Cuceritori ai lumi prin credinţă
«Aceaste este (puterea de) cucerire care a cucerit lumea: credinţa noastră» — 1 Ioan 5:4.
1, 2. (a) Care a fost experienţa comună a aşa-zişilor cuceritori ai lumii? (b) Prin ce s-a deosebit de aceştia un alt cuceritor al lumii? (c) Pentru ce cucerirea Acestuia şi a urmaşilor lui este mai presus de orice comparaţie?
ISTORIA povesteşte de mulţi aşa-zişi cuceritori ai lumii. Dar în cele din urmă toţi aceştia a trebuit să îngenuncheze înfrînţi. Puternicul faraon al Egiptului, lăudărosul Nebucadneţar al Babilonului, Alexandru cel mare, cezarii Romei, Napoleon, Hitler — gloria tuturor acestora a avut viaţă scurtă! Există însă un cuceritor al lumii a cărui glorie nu va păli niciodată. El nu s-a lăudat nici cu mulţimi înarmate de războinici nici cu mari flote de război. Totuşi cucerirea sa a fost deplină şi spre binele etern al celor care îi recunosc regalitatea.
2 Mulţi s-au poticnit în acest puternic cuceritor, considerînd că nu era cu nimic mai mult decît fiul unui dulgher umil. Propriii săi concetăţeni îl dispreţuiau. Atunci cînd puterea imperială a Romei l-a ucis, puţinii săi continuatori s-au risipit. Totuşi acest om, Isus Cristos este — în calitate de cuceritor al lumii — mai presus de orice comparaţie. In ajunul execuţiei sale el le-a putut spune pe bună dreptate discipolilor săi: «Prindeţi curaj! Eu am cucerit lumea» (Ioan 16:33; Marcu 6:3; Is. 53:3). Afară de aceasta, el le-a mai spus că şi ei vor cuceri lumea. Dar cum? Aşa cum a exprimat acest lucru mai tîrziu unul dintre continuatorii săi iubiţi: «Aceasta este (puterea de) cucerire care a cucerit lumea: credinţa noastră.» — 1 Ioan 5:4
A CUCERI PRIN CREDINŢĂ
3. Ce este această credinţă care cucereşte?
3 Ce fel de cucerire este cucerirea prin credinţă? Ei bine, a avea credinţă înseamnă a fi atît de profund convins cu privire la lucrurile invizibile sau la lucrurile din viitor, încît acestea devin realitate pentru cel care crede. Adevărata credinţă creştină, foarte deosebită de credulitatea care zideşte pe nisipul mişcător al emoţiilor sau superstiţiilor — clădeşte pe temelia sigură care este Isus Cristos. Ca şi ‘aurul, argintul şi pietrele scumpe’, ea este necombustibilă (1 Cor. 3:11–14). Ea este convinsă de existenţa singurului Dumnezeu viu Iehova, precum şi de faptul că el îşi va justifica poziţia sa de Domn Suveran al universului. Această credinţă este ancorată în promisiunile Dumnezeului «care nu poate să mintă». Ea priveşte cu toată atenţia la Isus ca Desăvîrşitor al ei şi ca Mijlocitor principal al lui Dumnezeu în vederea împlinirii tuturor scopurilor sale măreţe în legătură cu Regatul său. — Tit. 1:2; Evr. 11:1, 6; 12:2
4. Cînd şi cum putem noi cuceri prin credinţă?
4 Atîta vreme cît ţinem cu o putere de neclintit la această credinţă, putem spune că am cucerit lumea. Nu, noi nu trebuie să aşteptăm pînă la Har-Maghedon ca să facem această cucerire. Noi pornim la luptă pentru cucerirea lumii atunci cînd ne întoarcem de la urmarea căilor acestei lumi şi, pe baza credinţei noastre în Domnul Isus Cristos, ne dedicăm vieţile lui Iehova şi acceptăm botezul în apă. In felul acesta noi facem o cucerire prin credinţă. Ea este însă o cucerire la care nu trebuie să renunţăm ‘nici în ruptul capului’, din apreciere faţă de iubirea ce ni s-a arătat din partea lui Iehova şi a Fiului său.
