicăm n-a fost anunţată la voi numai prin vorbire, ci şi prin putere“ (1 Tes. 1:5). Predicarea veştii bune în Tesalonic a dat roade. Aceasta nu înseamnă că oamenii să audă numai cuvintele şi să nu acţioneze conform acestora, adică predicarea nu era „numai vorbire.“ Tesalonicienii care au primit avertismentul au fost îndemnaţi să acţioneze, ceea ce arată că „vestea bună“ a exercitat putere. Aceşti creştini au devenit un exemplu pentru ceilalţi credincioşi şi suportînd de dragul dreptăţii persecuţiile, ei au rămas loiali şi au continuat să depună mărturie tuturor despre „vestea bună.“

¹² Întrucît Tesalonicul era un port maritim, credincioşii de acolo veneau în contact cu marinari, negustori şi alţii care soseau din locuri îndepărtate. Creştinii din Tesalonic foloseau din plin prilejul de a împărtăşi „vestea bună“ altora. Drept urmare, credinţa lor se vorbea pretutindeni. Pavel şi tovarăşii lui predicau şi învăţau pe alţii în public, în alte oraşe, au ajuns la ei relatări despre creştinii din Tesalonic. Comentînd asupra acestui fapt, apostolul a scris:

„Din Tesalonic, cuvîntul Domnului a fost făcut de cunoscut; şi nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci peste tot au auzit oamenii despre credinţa voastră în Dumnezeu. Cuvintele noastre nu sînt de loc necesare, căci ei înşişi au răspîndit vestea despre vizita noastră la voi şi despre efectul ei: cum aţi părăsit idolii, pentru a deveni slujitorii Dumnezeului viu şi adevărat, şi a aştepta răbdători apariţia din cer a Fiului său Isus pe care el l-a înviat din morţi, Isus eliberatorul nostru din spaimele judecăţii viitoare.“ — 1 Tes. 1:8–10, The New English Bible.

13. Cum am simţit noi personal efectul „puterii divine“ în noi şi ce trebuie să continuăm să facem în această privinţă?

¹³ În mod asemănător, noi, credincioşii de azi, simţim cum „puterea divină“ acţionează în noi pentru faptul că am primit vestea bună, cuvîntul sau mesajul lui Dumnezeu. Această „veste bună“ ne-a făcut să ne schimbăm viaţa, pentru a ne conforma voinţei divine. De asemenea, noi am fost îndemnaţi să facem cunoscută „vestea bună“ altora. Puterea divină care acţionează prin „cunoştinţa exactă“ cuprinsă în „vestea bună,“ ne-a dat tot ce avem nevoie pentru, „viaţă şi devoţiune sfîntă.“ Astfel, datorită puterii divine, putem duce o viaţă corectă, cu perspectiva veşniciei. De asemenea, trebuie în continuare să lăsăm puterea divină să ne ajute să devenim asemenea lui Cristos în comportament şi activitate.

14. Cum face Iehova Dumnezeu chemarea prin „slavă şi curăţenie“?

¹⁴ Modul în care Iehova Dumnezeu îi cheamă sau atrage pe oameni la el trebuie să ne servească drept puternică încurajare pentru a progresa în viaţa creştină. Apostolul Petru s-a referit la „cunoştinţa exactă a celui care ne-a chemat prin glorie şi virtute. Iehova Dumnezeu efectuează această „chemare“ sau „atragere“ prin Fiul său. Oamenilor li se fac cunoscute „gloria şi virtutea“ îndeosebi prin Isus Cristos. Cu privire la acest Fiu apostolul creştin Ioan a scris: „Cuvîntul a devenit carne, şi a locuit printre noi, şi noi am văzut gloria sa, o glorie ca aceea care aparţine singurului Fiu născut dintr-un tată, iar el era plin de bunătatea nemeritată şi adevăr“ (Ioan 1:14). Ioan şi ceilalţi apostoli au văzut în viaţa lui Isus o glorie, o strălucire, o măreţie care putea fi demonstrată de cineva care oglindea perfect chipul Tatălui ceresc. De altfel, apostolul Ioan, împreună cu Iacov şi Petru, au fost martorii transfigurării lui Isus Cristos. Atunci „faţa sa a strălucit ca soarele, iar veşmintele sale au devenit strălucitoare ca lumina“ (Mat. 17:2). Aşa cum gloria este asociată cu Fiul lui Dumnezeu, tot aşa este şi curăţenia. Isus Cristos avea o curăţenie deosebită, era un om perfect din punct de vedere moral. Chiar şi trădătorul Iuda Iscarioteanul recunoştea: „Am păcătuit cînd am trădat sînge virtuos“ (Mat. 27:4). Deci Iehova a făcut chemarea prin gloria şi curăţenia reflectate prin Fiul.

