Continuaţi să trăiţi în calitate de copii ai lui Dumnezeu

„Oricine nu practică dreptatea, nu provine de la Dumnezeu şi nici acela care nu îl iubeşte pe fratele său.“ — 1 Ioan 3:10.

 1, 2. În continuarea studiului nostru asupra primei scrisori a lui Ioan, ce sfaturi ale apostolului vom analiza?

IEHOVA are o familie universală, iar unii oameni fac parte din ea încă de pe acum. Ei sînt copii ai lui Dumnezeu. Dar prin ce anume se deosebesc ei de ceilalţi oameni?

² În prima sa scrisoare inspirată de Dumnezeu, apostolul Ioan îi identifică pe aceşti oameni foarte privilegiaţi. El dă şi sfaturi care îi ajută să continue a trăi în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Cuvintele sale vor fi utile tuturor martorilor dedicaţi ai lui Iehova.

Profunzimea iubirii lui Dumnezeu

 3. Cum au devenit unii, „copii ai lui Dumnezeu“, şi cum îi consideră lumea?

³ Ioan vorbeşte despre speranţa creştinilor unşi. (Citeşte 1 Ioan 3:1–3.) Ce mare iubire a arătat Iehova adoptîndu-i ca fii spirituali, făcînd din ei „copii ai lui Dumnezeu“! (Romani 5:8–10). „Lumea“, adică societatea umană nedreaptă, nu împărtăşeşte spiritul lor de devoţiune, obiectivele lor şi speranţele lor. Ea îl urăşte pe Cristos şi pe discipolii săi, dar şi pe Tatăl (Ioan 15:17–25). Ea îi cunoaşte, poate, pe creştinii unşi ca indivizi, dar nu îi recunoaşte în calitate de copii ai lui Dumnezeu, deoarece ‘ea nu a ajuns să-l cunoască’ pe Iehova. — 1 Corinteni 2:14.

 4. Ce trebuie să facă oricine are speranţa de a trăi în cer?

⁴ Creştinii unşi sînt de pe acum copii ai lui Dumnezeu. „Dar“, adaugă Ioan, „încă nu s-a arătat ce vor fi“ după moartea lor în fidelitate şi după învierea la viaţa cerească, cu corpuri spirituale (Filipeni 3:20, 21). Însă cînd Dumnezeu va fi „arătat“, ei vor fi „ca el“ şi îl vor „vedea aşa cum este el“ ca „Iehova, Spiritul“ (2 Corinteni 3:17, 18). Oricine nutreşte „această speranţă“ a vieţii cereşti trebuie să se simtă îndemnat să se curăţească „aşa cum el [Iehova] este curat“. Deşi sînt încă imperfecţi, creştinii unşi trebuie să ducă o viaţă curată, în conformitate cu speranţa lor de a-l vedea pe Dumnezeul curat şi sfînt în sferele cereşti. — Psalm 99:5, 9; 2 Corinteni 7:1.

Să practicăm dreptatea

 5, 6. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ce face acela care practică păcatul? Dar ce se poate spune despre cei care rămîn „în unitate cu“ Isus Cristos?

⁵ A trăi în calitate de copii ai lui Dumnezeu înseamnă şi să facem ceea ce este drept. (Citeşte 1 Ioan 3:4, 5.) „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea“ din punctul de vedere al lui Iehova, ale cărui legi sînt încălcate de păcătos (Isaia 33:22; Iacob 4:12). Orice ‘păcat este nelegiuire’, este o transgresiune (încălcare) a legii lui Dumnezeu. Practicarea păcatului este contrară spiritului creştin şi noi sîntem recunoscători că Isus Cristos ‘a fost arătat’ ca om „pentru înlăturarea păcatelor noastre“. Întrucît „în el nu există păcat“, el a putut să-i prezinte lui Dumnezeu singura jertfă pentru păcat care face ispăşire completă. — Isaia 53:11, 12; Evrei 7:26–28; 1 Petru 2:22–25.