5. (a) Cum putem noi fi «mai mult decît cuceritori»? (b) Ce convingere este o parte esenţială a credinţei noastre?
5 Vorbind în numele tuturor cuceritorilor de acest fel, apostolul Pavel declară: «Cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul sau suferinţa sau persecuţia sau foamea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? . . . în toate aceste lucruri sîntem mai mult decît cuceritori prin cel care ne-a iubit». Apoi, dînd expresie convingerii noastre ferme cu privire la iubirea de nedespărţit a lui Iehova faţă de noi, care este o parte atît de importantă a credinţei noastre, el spune: «Căci sînt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii nici demnităţile princiare, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adîncimea, nici vreo altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru.» — Rom. 8:35, 37–39, American Standard Version.
CUCERITORUL EXEMPLAR
6. Pe ce s-a bazat cucerirea lui Isus?
6 Isus însuşi a ilustrat, atunci cînd a fost pe pămînt, cum ne putem duce la bun sfîrşit această cucerire prin credinţă. El cunoştea Cuvîntul lui Dumnezeu. El îşi găsea plăcerea în acel Cuvînt şi a devenit îndemînatic în folosirea lui ca «sabia spiritului» (Efes. 6:17). Ispitit de Satan în pustietate, Isus şi-a respins de trei ori adversarul spunînd: «Este scris». Baza cuceririi sale a fost aderarea sa strînsă la Cuvîntul lui Dumnezeu. La fel trebuie să fie şi în cazul nostru. — Mat. 4:3–11
7. Cum s-a avîntat Isus în campania sa de cucerire?
7 Cînd lucrarea lui Ioan Botezătorul a ajuns la încheiere, Isus s-avîntat în importanta sa campanie de cucerire. «De atunci încolo Isus a început să predice şi să spună: ‘Căiţi-vă, căci Regatul cerurilor s-a apropiat.’» (Mat. 4:17). Ce mesaj electrizant era acesta! Regatul lui Dumnezeu era într-adevăr aproape, în însăşi persoana unsului Isus. El a vestit veştile de bucurie în Galileea, în provincia romană Perea şi chiar şi în Ierusalim. Ele se refereau la el însuşi în calitate de cuceritor al lumii şi de Mesia. Mii de oameni îl ascultau şi mulţi au devenit continuatori ai săi. Dar clasa stăpînitoare şi mai ales conducătorii religioşi s-au dovedit a fi aprigi împotrivitori ai săi.
8. Ce arată că Isus nu a ezitat niciodată în cucerirea sa?
8 Isus nu a sovăit în integritatea sa, căci el ştia că trebuie să fie un cuceritor pînă la capăt. Cînd, in cele din urmă, a trebuit să înfrunte moartea pe un stîlp de tortură, iar guvernatorul roman l-a interogat cu privire la regalitatea sa, el a putut să dea liniştit replica: «Tu însuţi spui că sînt rege. Pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este de partea adevărului ascultă glasul meu.» (Ioan 18:37). El a continuat să pună în mod credincios mărturie despre adevărul cu privire la Regat. El n-a ezitat, pînă în cea din urmă clipă a vieţii sale, să facă de cunoscut numele Tatălui său şi a sfinţit acel nume scump în ciuda oricărei imputări pe care o putea aduce Satan la adresa Acestuia. Astfel, în calitate de cuceritor al lumii, Isus a putut exclama odată cu ultima lui suflare: «A fost îndeplinită! (Lucrarea dată lui de Dumnezeu s-o îndeplinească pe pămînt)». — Ioan 19:30; 17:6, 20