Promisiunile lui Dumnezeu — un stimulent pentru a face progrese

15. De ce sînt „preţioase şi foarte importante“ promisiunile făcute de Dumnezeu?

¹⁵ Minunatul aranjament al lui Dumnezeu pentru salvare, revelat prin „vestea bună,“ a făcut creştinilor din primul secol „promisiuni preţioase şi foarte importante.“ Aceste făgăduinţe erau preţioase sau valoroase deoarece aduceau mîngîiere, încurajare şi putere pentru a face faţă urii din partea lumii. Dacă ne gîndim că acei credincioşi cărora le scria Petru aşteptau cu nerăbdare să fie părtaşi la gloria lui Cristos, în calitate de comoştenitori ai regatului său, trebuie să recunoaştem împreună cu apostolul că lor li se făcuseră „promisiuni foarte importante.“ — 2 Petr. 1:4a.

16, 17. Ce efect au promisiunile divine asupra celor ce exercită credinţă?

¹⁶ Ce efect au avut aceste promisiuni asupra credincioşilor din primul secol? Petru răspunde astfel: „Prin ele voi puteţi deveni părtaşi la natura divină, după ce aţi scăpat din corupţia care este în lume prin pofte“ (2 Petr. 1:4b). Cu alte cuvinte, promisiunile lui Dumnezeu au constituit baza pentru ca ei să devină „părtaşi la natura divină.“ Speranţa creştinilor din primul secol era ca ei să fie asociaţi ai lui Isus Cristos în regatul ceresc şi să fie ca el (Rom. 8:17). Deoarece Fiul este „reflectarea gloriei lui [Dumnezeu] şi reprezentarea exactă a însăşi fiinţei sale,“ toţi cei care vor ajunge să fie ca şi Cristos vor fi, de asemenea, ca Tatăl (Evr. 1:3). Apostolul Ioan a scris: „Preaiubiţilor, acum noi sîntem copii ai lui Dumnezeu, dar ce vom fi încă nu s-a făcut de cunoscut. Noi ştim că atunci cînd se va face de cunoscut, vom fi la fel ca el, deoarece îl vom vedea exact aşa cum este. Şi oricine care şi-a pus speranţa aceasta în el, se purifică aşa cum şi acela este curat.“ — 1 Ioan 3:2, 3.

¹⁷ Astfel, devenind părtaşi la gloria Fiului lui Dumnezeu, creştinii născuţi din spirit devin părtaşi la „natura divină.“ Această speranţă măreaţă, bazată pe promisiunile sigure ale lui Dumnezeu, au constituit un stimulent puternic pentru ei, pentru a face tot ce le stă în putinţă ca să se purifice de orice necurăţenie lumească. Apostolul Petru a făcut aceaşi remarcă cu privire la curăţenie, deoarece el a arătat că „părtaşii la natura divină“ „scăpaseră de corupţie, care este în lume prin pofte.“ „Pofta,“ o dorinţă pentru ceea ce nu-i este permis unei persoane, constituie sursa corupţiei sau necurăţeniei lumeşti. Din această necurăţenie au scăpat credincioşii cînd s-au folosit de mijlocul de salvare oferit de Dumnezeu, străduindu-se apoi să se conformeze normele divine ale sfinţeniei, curăţeniei şi purităţii. Ca şi în cazul credincioşilor din primul secol, promisiunile cuprinse în Scripturi ne pot îndemna şi pe noi să continuăm a ne purifica.

Nu este de ajuns numai credinţa

18, 19. După dobîndirea credinţei, ce trebuie să facem, conform cu 2 Petr. 1:5–7, şi de ce?