⁶ „Oricine rămîne în unitate cu el [Fiul] nu practică păcatul.“ (Citeşte 1 Ioan 3:6.) Fiind imperfecţi, putem uneori să comitem un păcat, dar cei care rămîn în unitate cu Fiul şi, prin urmare, cu Tatăl, nu fac din păcat un obicei. Cei care practică păcatul nu l-au „văzut“ pe Isus cu ochii credinţei. Aceşti păcătoşi inveteraţi, asemenea apostaţilor, nu au ajuns să-l „cunoască“ sau să-l aprecieze pe Cristos ca „Mielul lui Dumnezeu“ care face ispăşire pentru păcate. — Ioan 1:36.

 7, 8. Conform cu 1 Ioan 3:7, 8, de la cine provine cel care practică în mod deliberat păcatul? Cu ce scop a fost manifestat Fiul lui Dumnezeu?

⁷ Ioan ne pune în gardă cu privire la pericolul de a ne lăsa induşi în eroare. (Citeşte 1 Ioan 3:7, 8.) „Nimeni să nu vă inducă în eroare“, spune apostolul şi adaugă: „Cine practică dreptatea [respectînd legea lui Dumnezeu] este drept, aşa cum şi acela [Isus Cristos] este drept.“ Dat fiind starea noastră de păcătoşi, ne este imposibil să fim drepţi în aceeaşi măsură în care este marele nostru Exemplu. Totuşi, datorită bunătăţii nemeritate a lui Iehova, continuatorii lui Isus, unşi de spirit, pot trăi deja de pe acum în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

⁸ Cine practică în mod voit păcatul „provine de la Diavol“, care păcătuieşte de la începutul carierei sale de creatură rebelă împotriva lui Iehova. Dar Fiul lui Dumnezeu „a fost arătat“ pentru „a distruge lucrările“ lui Satan, lucrări care încurajează păcatul şi răutatea. Aceasta înseamnă, printre altele, anularea efectelor morţii adamice graţie ispăşirii păcatelor prin intermediul lui Cristos, învierii celor care sînt în Şeol (Hades) şi strivirii capului lui Satan (Geneza 3:15; 1 Corinteni 15:26). În aşteptarea acestor lucruri, toţi aceia care aparţinem fie rămăşiţei unse, fie marii mulţimi trebuie să ne ferim de a practica păcatul şi nedreptatea.

Să respectăm legea lui Dumnezeu

 9. În ce sens creştinul născut de spirit ‘nu poate să practice păcatul’ şi de ce?

⁹ Apoi, Ioan face deosebire între copiii lui Dumnezeu şi cei ai Diavolului. (Citeşte 1 Ioan 3:9–12.) Oricine „a fost născut de la Dumnezeu nu practică păcatul“. „Sămînţa reproductivă“ a lui Iehova, spiritul său sfînt, care dă unui creştin „o nouă naştere“ pentru o speranţă cerească, rămîne în el numai dacă acesta nu se împotriveşte spiritului sau nu îl ‘întristează’, caz în care Dumnezeu şi-l retrage (1 Petru 1:3, 4, 18, 19, 23; Efeseni 4:30). Pentru a rămîne un copil al lui Dumnezeu, creştinul născut de spirit ‘nu poate să practice păcatul’. Fiind o ‘creaţie nouă’ cu ‘personalitate nouă’, el luptă contra păcatului. El a scăpat de corupţia care este în lume din cauza „dorinţei pătimaşe“ şi inima lui nu îl îndeamnă să devină un om care practică răul. — 2 Corinteni 5:16, 17; Coloseni 3:5–11; 2 Petru 1:4.