CREDINŢA CARE MUTĂ MUNŢII
9. Ce fel de credinţă puteau discipolii lui Isus să aibă şi cum a devenit aceasta realitate în cazul lor?
9 Isus le-a zis discipolilor săi: «Adevărat vă spun că dacă aveţi credinţă numai cît un grăunte de muştar, îi veţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici dincolo’ şi el se va muta, şi nimic nu vă va fi cu neputinţă.» (Mat. 17:20). Avea să devină aşa ceva realitate în cazul discipolilor săi? Ei bine, da, mai ales din anul 33 e.n. de la sărbătoarea zilei a Cincizecea, căci în această a cincizecea zi de la învierea la viaţă spirituală a lui Isus s-a întîmplat o minune cu cei 120 de discipoli ai săi care se adunaseră într-o casă din Ierusalim. Spiritul lui Iehova a fost turnat atunci peste ei, dîndu-le posibilitatea de a vorbi în multe limbi, «lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu». — Fapt. 2:1–11
10, 11. (a) Cum au început să participe la această luptă de cucerire discipolii lui Isus? (b) De ce era credinţa lor o credinţa atotbiruitoare?
10 Spiritul i-a dat totodată lui Petru şi posibilitatea să explice din Cuvîntul lui Dumnezeu ce însemnau toate acestea. Cucerirea făcută de Isus fusese răsplătită prin înălţarea sa la dreapta lui Dumnezeu în cer. Acum era rîndul lor să aibă privilegiul de a participa la această (luptă de) cucerire. Ei au început să facă lucrul acesta printr-o depunere de mărturie amănunţită mulţimii mulţilingve care se adunase, îndemnînd-o să se căiască, să se boteze şi să îmbrăţişeze cu bucurie promisiunile măreţe ale Regatului care îi erau oferite prin Cuvîntul lui Dumnezeu. «In acea zi au fost adăugate vreo trei mii de suflete», şi aceştia au continuat să se întărească în credinţă, oferindu-li-se instruirea zilnică, atît în spaţioasa arie a templului, cît şi în case particulare. — Fapt. 2:14–47
11 Au fost încîntaţi conducătorii religioşi de o asemenea manifestare de credinţă? Dimpotrivă! Ei l-au arestat pe Petru şi Ioan şi le-au cerut să înceteze să predice şi să înveţe în numele lui Isus. Răspunsul pătruns de credinţă al acelor apostoli a fost: «Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai degrabă de voi decît de Dumnezeu. Dar cît despre noi, nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi auzit». Ei n-au îngăduit să stea nimic în calea credinţei lor atotbiruitoare. După ce au fost eliberaţi au continuat să depună cu toată puterea mărturie! — Fapt. 4:18–21, 33
12. (a) Ce sprijin îngeresc a susţinut lupta de cucerire a apostolilor? (b) Ce trebuia să facă ei pentru ca să aibă spiritul sfînt?
12 Plini de invidie, marele preot şi acoliţii lui i-au aruncat pe toţi apostolii în închisoare. Faptul acesta pretindea o acţiune divină. In cursul nopţii îngerul lui Iehova i-a scos iarăşi afară şi le-a spus «să continue să vorbească poporului toate cuvintele vieţii acesteia.» La răsăritul soarelui ei erau iarăşi acolo, învăţînd în zona templului! Ei au fost arestaţi încă odată şi i-au dus în sala Sanhedrinului unde marele preot a declarat: «V-am poruncit categoric să nu mai învăţaţi în numele (lui Isus), şi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră». Răspunsul curajos al acelor apostoli a sunat: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni . . . Noi sîntem martori ai acestor lucruri ca şi spiritul sfînt pe care Dumnezeu l-a dat celor care ascultă de el ca Stăpînitor» (Fapt. 5:17–32). Da, ca să aibă spiritul sfînt trebuia să continue să pună mărturie în mod zelos cu privire la Suveranitatea lui Iehova!
13. Cum a avut cîştig de cauză credinţă victorioasă în acele zile de la început ale creştinismului?
13 Acei conducători religioşi voiau să-i înlăture pe apostoli, dar Acela care dăruia spiritul sfînt a îndreptat altfel cursul evenimentelor. Respectatul învăţător al legii, Gamaliel, s-a exprimat cu aceste cuvinte: «Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, ci lăsaţi-i în pace; (pentru că dacă această uneltire sau lucrare este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici;) altfel s-ar putea să vă pomeniţi că luptaţi de fapt împotriva lui Dumnezeu». Aşa că ei n-au întreprins nimic mai mult împotriva apostolilor decît că i-au biciuit şi le-au spus să înceteze să mai predice, după care i-au lăsat să plece. Nu a fost aceasta un cîştig de cauză al credinţei victorioase? Desigur, căci raportul ne spune în continuare: «Si în fiecare zi, în templu şi din casă în casă ei învăţau şi aduceau fără încetare la cunoştinţă vestea bună despre Cristos Isus». — Fapt. 5:33–42