¹⁸ Astăzi toţi servii sinceri ai lui Dumnezeu au beneficiat de puterea divină exercitată prin „vestea bună“ şi de minunatele promisiuni asociate cu aceasta. Din această cauză avem motive întemeiate să ne dovedim persoane care oglindesc personalitatea creştină şi care acţionează pentru a-i ajuta pe alţii, îndeosebi din punct de vedere spiritual. Apostolul Petru a îndemnat: „Da, tocmai pentru acest motiv, aduceţi-vă contribuţia depunînd toate eforturile ca să adăugaţi la credinţa voastră virtutea, la virtute cunoştinţa, la cunoştinţă stăpînirea de sine, la stăpînirea de sine perseverenţa, la perseverenţă respectul profund faţă de Dumnezeu, la respectul profund faţă de Dumnezeu afecţiunea frăţească, la afecţiunea frăţească iubirea.“ — 2 Petr. 1:5–7.

¹⁹ Noi nu trebuie să ne considerăm satisfăcuţi dacă avem doar credinţă sau încredere. Mai degrabă, ca răspuns sau ca o consecinţă a faptului că am primit din partea Tatălui nostru ceresc capacitatea de a avea credinţă, noi trebuie să dorim să dezvoltăm şi alte calităţi desăvîrşite care dovedesc că avem credinţă. Apostolul Petru ne-a îndemnat să „depunem toate eforturile,“ să ne străduim cu seriozitate, cu toată forţa pe care o avem pentru a deveni tot mai mult asemenea Fiului lui Dumnezeu.

20. Ce înseamnă a adăuga virtute la credinţa noastră?

²⁰ Faptul că adăugăm virtute la credinţă ar însemna că noi am vrea să ne străduim să devenim persoane cu o ţinută morală perfectă imitîndu-l pe Exemplul nostru, Cristos. Asemenea virtute sau perfecţiune morală este o calitate pozitivă. Cel care o posedă nu numai că se reţine de la a-i face rău semenului său, dar el caută să facă bine, răspunzînd nevoilor spirituale, fizice şi afective ale altora. Virtutea este într-adevăr bunătatea în acţiune. Astfel, viaţa unei persoane virtuoase nu se deosebeşte numai prin lucruri negative, adică evitarea imoralităţii sexuale, a necurăţeniei, nesincerităţii şi a altor practici dezaprobate de Dumnezeu. În primul secol e.n. fariseii se mîndreau că nu erau „ca ceilalţi oameni hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari“ (Luca 18:11). Dar ei nu erau virtuoşi, deoarece îi dispreţuiau pe oamenii de rînd şi nu manifestau îndurare, milă sau înţelegere. — Marcu 3:1–6; Ioan 7:47–49.

21. De ce este important să creştem în cunoştinţă?

²¹ Virtutea exemplificată prin Isus Cristos nu poate exista fără cunoştinţă. Cunoştinţa e necesară pentru a deosebi binele de rău (Evr. 5:14). De asemenea ea este indispensabilă pentru a putea aprecia cît de pozitiv este binele pentru a fi manifestat într-o situaţie anume (Fil. 1:9, 10). Spre deosebire de credulitate, credinţa bine întemeiată nu este clătinată de cunoştinţă. Deci sîrguinţa noastră de a aplica în practică Sfintele Scripturi ne va întări credinţa pe măsură ce înaintăm în cunoştinţa despre Iehova Dumnezeu şi Fiul său.

22. (a) De ce este necesară cunoştinţa în cultivarea stăpînirii de sine? (b) Ce legătură există între stăpînire de sine şi perseverenţă?

²² Această cunoştinţă ne ajută să ne reţinem de a ceda poftelor păcătoase, a deveni necumpătaţi şi nestăpîniţi în comportare sau în alte aspecte, făcîndu-ne astfel vinovaţi de o gravă nereuşită de a oglindi chipul divin în atitudine, vorbă şi acţiuni. Într-adevăr, cunoştinţa ne ajută să dobîndim stăpînire de sine, calitate necesară pentru a ne putea stăpîni, acţiunile sau vorbirea. Continuînd să exercităm stăpînire de sine, vom avea calitatea indispensabilă de a persevera. Cînd sîntem supuşi la presiuni din partea lumii sub forma grijilor zilnice, persecuţiilor sau atracţiilor către plăceri sau lucruri materiale, noi, categoric, nu vom permite dorinţelor noastre ca să ne modifice situaţia noastră de sclavi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, ci vom manifesta stăpînire de sine.

23. (a) Cum apare puterea de a persevera? (b) Ce este respectul profund faţă de Dumnezeu şi cum se manifestă el?