10. Care este una dintre posibilităţile de a-i deosebi pe fiii lui Dumnezeu de cei ai Diavolului?

¹⁰ Iată un mijloc de a-i deosebi pe copiii lui Dumnezeu de cei ai Diavolului: „Oricine nu practică dreptatea nu provine de la Dumnezeu.“ Nedreptatea este atît de caracteristică copiilor Diavolului, încît „ei nu dorm dacă nu fac ceea ce este rău, şi le fuge somnul dacă nu fac pe cineva să se poticnească“. Aşa ar vrea să acţioneze apostaţii faţă de creştinii loiali. — Proverbe 4:14–16.

11. (a) Ce alt mijloc avem pentru a-i identifica pe cei care nu sînt copiii lui Dumnezeu? (b) Examinînd conduita lui Cain, ce ar trebui să ne simţim îndemnaţi să facem?

¹¹ În plus, „nu [provine de la Dumnezeu] (. . .) nici acela care nu îl iubeşte pe fratele său“. De fapt, „mesajul“ pe care l-am auzit „de la începutul“ al vieţii noastre de Martori ai lui Iehova este ca „să ne iubim unii pe alţii“ (Ioan 13:34). Deci noi nu sîntem „asemenea lui Cain“, care a arătat că „provenea de la cel rău“ şi ‘l-a ucis pe fratele său’ într-un acces de violenţă caracteristică lui Satan, ucigaşul omului (Geneza 4:2–10; Ioan 8:44). Cain l-a ucis pe Abel, „deoarece lucrările lui Cain erau rele, dar cele ale fratelui său erau drepte“. Fără îndoială, reflectarea asupra conduitei lui Cain ar trebui să ne îndemne să respingem orice ură asemănătoare faţă de fraţii noştri spirituali.

Să iubim „cu fapta şi cu adevărul“

12. Cum „ştim că am trecut de la moarte la viaţă“ şi ce înseamnă aceasta?

¹² Dacă l-am imita vreodată pe Cain, am fi morţi spiritualiceşte. (Citeşte 1 Ioan 3:13-15.) El îl ura atît de mult pe fratele său, încît, în cele din urmă, l-a omorît. Nu sîntem surprinşi că lumea ne urăşte, deoarece Isus a anunţat acest lucru (Marcu 13:13). Dar „noi ştim [sau avem încrederea] că am trecut de la moarte [spirituală] la viaţă [eternă], pentru că îi iubim pe fraţi“, pe asociaţii noştri Martori ai lui Iehova. Deoarece manifestăm această iubire frăţească şi exercităm, de asemenea, credinţă în Cristos, nu mai sîntem ‘morţi’ în greşelile şi în păcatele noastre, ci Dumnezeu a înlăturat de la noi orice condamnare. Noi am fost ridicaţi din moarte spirituală şi am primit speranţa vieţii veşnice (Ioan 5:24; Efeseni 2:1–7). Apostaţii lipsiţi de iubire nu au această speranţă, deoarece „cel care nu iubeşte rămîne în moarte [spirituală]“.

13. De ce trebuie să cerem ajutor în rugăciune în cazul că îl urîm pe vreunul dintre fraţii noştri?

¹³ De fapt, „oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş“. Nu este neapărat nevoie să fie vorba despre asasinatul propriu-zis, (aşa cum s-a întîmplat cînd Cain l-a ucis pe Abel din invidie şi din ură), însă acela care îşi urăşte fratele spiritual ar prefera ca acesta să nu fie în viaţă. Un asemenea om este condamnat de Dumnezeu, care citeşte în inimă. (Proverbe 21:2; vezi Matei 5:21, 22.) Nici un „ucigaş“ care nu se căieşte, sau care îşi urăşte fratele creştin, „nu are viaţă veşnică rămînînd în el“. Dacă deci manifestăm ură ascunsă faţă de unul dintre fraţii noştri Martori ai lui Iehova, nu trebuie atunci să ne rugăm lui Iehova să ne ajute să transformăm acest sentiment într-o dragoste frăţească?

