Lupta apostolului Ioan împotriva elementelor apostate
NU MULT după ce adunarea creştină a venit în existenţă în ziua de rusalii a anului 33 e.n., creştinii aveau de luptat cu învăţătorii mincinoşi. Apostolii, cu toate acestea, serveau ca o forţă puternică, ţinînd sub control orice revoltă împotriva învăţăturii şi practicii creştine sănătoase. Cu toate acestea, devreme, în jurul anului 51 e.n., elementele apostate au început să se manifeste. Apostolul creştin Pavel a scris atunci fraţilor săi de credinţă din Tesalonic: „Taina acestei fărădelegi este deja la lucru“. — 2 Tes. 2:7.
Către sfîrşitul primului secol, ultimul apostol supravieţuitor, Ioan, a fost martor ocular al elementelor apostate în număr mult mai mare din cadrul adunării, decît existase în anul 51 e.n. In scrisoarea sa inspirată, scrisă în jurul anului 98 e.n., el a spus: „Este ceasul cel din urmă, şi, după cum aţi învăţat că vine anticrist, chiar acum au apărut mulţi anticrişti, fapt din care noi cîştigăm cunoştinţă că este ceasul cel din urmă“ (1 Ioan 2:18). Perioada apostolică era aproape de sfîrşit. Apostasia sau lepădarea de credinţă care se împotrivea adevăratului creştinism, urma să se dea pe faţă.
Ce a avut de înfruntat bătrînul apostol Ioan în acel „ceas din urmă“? Una din erorile pe care el trebuia să le demaşte era legată de modul în care venise Isus Cristos. Exista, de exemplu, un iudeu cu numele Cerintus, care învăţa următoarele: „Isus n-a fost născut dintr-o fecioară, ci era fiu natural al lui Iosif cu Maria. Totuşi el era mai înţelept, mai drept şi avea o putere de discernămînt mai mare decît alţi oameni. La timpul botezului său, Cristosul, în formă de porumbel s-a coborît asupra lui de la Cel Suprem. Apoi, cînd Cristos l-a părăsit, Isus a suferit moartea şi a fost înviat la viaţă. Dar Cristos fiind spiritual, n-a suferit nici o pagubă“. In acest mod, Cerintus tăgăduia că Cristos venise din ceruri şi că devenise carne pentru a răscumpăra neamul omenesc.
Este demn de notat, aşadar, că în evanghelia sa şi, de asemenea, în prima sa scrisoare inspirată, apostolul Ioan a accentuat că Cuvîntul, Fiul lui Dumnezeu, Cristosul, a devenit într-adevăr carne. Noi citim: „Cuvîntul (care fusese cu Dumnezeu în ceruri) a devenit carne şi a locuit printre noi. Si noi am văzut gloria sa, o glorie ca cea care aparţine unui fiu unic din partea unui tată“. (Ioan 1:14). „Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am privit cu atenţie şi am pipăit cu mîinile noastre cu privire la Cuvîntul vieţii, (da, viaţa a fost făcută de cunoscut, şi noi am văzut şi punem mărturie şi vă anunţăm viaţa veşnică care era la Tatăl şi ne e făcută de cunoscut nouă), ceea ce noi am văzut şi am auzit, vă relatăm şi vouă“. — 1 Ioan 1:1–3.
Orice creştin care citeşte aceste cuvinte sau le aude citindu-se, ar putea vedea că ele au demascat învăţături mincinoase apărate de apostaţi ca Cerintus. Omul Isus era într-adevăr Cristosul, Fiul unic al lui Dumnezeu. La început, înainte de crearea universului, el era la Tatăl în domeniul spiritual nevăzut. Bătrînul apostol scris din experienţă personală. Ioan ştia că Cristosul nu era cineva a cărui prezenţă nu putea fi percepută cu simţurile. Apostolul personal fusese cu „cuvîntul vieţii“, acela căruia Tatăl îi acordase să aibă putere dătătoare de viaţă şi prin care este posibilă viaţa veşnică.
Apostolul Ioan auzise vocea lui Isus Cristos şi-l observase zi cu zi. Ioan a umblat cu el, mîncase la masă cu el şi îl văzuse la odihnă. Auzirea şi vederea pot fi, binenţeles, involuntare, fără alegere deliberată din partea persoanei ale cărei simţuri sînt stimulate. Acesta ar putea fi motivul pentru care Ioan a arătat că el nu văzuse în mod simplu, ci contemplase cu atenţie „Cuvîntul vietii“. Da, apostolul a ales să-l observe pe Fiul lui Dumnezeu, făcînd aceasta din toată inima, cu atenţie, şi l-a contemplat cu plăcere. Ceea ce auzise şi văzuse Ioan nu era o oarecare apariţie. El îl pipăise cu propriile sale mîini pe Fiul lui Dumnezeu. — Compară cu Luca 24:39; Ioan 20:25, 27.
Care era obiectivul apostolului Ioan în combaterea apostasiei expunînd adevărul despre Isus Cristos? Iată răspunsul său: „Pentru ca şi voi să puteţi avea parte cu noi. In afară de aceasta, participarea cu noi este participarea cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Si de aceea scriem aceste lucruri ca bucuria noastră să fie în măsură deplină“. — 1 Ioan 1:3, 4.
In conformitate cu aceste cuvinte, apostolul Ioan dorea ca tovarăşii săi de credinţă să fie tot aşa de pe deplin convinşi despre Isus Cristos cum era el şi ceilalţi apostoli care-l văzuseră, auziseră şi pipăiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Ioan dorea ca ei să se împărtăşească împreună cu apostolii din bucuria care rezultase din apropierea lor strînsă cu Isus Cristos. De aceea întregul obiectiv a ceea ce a scris Ioan era să ajute fraţilor de credinţă să continue a experimenta fericirea ce rezultă dintr-o stare aprobată înaintea lui Iehova Dumnezeu şi a lui Isus Cristos.
Elementele apostate, dimpotrivă, i-ar fi jefuit pe creştinii de acea bucurie. Pe bună dreptate, atunci, apostolul Ioan i-a demascat prin vestirea dovezii de netăgăduit că Cristos venise în carne.
Aceasta ilustrează cu virulenţă necesitatea de a veghea în permanenţă la puritatea învăţăturii creştine. Un punct de vedere denaturat despre Isus Cristos şi despre Tatăl său face imposibil să se experimenteze bucuria care vine din posedarea unei strînse relaţii cu ei, şi oamenii cărora le lipseşte o stare aprobată înaintea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos, ajung sub judecata de condamnare (2 Tes. 1:6–10). Aceasta ar trebui să-i facă să înţeleagă pe toţi creştinii mărturisiţi, importanţă examinării credinţelor şi practicilor lor în limita Scripturilor, pentru a se asigura că ei nu au fost influenţaţi de învăţătorii apostaţi, aşa ca cei care au început să se înmulţească după ce au murit apostolii. Aşadar, după exemplul apostolului Ioan, credincioşii adevăraţi trebuie să continue să apere adevărul şi să demaşte eroarea religioasă. Vieţile lor şi vieţile acelora care ascultă de ei depind de aceasta. — 1 Tim. 4:16.