²³ Forţa interioară pe care o generează perseverenţa ne poate ajuta de asemenea să rezistăm, ca să nu cedăm poftelor păcătoase sau să facem compromis cînd suferim persecuţii, sau să ne facem probleme din grijile zilnice, plăcerile sau bunurile materiale. Această putere de a persevera, izvorăşte din faptul că ne bizuim pe Cel Preaînalt ca să primim putere şi îndrumare. (Compară cu Filip. 4:12, 13; Iac. 1:2–8). Devoţiunea sfîntă sau respectul profund faţă de Dumnezeu trebuie adăugat calităţii de a persevera. Un astfel de respect scoate în relief întregul mod de viaţă al unui creştin veritabil. El se manifestă printr-o consideraţie îndreptăţită faţă de Creator precum şi prin respectul şi grija cuvenită faţă de oamenii făcuţi după chipul lui Dumnezeu. — 1 Tim. 5:4.

24. De ce nu poate exista respect profund faţă de Dumnezeu fără afecţiune frăţească?

²⁴ Fără afecţiune frăţească nu poate exista teamă sau respect profund faţă de Dumnezeu. Apostolul Ioan afirma: „Dacă cineva declară: ‘Eu îl iubesc pe Dumnezeu,’ şi totuşi îşi urăşte fratele, este un mincinos. Pentru că cel care nu–şi iubeşte fratele pe care l-a vazut, nu-l poate iubi pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut“ (1 Ioan 4:20). Prin urmare, trebuie să ne străduim să dezvoltăm o dragoste adîncă faţă de fraţii loiali, adăugînd astfel ‘afecţiunea frăţească la respectul profund faţă de Dumnezeu.’

25. Faţă de cine trebuie să arătăm iubire şi de ce?

²⁵ Iubirea este calitatea supremă care trebuie manifestată în mod deosebit în viaţa noastră. Însă acest fel de iubire nu trebuie limitat numai la fraţii noştri creştini. Concomitent cu afecţiunea faţă de fraţii noştri spirituali, noi trebuie să arătăm iubire faţă de întreaga omenire. Această iubire nu depinde de profilul moral al individului căruia i-o arătăm. La fel ca şi iubirea pe care o arată Dumnezeu omenirii, ea trebuie manifestată chiar şi faţă de duşmani. În predica de pe munte Isus Cristos a spus:

„Aţi auzit că s-a zic: ‘Să–l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău.’ Eu însă vă zic: Continuaţi să–i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei ce vă persecută; ca să vă dovediţi fii a Tatălui vostru care este în ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi face să plouă peste cei drepţi fi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac şi perceptorii acelaşi lucru? Şi dacă voi nu îi salutaţi decît pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Nu fac şi oamenii dintre naţiuni acelaşi lucru? Voi trebuie, deci, să fiţi perfecţi, aşa cum şi Tatăl vostru ceresc este perfect.“ — Mat. 5:43–48.

26, 27. Ce se va întîmpla dacă vom adăuga la credinţa noastră calităţile de bază pe care le-a enumerat Petru?

²⁶ La ce rezultat ajungem dacă adăugăm la credinţa noastră virtutea, cunoştinţa, stăpînirea de sine, perseverenţa, respectul profund faţă de Dumnezeu, afecţiunea frăţească şi iubirea? Apostolul Petru răspunde: „Dacă aceste lucruri există în voi din abundenţă, ele vă vor împiedica de a fi inactivi sau neroditori în ceea ce priveşte cunoştinţa exactă despre Domnul nostru Isus Cristos.“ — 2 Petr. 1:8.

²⁷ Într-adevăr, rezultatul este activitatea şi rodnicia. Cînd adăugăm la credinţa noastră calităţile de bază pe care le-a enumerat apostolul şi facem din ele o parte din fiinţa noastră pînă acolo încît să abunde în noi, atunci nu vom rămîne inerţi, inactivi, adică morţi din punct de vedere spiritual. Maturizarea noastră spirituală va continua. Atunci vom dovedi roadele unei personalităţi asemănătoare cu a lui Cristos şi vom face declaraţii cu privire la „vestea bună“ în faţa altora. Avînd calităţile divine adăpostite în inimile noastre — ele constituind într-adevăr o parte din noi — vom fi îndemnaţi să gîndim, să vorbim şi să acţionăm într-un mod aprobat de Dumnezeu. — Compară cu Luca 6:43–45.