14. Pînă la ce limită sîntem îndemnaţi să dovedim iubire frăţească?

¹⁴ Dacă vrem să continuăm a trăi în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să manifestăm această iubire frăţească cu fapte şi cuvîntul. (Citeşte 1 Ioan 3:16–18.) Lucrul acesta trebuie să fie posibil, căci noi „am ajuns să cunoaştem iubirea, deoarece (. . .) el [Isus Cristos] şi-a cedat sufletul [sau „viaţa“] pentru noi“. Din moment ce Isus a mers atît de departe în iubirea sa, şi noi trebuie să manifestăm aceeaşi iubire bazată pe principii (în greacă agápe) faţă de fraţii noştri creştini. În caz de persecuţie, spre exemplu, avem obligaţia de a ‘ne ceda sufletul pentru fraţii noştri’, aşa cum Priscila şi Acuila ‘şi-au riscat capul pentru sufletul’ apostolului Pavel. — Romani 16:3, 4; Ioan 15:12, 13.

15. Dacă un frate este la nevoie, iar noi avem „mijloacele de existenţă ale acestei lumi“, ce ne cere iubirea să facem?

¹⁵ Dacă sîntem gata să ne dăm viaţa pentru fraţii noştri, atunci desigur că vom fi gata să facem pentru ei şi lucruri care nu pretind un aşa mare sacrificiu din partea noastră. Să presupunem, spre exemplu, că dispunem de „mijloacele de existenţă ale acestei lumi“: bani, hrană, îmbrăcăminte şi alte lucruri pe care le poate oferi lumea actuală. La un moment dat s-ar putea, nu întîmplător, ci în urma unei observări atente, să ‘vedem’ că fratele nostru se află într-o situaţie grea. Aceasta ne va îndemna, poate, să deschidem „uşa“ ‘compasiunilor noastre tandre’, a sentimentelor noastre celor mai profunde. Dar dacă, închidem brusc această „uşă“, lăsînd ca egoismul să se împotrivească primei noastre intenţii de a-i veni în ajutor, cum ‘rămîne’, în acest caz ‘iubirea lui Dumnezeu’ în noi? Nu este suficient doar să vorbim despre iubirea frăţească. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să manifestăm această iubire „cu fapta şi cu adevărul“. Dacă, de exemplu, unui frate îi este foame, el are nevoie de hrană, nu de vorbe. — Iacob 2:14–17.

O inimă care nu ne condamnă

16. (a) În ce sens „Dumnezeu este mai mare decît inima noastră“? (b) Conform cu cele spuse de Ioan, de ce răspunde Iehova la rugăciunile noastre?

¹⁶ Apoi Ioan ne arată ce anume ne dă asigurarea că sîntem copii ai lui Iehova. (Citeşte 1 Ioan 3:19–24.) „Prin aceasta“, adică prin faptul că dovedim iubire frăţească, „vom cunoaşte că provenim din adevăr“ şi că nu sîntem victimele înşelătoriilor apostaţilor. Astfel, ‘ne liniştim inima înaintea lui Dumnezeu’ (Psalm 119:11). Dacă, dimpotrivă, inima ne condamnă, poate pentru că avem sentimentul că nu am manifestat destulă iubire faţă de tovarăşii noştri de închinare, să ne amintim că „Dumnezeu este mai mare decît inima noastră şi că el cunoaşte toate lucrurile“. El este milos, deoarece el cunoaşte ‘iubirea noastră frăţească fără ipocrizie’, lupta pe care o ducem împotriva păcatului şi eforturile noastre de a trăi într-un mod care îi place lui (1 Petru 1:22; Psalm 103:10–14). „Dacă inima nu ne condamnă“, fiindcă ne dovedim iubirea frăţească prin fapte şi nu sîntem vinovaţi de nici un păcat ascuns, atunci „avem libertate de exprimare faţă de Dumnezeu“ cînd ne rugăm lui (Psalm 19:12). Iar Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre „deoarece îi respectăm poruncile şi facem lucruri care sînt plăcute în ochii lui“.

