Un apostol se ridică împotriva apostaziei
Pentru a trage un folos maxim din acest articol vă recomandăm să citiţi cartea biblica cunoscută sub numele de Prima [scrisoare] a lui Ioan, care contine doar cîteva pagini.
SPRE sfîrşitul primului secol al erei noastre tînăra adunare creştină era ameninţată de un pericol grav şi cu aspect înşelător. Ce putea fi oare? Persecuţia din partea celor din afara comunităţii creştine? Nu. Principalul pericol provenea din interior. Acest duşman deghizat era apostazia.
În anul 98 e.n. un singur apostol rămăsese să acţioneze ca un ultim bastion împotriva a ceea ce mai tîrziu a devenit un adevărat val de învăţături false şi de compromisuri religioase şi politice. Acest apostol, foarte înaintat în vîrstă, era Ioan, fiul lui Zebedei şi fratele apostolului Iacob, care fusese martirizat cu aproximativ 54 de ani mai înainte. Ca tînăr, Ioan slujise alături de Isus în timpul serviciului său pămîntesc de scurtă durată. Se presupune că Isus l-a numit Fiul Tunetului datorită personalităţii dinamice a lui Ioan. Acum, ajungînd la o vîrstă foarte înaintată, Ioan a scris adunărilor creştine o scrisoare care conţine avertismente şi sfaturi edificatoare. Ceea ce spune el în această scrisoare este de o importanţă vitală şi pentru noi, astăzi. — Marcu 3:17; Luca 9:51–56.
Ioan era perfect conştient de faptul că apostazia se furişa printre colaboratorii săi de credinţă. Apostolul Pavel profeţise anterior această cădere (Fapte 20:29, 30). Folosind cuvinte fără echivoc, Ioan a demascat pe cei care înşelau şi a spus: „Acum au şi ajuns să fie mulţi anticrişti; fapt din care dobîndim cunoştinţa că este ora din urmă. Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau de ai noştri; căci dacă ar fi fost de ai noştri, ei ar fi rămas cu noi.“ Faptul că Ioan vorbeşte de „anticrişti“ la plural arată că apostazia nu era limitată la o singură persoană, ci includea multe persoane care negau concepţia despre Cristos, care ne este prezentată în Scripturi. — 1 Ioan 2:18, 19.
Dar cine erau aceşti anticrişti şi în ce fel încercau ei să-şi înşele colaboratorii de credinţă? Cînd îi demască pe anticriştii apostaţi, Ioan spune lucrurilor pe nume. El atacă trei dintre argumentele pe care le susţineau apostaţii, respectiv (1) negarea că Cristos a venit în carne; (2) negarea că Isus era Cristosul şi Fiul lui Dumnezeu; (3) negarea că ei înşişi erau păcătoşi.
A VENIT CRISTOS ÎN CARNE?
Dar poate că vă puneţi întrebarea: Cum ar putea nega unii credincioşi că Isus a venit în carne? Evident că, spre sfîrşitul secolului I, unii creştini fuseseră influenţaţi de filozofia greacă, inclusiv gnosticismul primitiv. Aceşti apostaţi susţineau ideea că toate lucrurile materiale erau rele, înclusiv trupul de carne. Astfel, după concepţia anticriştilor apostaţi, Isus nu venise în carne, care era un lucru rău, ci, mai degrabă, ca spirit. Ioan arată cu claritate că el nu aderă la aceste raţionamente teologice care negau eficienţa jertfei de răscumpărare a lui Cristos. Astfel el scrie despre Isus Cristos cel drept, „care a fost o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi.“ — 1 Ioan 2:1, 2.
Mai tîrziu, folosind o definiţie simplă şi categorică, Ioan clarifică şi mai mult problema, spunînd: „Orice exprimare inspirată care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în carne provine de la Dumnezeu, dar orice exprimare inspirată care nu îl mărturiseşte pe Isus nu provine de la Dumnezeu.“ — 1 Ioan 4:2, 3.
ISUS NU ESTE CRISTOSUL?
Se pare că o altă categorie de pretinşi creştini, care erau de origine iudaică, începuseră să nege faptul că Isus era Cristosul şi Fiul lui Dumnezeu. Ioan deplînge această lipsă de credinţă astfel: „Cine este mincinos dacă nu cel care neagă că Isus este Cristosul? Acesta este anticristul, cel care îl neagă pe Tatăl şi pe Fiul.“ (1 Ioan 2:22). Exprimările categorice ale lui Ioan nu dădeau teren îndoielilor.
Mai tîrziu, Ioan pune încă o întrebare, pentru a-şi consolida argumentaţia: „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? ...Vă scriu aceste lucruri ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică, voi care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu.“ — 1 Ioan 5:5, 13.
SÎNTEM PĂCĂTOŞI?
Deşi pare incredibil, unii dintre anticrişti spuneau că ei erau fără păcat sau poate (deoarece se considerau salvaţi) credeau că ei nu puteau să păcătuiască. De aceea, Ioan menţionează frecvent această eroare pe parcursul scrisorii. De exemplu, el spune: „Dacă facem declaraţia: ‘Nu avem nici un păcat’, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi ... Dacă facem declaraţia: ‘Nu am păcătuit’, îl facem [pe Dumnezeu] mincinos, şi cuvîntul său nu este în noi.“ — 1 Ioan 1:8–10.
Dar poate că vă puneţi întrebarea: Ce este păcatul? Cuvîntul grecesc ha marti’a înseamnă, în traducere literală, „a rata ţinta“. Dar, sub inspiraţie, Ioan dă o definiţie lărgită a cuvîntului: „Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea, şi astfel păcatul este nelegiuire [greceşte: anomia, avînd sensul de dispreţ faţă de lege şi violarea ei, nedreptate, răutate] ... Cel care practică păcatul, provine de la Diavolul ...Oricine a fost născut de la Dumnezeu nu practică păcatul.“ — 1 Ioan 3:4, 8, 9.