Importanţa faptului de a face progrese

28. Care este situaţia în care se află un creştin declarat care să greş în eforturile de a progresa spiritual?

²⁸ Dacă cineva ar da greş în eforturile de a progresa ca şi creştin, el ar ajunge într-o situaţie foarte periculoasă din punct de vedere spiritual. Apostolul Petru a relatat despre o asemenea persoană astfel: „Dacă aceste lucruri [menţionat anterior] nu se află în cineva, el este un orb care îşi închide ochii la lumină şi a uitat să se purifice de păcatele lui de odinioară. — 2 Petr. 1:9.

29. De ce o persoană căreia îi lipsesc roadele unei personalităţi asemănătoare cu a lui Cristos este oarbă cu bună ştiinţă?

²⁹ Individul care suferă eşec în ceea ce priveşte progresul spiritual şi a cărui profesiune de credinţăa este lipsită de roadele unei personalităţi asemenea cu a lui Cristos, este orb spiritual. El nu vede ce înseamnă a fi creştin. Această orbire este deliberată (cu bună ştiinţă), deoarece faptul că a primit „vestea bună“ îi cerea să continue să lucreze pentru a deveni tot mai mult asemenea cu Stăpînul său, Cristos.

30. Ce trebuie să-l îndemne pe un creştin să facă o ‘purificare de păcat’?

³⁰ O asemenea persoană trebuie să fi scăpat din vedere şi faptul că ea a fost curăţată de păcatele ei pe baza sîngelui vărsat al lui Cristos. În concordanţă cu curăţirea pe care a primit-o în momentul cînd s-a botezat ca şi creştin, această persoană ar fi trebuit să continue să lucreze din răsputeri pentru a rămîne curată, de fapt pentru a se conforma într-o şi mai mare măsură cu standardul divin de sfinţenie. Eşecul ei în această privinţă ar putea duce cu uşurinţă la apostazie, la respingerea totală a sacrificiului făcut de Fiul lui Dumnezeu.

31, 32. Avînd în vedere pericolul grav pe care îl poate cauza eşecul de a progresa ca şi creştin, ce sfat dat de Petru trebuie să urmăm?

³¹ Deoarece există un oarecare pericol de a nu izbuti să progresăm ca şi creştini, ar trebui să ne străduim să ne îmbunătăţim mai mult modul în care oglindim chipul divin. Comentînd asupra acestui aspect, Petru a spus: „De aceea, fraţilor, cu atît mai mult să faceţi tot posibilul pentru ca chemarea şi alegerea voastră să vă fie asigurate; căci dacă veţi continua să faceţi aceste lucruri, fără îndoială că niciodată nu veţi da greş. De fapt, în acest fel vă va fi dată din abundenţă intrarea în regatul veşnic al Domnului şi Salvatorului nostru Isus Cristos.“ — 2 Petr. 1:10.

³² Cu siguranţă, toţi cei care au fost „chemaţi şi aleşi“ de Dumnezeu ca să formeze poporul său trebuie să depună eforturi hotărîte pentru a rămîne ca atare. Scrierile inspirate ale lui Petru au arătat că, dacă vor continua să adauge la credinţa lor calităţile lui Cristos, ei nu vor suferi eşecuri şi vor atinge ţinta credinţei lor — salvarea. Nimic nu-i va opri ca să obţină intrarea în „regatul veşnic“ al lui Isus Cristos. Întrarea în regat va fi „dată din abundenţă.“

33. Ce se mai poate înţelege din faptul că unui creştin îi este „dată din abundenţă“ intrarea în regat?

³³ Aceasta va fi o intrare glorioasă pentru cel care va reflecta în mod strălucitor însuşiri asemănătoare cu ale lui Cristos. Însă expresia „dată din abundenţă“ poate să sublinieze, totodată şi un înalt grad de binecuvîntare de care se bucură cei care într-adevăr au depus eforturi mari în alergarea pentru cîştigarea vieţii. — Filipeni 3:14.

34. Cum ar putea fi ilustrat un înalt grad de binecuvîntare?

³⁴ Deosebirea dintre viaţă şi viaţa însoţită de binecuvîntări deosebite, ar putea fi ilustrată de situaţia a doi căpitani de vapor. Unul poate conduce cu iscusinţă nava pe timp de furtună şi s-o aducă la ţărm în siguranţă. Dar celălalt căpitan poate suferi un naufragiu în timpul aceleiaşi furtuni, salvîndu–şi doar viaţa. În timp ce ambii căpitani au scăpat teferi, cel a cărui navă a rămas intactă se va bucura cu siguranţă de mulţumire şi cinste mai mare. — Compară cu 1 Cor. 3:12–15.