17. Care sînt cele două cerinţe pe care le comportă „porunca“ lui Dumnezeu?

¹⁷ Dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie ascultate trebuie să respectăm porunca lui Dumnezeu cu privire la două cerinţe: (1) Trebuie să avem credinţă „în numele“ lui Isus, acceptînd răscumpărarea pe care el a oferit-o şi recunoscînd autoritatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu (Filipeni 2:9–11). (2) Trebuie să ne ‘iubim unii pe alţii’, aşa cum a poruncit Isus (Ioan 15:12, 17). Fără îndoială, cine are credinţă în numele lui Cristos, trebuie să-i iubească pe toţi cei care nutresc o credinţă asemănătoare.

18. Cum ştim că Iehova ‘rămîne în unitate cu noi’?

¹⁸ Cine respectă poruncile lui Dumnezeu „rămîne în unitate cu el“, cu Iehova. (Vezi Ioan 17:20, 21.) Dar cum putem ‘şti’ că „Dumnezeu rămîne în unitate cu noi“? Noi ştim aceasta „datorită spiritului [sfînt] pe care ni l-a dat el“. A poseda spiritul lui Dumnezeu şi a fi în măsură să manifestăm roadele lui, care includ iubirea frăţească, este o dovadă că sîntem în unitate cu Iehova. — Galateni 5:22, 23.

Fiţi vigilenţi

19, 20. De ce trebuie ‘examinate exprimările inspirate’, şi ce ajutor ne furnizează Ioan în această privinţă?

¹⁹ Ioan arată apoi că noi trebuie să fim vigilenţi. (Citeşte 1 Ioan 4:1.) Nu trebuie, să credem orice spirit, sau „exprimare inspirată“, ci ar trebui ‘să examinăm exprimările inspirate, pentru a vedea dacă ele provin de la Dumnezeu’. De ce? „Deoarece mulţi profeţi falşi au ieşit în lume.“ Cel puţin unii dintre aceşti învăţători înşelători se deplasau în timpul acela din loc în loc, frecventau diferite congregaţii şi căutau să-i ‘atragă pe discipoli după ei’ (Fapte 20:29, 30; 2 Ioan 7). Deci creştinii fideli trebuie să fie vigilenţi.

²⁰ În secolul I, unii creştini aveau „discernerea declaraţiilor inspirate“, adică un dar miraculos transmis prin forţa activă a lui Dumnezeu care, după cîte ştim, îi făcea apţi să stabilească dacă exprimările inspirate veneau sau nu de la Iehova (1 Corinteni 12:4, 10). Se pare totuşi că avertismentul lui Ioan se aplică creştinilor în general şi el este folositor astăzi, cînd apostaţii încearcă să submineze credinţa Martorilor lui Iehova. Darul spiritului care permitea ‘să se discearnă exprimările inspirate’ a încetat, dar cuvintele lui Ioan furnizează mijlocul de a stabili dacă cei care predau învăţătura sînt îndrumaţi de spiritul lui Dumnezeu sau de influenţe demonice.

21. Care era un prim mijloc de a verifica „exprimările inspirate“?

²¹ Iată un prim mijloc de examinare a acestor exprimări. (Citeşte 1 Ioan 4:2, 3.) „Orice exprimare inspirată care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în carne provine de la Dumnezeu.“ Noi recunoaştem că Isus a trăit cîndva ca om şi că el este Fiul lui Dumnezeu. Credinţa ne îndeamnă să-i învăţăm pe alţii aceste adevăruri (Matei 3:16, 17; 17:5; 20:28; 28:19, 20). „Dar orice exprimare inspirată care nu îl mărturiseşte pe Isus, nu provine de la Dumnezeu.“ Dimpotrivă, „aceasta este exprimarea inspirată a lui anticrist“, împotriva lui Cristos şi împotriva învăţăturilor scripturale care se referă la el. După cîte se pare, Ioan şi ceilalţi apostoli îi avertizaseră pe creştini că „exprimarea inspirată a lui anticrist“ era iminentă (2 Corinteni 11:3, 4; 2 Petru 2:1). Întrucît învăţătorii falşi îi puneau atunci în pericol pe adevăraţii creştini, Ioan a putut spune: „Este deja în lume.“