O CONTINUA CUCERIRE PRIN CREDINŢĂ
14. Cum s-a împlinit, în ciuda persecuţiei, profeţia lui Isus din Fapt. 1:8?
14 Nu a existat nici o stagnare a acelei mărturii amănunţite. Ea trebuia depusă în acea măsură pe care o profeţise însuşi Isus: «In Ierusalim în toată Iudaea, în Samaria şi pînă în cea mai îndepărtată parte a pămîntului» (Fapt. 1:8). Persecuţia nu a servit decît la o şi mai largă răspîndire a mărturiei, pentru că «cei care fuseseră împrăştiaţi s-au dus prin ţară făcînd cunoscută vestea bună despre cuvînt» (Fapt. 8:1, 4). In curînd persecutorul Saul a devenit apostolul Pavel, iar păgînii au primit pentru întîia oară darul spiritului sfînt. Vestea bună s-a răspîndit cu iuţeala fulgerului, în tot mai multe ţinuturi în care încă nu fusese auzită. Cînd Pavel şi însoţitorii săi au intrat în Europa, împotrivitorii de aici au strigat: «Aceşti oameni care au răsturnat pămîntul locuit sînt şi ei aici» (Fapt. 17:6). Astfel, după trecerea a treizeci de ani de mărturie pentru Regat, vestea bună a ajuns să fie «predicată în toată creaţia care este sub ceruri». — Col. 1:23
15. Ce ajutor şi încurajare le-au fost date celor care aveau ezitări în credinţă?
15 Dar pe vreme ce sfîrşitul sistemului iudaic de lucruri se apropia, se pare că unii dintre acei creştini au început să dea semne de oboseală, căci au început să slăbească în vigilenţa lor spirituală şi să şovăie în campania lor de cucerire prin credinţă. Ei însă nu erau lipsiţi de ajutor. Bătrînii credincioşi din adunarea creştină le-au dat încurajarea necesară. Unul dintre aceştia, apostolul Pavel, i-a îndemnat într-una să fie răbdători în credinţă. El i-a îndemnat să-şi facă din speranţa creştină «o ancoră pentru suflet, sigură şi tare» (Evr. 6:19). El a declarat: «Noi nu sîntem de felul acelora care bat în retragere, pentru a fi nimiciţi, ci de felul acelora care au credinţă pentru a-şi păstra sufletul în viaţă» (Evr. 10:39). Ei trebuie să-şi desăvîrşească, oricît i-ar costa, cucerirea lor creştină! Cei care au ţinut cu putere la credinţă lor au supravieţuit atunci cînd «sistemul de lucruri» iudaic a pierit în anul 70 e.n.
ALTE INCERCĂRI ALE CREDINŢEI
16. (a) Cît timp a trebuit să aibă apostolul Ioan răbdare în campania lui de cucerire prin credinţă? (b) Cu privire la ce a avertizat el?
16 Insă creştinilor loiali le mai erau rezervate şi alte încercări ale credinţei. Ioan, al căriu serviciu ca apostol al lui Isus Cristos a cuprins o perioadă de peste 68 de ani, ne vorbeşte despre ele. In două dintre scrisorile sale el ne avertizează cu privire la «anticristul» care apare în «ceasul de pe urmă» şi îl identifică drept «cel care îl renegă pe Tatăl şi pe Piul.» Apoi Ioan îl asociază pe acest «anticrist» cu «mulţi profeţi falşi (care) şi-au făcut apariţia în lume» (1 Ioan 2:18, 22; 4:1–3). Acel anticrist a contestat fără îndoială urgenţa «veştii bune» şi a încercat să-i îndrepte pe creştini spre căile materialiste, căutătoare de plăceri, ale lumii.