35. Chiar dacă viaţa veşnică este un dar de la Dumnezeu, de ce este necesar efortul personal pentru a o obţine?

³⁵ Deoarece viaţa este un dar de la Dumnezeu, noi sîntem chemaţi să dovedim o dorinţă sinceră pentru a obţine acel, făcînd tot ce ne stă în putere pentru a-i plăcea Tatălui ceresc. De aceea să ne dăm silinţa pentru a fi cu adevărat asemenea lui Cristos în atitudine, vorbire şi acţiune. Atunci, cu ajutorul divin, vom putea să fim siguri de succes şi nu vom pierde nici viaţa, nici orice altă binecuvîntare pe care Tatăl nostru ceresc ne-o poate acorda pentru că am fost rodnici.

36. Aşa cum arată Petru, care sînt factorii care arată necesitatea de a ni se atrage mereu atenţia?

³⁶ Aşadar bine facem să ne aducem aminte importanţa faptului de a fi fideli. Este tocmai ceea ce dorea apostolul Petru să facă cititorii celei de a doua scrisori al cărei autor era. El a scris:

„Din acest motiv voi fi dispus oricînd să vă reamintesc aceste lucruri, deşi voi le cunoaşteţi şi sînteţi ferm stabiliţi în adevărul care se află în voi. Dar eu consider că este drept ca atîta vreme cît sînt în acest tabernacol, să vă trezesc prin intermediul reamintirii, ştiind că dezbrăcarea de tabernacolul meu are să fie curînd, aşa cum mi-a indicat şi Domnul nostru Isus Cristos. Astfel vreau, de asemenea, să fac tot posibilul, în orice moment, pentru ca după plecarea mea să vă puteţi aduce aminte voi înşivă aceste lucruri“ [2 Petr. 1:12–15].

Asemenea celor cărora le-a scris Petru în primul secol, noi putem să cunoaştem importanţa predicării „vestii bune“ şi putem face îmbunătăţiri în manifestarea unei personalităţi asemănătoare cu a lui Cristos. Noi putem fi ferm stabiliţi în adevărul creştin, în măsura în care am ajuns să-l cunoaştem. Totuşi, îndeosebi cînd sîntem confruntaţi cu încercări grele sau poate cu argumente inteligente din partea învăţătorilor falşi, avem într-adevăr nevoie să ne fie reamintite aceste lucruri exprimate de Petru.

37. În ce măsură a fost Petru un exemplu excelent de a oferi îndemnuri de neuitat?

³⁷ Este bine să nu uităm de ce a reamintit Petru aceste lucruri. Apostolul ştia că el va muri curînd, căci Isus Cristos însuşi îi spusese că va muri ca martir (Ioan 21:18, 19). Această perspectivă n-a aruncat un văl negru peste Petru. Dar el s-a hotărît ca să folosească timpul care-i mai rămăsese pentru a-i întări pe fraţii săi, încurajîndu-i să fie activi şi rodnici. Astfel, chiar şi după moartea sa, ei au putut să se încurajeze prin atenţionările lui Petru şi să le folosească pentru a se zidi unul pe altul.

38. Ce trebuie să facem cu îndemnurile de neuitat exprimate în scrisorile lui Petru?

³⁸ Aşadar, să găsim şi noi încurajare în scrisorile lui Petru şi să–i întărim pe alţii atrăgîndu-le atenţia asupra îndemnurilor sale de neuitat. Atunci, în timp ce aşteptăm cu încredere împlinirea promisiunilor minunate făcute de Iehova, să facem astfel încît să continuăm să anunţăm „vestea bună“ şi să progresăm pentru a ajunge tot mai mult asemenea Tatălui nostru ceresc şi Fiului său.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

„Adăugaţi la credinţa (voastră) virtute, la virtute cunoştinţă.“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 14]

‘Adăugaţi la perseverenţa voastră respectul profund faţă de Dumnezeu.’

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

‘Adăugaţi la respectul profund faţă de Dumnezeu, afecţiunea frăţească.’

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

‘Dacă aceste lucruri există în voi, ele vă vor împiedica să fiţi inactivi sau neroditori.’