22. Care este un alt mijloc de a verifica „exprimările inspirate“?

²² Un alt mod de a verifica „exprimările inspirate“ constă în a observa cine le ascultă. (Citeşte 1 Ioan 4:4–6.) Ca slujitori ai lui Iehova, noi i-am învins pe învăţătorii falşi; noi ne-am opus victorioşi tentativelor lor care urmăresc să ne îndepărteze de adevărul lui Dumnezeu. Noi am repurtat această victorie spirituală, deoarece Dumnezeu, „care este în unitate“ cu creştinii loiali, „este mai mare decît [Diavolul] care este în unitate cu lumea“, respectiv societatea omenească nedreaptă (2 Corinteni 4:4). Dat fiind că apostaţii „provin din lume“ şi că au spiritul ei rău, ei „vorbesc ceea ce provine din lume şi lumea îi ascultă“. Dar întrucît noi avem spiritul lui Iehova, putem să discernem natura nespirituală a ‘exprimărilor lor inspirate’ şi, în consecinţă, să le respingem.

23. Cine ne ascultă şi recunoaşte că sîntem conduşi de spiritul lui Dumnezeu?

²³ Noi ştim că „provenim de la Dumnezeu“ fiindcă „cel care dobîndeşte cunoştinţă despre Dumnezeu ne ascultă“. Persoanele asemănătoare oilor îşi dau seama că noi predăm adevărul bazat pe Cuvîntul lui Dumnezeu. (Vezi Ioan 10:4, 5, 16, 26, 27.) Fireşte, „cel care nu provine de la Dumnezeu nu ne ascultă“. Profeţii falşi sau învăţătorii falşi nu l-au ascultat nici pe Ioan, nici pe ceilalţi creştini ‘care proveneau de la Dumnezeu’ şi care transmiteau o învăţătură spirituală sănătoasă. Deci, „iată cum luăm cunoştinţă de exprimarea inspirată a adevărului şi de exprimarea inspirată a erorii. Noi, care aparţinem familiei de închinători ai lui Iehova, vorbim „limba curată“, adică adevărul biblic transmis prin organizaţia lui Dumnezeu (Ţefania 3:9). Iar persoanele asemănătoare oilor înţeleg, din ceea ce spunem, că sîntem îndrumaţi de spiritul sfînt al lui Dumnezeu.

24. Ce arată în continuare Ioan?

²⁴ Pînă aici Ioan a enunţat cîteva cerinţe fundamentale pe care trebuie să le îndeplinim dacă vrem să trăim în calitate de copii ai lui Dumnezeu. În continuare, el arată că trebuie să manifestăm întotdeauna iubire şi credinţă.

Care este răspunsul vostru?

◻ Cum devin unii oameni „copii ai lui Dumnezeu“?

◻ Cum putem să-i deosebim pe copiii lui Dumnezeu de cei ai Diavolului?

◻ Ce vom fi îndrumaţi să facem dacă vom reflecta asupra atitudinii lui Cain?

◻ Pînă la ce limită trebuie să manifestăm iubirea frăţească?

◻ Cum pot fi puse la încercare „exprimările inspirate“?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Reflectarea asupra atitudinii lui Cain trebuie să ne îndemne să respingem orice ură faţă de vreunul dintre fraţii noştri

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Închinătorii lui Iehova vorbesc limba curată, adică adevărul biblic transmis prin organizaţia lui Dumnezeu