Într-adevăr, toţi sîntem păcătoşi. Dar Ioan urmăreşte să-l demaşte pe păcătosul sau violatorul intenţionat al legii, pe acela care continuă să păcătuiască sau care „practică păcatul“. Mai tîrziu, Ioan dezvăluie gravitatea situaţiei pentru acela care practică păcatul. Iată ce spune el: „Copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului se evidenţiază prin faptul acesta: Oricine nu practică dreptatea nu provine de la Dumnezeu, [şi] nici acela care nu îl iubeşte pe fratele său.“ (1 Ioan 3:10; 5:18). Aşadar, să evităm practicarea păcătului, care este o manifestare necreştină.
CARE A FOST MOTIVAŢIA APOSTAZIEI?
Care a fost motivaţia care a stat la baza acestor învăţături apostate? O ipoteză este formulată de William Barclay, un savant contemporan în domeniul culturii şi civilizaţiei greceşti. El scrie că greşeala pe care Ioan caută s-o combată venea de la oameni „al căror scop era să facă astfel încît creştinismul să fie respectat de intelectuali (...) care cunoşteau tendinţele şi curentele epocii şi care doreau să exprime creştinismul în termenii acestor idei filozofice aflate în circulaţie. Ea venea de la oamenii care credeau că sosise timpul ca creştinismul să ajungă la o înţelegere cu filozofia laică şi cu gîndirea contemporană.“
Un punct de vedere similar, care atacă fundamentul credinţei adevărate, are susţinători şi în epoca actuală. Aceşti provocatori vor să dilueze învăţătura creştină şi s-o facă mai agreabilă elementelor onorabile şi intelectualilor acestui sistem. Dacă aceste puncte de vedere pe care le-au susţinut în ultimii ani unii indivizi şi-ar fi atins scopul, cu siguranţă că Martorii lui Iehova şi-ar fi pierdut vitalitatea şi trăsăturile caracteristice similare cu ale primilor creştini.
Aşadar, sfatul lui Isus este foarte oportun chiar şi astăzi: „Căci aceasta înseamnă iubirea de Dumnezeu, ca să-i respectăm poruncile; şi totuşi poruncile sale nu sînt împovorătoare.“ Aceste porunci includ predicarea veştii bune a regatului lui Dumnezeu şi menţinerea noastră într-o poziţie separată de lume şi neutră faţă de conflictele ei, concomitent cu eforturile noastre susţinute de a sfinţi numele lui Iehova şi de a practica iubirea adevărată. — 1 Ioan 5:3; Marcu 13:10; Ioan 17:16; Matei 6:9; 1 Ioan 3:23.
ANTIDOTURI ÎMPOTRIVA PĂCATULUI ŞI APOSTAZIEI
Există oare vreo frînă care ne împiedică să practicăm păcatul? Iată ce ne răspunde Ioan: „Cine nu iubeşte n-a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu, FIINDCĂ DUMNEZEU ESTE IUBIRE.“ Astfel, cu o simplitate tulburătoare, Ioan îşi face bine înţeles punctul său de vedere. Totul provine din iubire, iar iubirea lui Dumnezeu, exprimată prin Fiul său, este antidotul pentru efectele generate de păcate. „Prin aceasta a fost manifestată iubirea lui Dumnezeu în cazul nostru: prin faptul că Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic-născut pentru ca prin intermediul lui să obţinem viaţa.“ Ce efect trebuie să aibă această cunoştinţă asupra noastră? Ioan răspunde: „Iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu, atunci avem obligaţia de a ne iubi unii pe alţii.“ — 1 Ioan 4:8–11.
Dacă iubim într-adevăr pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, atunci ne vom împotrivi asalturilor păcatului şi apostaziei. Iubirea nu se opune cu încăpăţînare legilor şi principiilor lui Dumnezeu. Totuşi Ioan ne avertizează: „Există un păcat care atrage moartea.“ Apostaţii care nu se căiesc intră cu certitudine în categoria acelora care merită să fie nimiciţi. — 1 Ioan 5:16, 17; Matei 12:31; Luca 12:10; Evrei 6:4–6; 10:23–27.
Dacă păcatul şi apostazia constituie oarecum un fir negru călăuzitor prin întreaga scrisoare a lui Ioan, iubirea se înşiră pe acest fir ca un şirag de perle. Cu toate că scrisoarea exprimă un avertisment serios, ea este totuşi luminată de trei teme care apar în mod repetat — iubirea, lumina şi viaţa. Ioan ne spune să evităm mincinoşii, anticriştii, apostaţii. Să alungăm întunericul, să umblăm în lumină. Să respingem ura şi să practicăm iubirea. Să ne împotrivim păcatului, ştiind că, dacă totuşi comitem un păcat, avem la Tatăl un ajutor sau susţinător, îl avem pe Isus Cristos. Da, „aceasta este mărturia care s-a depus, că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul său.“ — 1 Ioan 5:11; 2:1, 2.
În ultimul său sfat din această scrisoare Ioan ne avertizează: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli.“ (1 Ioan 5:21). În lumea Romei antice acest sfat era foarte oportun. Şi pentru aceia care, astăzi, doresc să practice adevăratul creştinism şi să evite apostazia, el este la fel de vital ca atunci. Aşadar, să luăm aminte la sfatul inspirat al lui Ioan. Acest sfat ne va ajuta să ne împotrivim păcatului, să practicăm iubirea creştină adevărată, să umblăm pe calea adevărului şi să păstrăm o atitudine neclintită împotriva apostaziei.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 10]
Filozofia greacă a dus la apostazie.