17. Cum şi de ce trebuie să persevereze creştinii în campania lor de cucerire?
17 Creştinii care şi-au păstrat integritatea au «repurtat o biruinţă asupra celui rău» dar acum, la o dată atît de tîrzie, credinţă lor era pusă în primejdie dintr-o altă direcţie. Apostolul le-a scris în aceşti termeni clari: «Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el; pentru că tot ce este în lume — pofta cărnii, pofta ochilor şi etalarea ostentativă a mijloacelor de existenţă — nu provin de la Tatăl ci provin din lume. De altfel lumea trece şi tot la fel şi poftele ei, dar cel care face voia lui Dumnezeu rămîne pentru totdeauna» (1 Ioan 2:13, 15–17). Intr-adevăr, nu a fost niciodată voia lui Dumnezeu cu privire la creştini ca ei să se încurce pe căile imorale şi materialiste ale lumii lui Satan. In schimb ei trebuie să persevereze în campania de cucerire prin credinţă.
18. Cum ne realizăm noi cucerirea prin credinţă?
18 In aceeaşi scrisoare Ioan descrie legătura care îi ţine uniţi pe toţi creştinii din lume într-o unitate de nedesfăcut, spunînd: «Oricine mărturiseşte că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămîne în comuniune cu el şi el în comuniune cu Dumnezeu. Si noi înşine am cunoscut şi am crezut (în) iubirea pe care o are Dumnezeu în cazul nostru. Dumnezeu este iubire şi cel care rămîne în iubire rămîne în comuniune cu Dumnezeu, iar Dumnezeu rămîne în comuniune cu el» (1 Ioan 4:15, 16). Ce privilegiu măreţ să fii unit cu Suveranul suprem al întregului univers prin Fiul său Isus Cristos, prin Cel al cărui sînge «ne curăţă de orice păcat» (1 Ioan 1:7). In aceasta constă cucerirea noastră prin credinţă: în a ne păstra iubirea faţă de Dumnezeu şi Cristos, în a fi colaboratori ai lor în lucrarea de seceriş mondial care înaintează acum rapid spre încheierea ei. — 1 Cor. 3:9
19. Prin ce se identifică cei care cuceresc lumea prin credinţă?
19 Ioan continuă astfel: «Iubirea faţă de Dumnezeu înseamnă să respectăm poruncile lui» (1 Ioan 5:3). In acest context Isus le-a spus discipolilor săi: «Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii; aşa cum v-am iubit eu, la fel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii» (Ioan 13:34). Aceasta a devenit într-adevăr o trăsătură identificatoare a creştinilor din zilele lui Ioan, şi o minunată trăsătură de identificare şi în zilele noaste! Căci nu a existat niciodată, din secolul întîi încoace, pe pămînt, un popor asemenea Martorilor creştini ai lui Iehova — unit prin legătura iubirii care trece peste orice bariere de limbă, de neam şi de rasă.
20. Cum poţi face şi tu dovada că eşti un cuceritor al lumii acum, la sfîrşitul acestei lumi?
20 La sfîrşitul acestui sistem de lucruri mai există şi porunca transmisă prin profeţia lui Isus că «această veste bună a Regatului va fi predicată pe tot pămîntul locuit ca mărturie tuturor naţiunilor; şi apoi va veni sfîrşitul» (Mat. 24:14). Această grandioasă mărturie care ajunge acum la punctul ei culminant pe plan mondial, a servit la identificarea celor care au cucerit lumea. Privitor la toţi aceşti servi ai lui Dumnezeu care îşi păstrează integritatea, apostolul scrie: «Si aceasta este (puterea de) cucerire care a cucerit lumea, credinţă noastră. Cine altul este cel care cucereşte lumea, decît cal care are credinţă în Isus, Fiul lui Dumnezeu?» Această credinţă în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu poate fi demonstrată pînă în zilele noastre printr-o ascultare activă a poruncii lui Isus, dată după învierea să, continuatorilor săi: «Duceţi-vă şi faceţi discipoli din oamenii tuturor naţiunilor» (1 Ioan 5:4, 5; Mat. 28:19). Faci şi tu, în felul acesta dovada că eşti un cuceritor al lumii?