FIUL (FIII) LUI DUMNEZEU

Expresia „Fiul lui Dumnezeu” se referă în primul rând la Cristos Isus. Alte persoane care au primit apelativul de „fiul (fiii) lui Dumnezeu” sunt ființele spirituale inteligente create de Dumnezeu, omul Adam înainte de a păcătui și oamenii cu care Dumnezeu a păstrat o relație în baza unor legăminte.

„Fiii adevăratului Dumnezeu.” Expresia „fiii adevăratului Dumnezeu” apare pentru prima dată în Geneza 6:2-4. Aici se spune că, înainte de Potopul global, acești fii „au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase și și-au luat soții, pe cele pe care le-au ales”.

Mulți exegeți susțin că acești ‘fii ai lui Dumnezeu’ erau tot oameni, fiind în realitate bărbați din linia de descendență a lui Set. Ei pornesc de la premiza că fidelul Noe se trăgea din linia de descendență a lui Set, în timp ce toate celelalte linii de descendență ale fiilor lui Adam – cea a lui Cain și cele ale celorlalți fii care i s-au născut lui Adam (Ge 5:3, 4) – au fost distruse în Potop. Conform opiniei acestora, faptul că „fiii adevăratului Dumnezeu” și-au luat de soții pe „fiicele oamenilor” înseamnă că descendenții lui Set au început să se căsătorească cu descendente ale nelegiuitului Cain.

Însă nimic nu indică faptul că la acea vreme Dumnezeu făcea o astfel de distincție între liniile de descendență. Nu există dovezi bazate pe Scripturi care să susțină ideea că acest pasaj biblic se referă la căsătorii între descendenții lui Set și cei ai lui Cain sau că din astfel de căsătorii s-au născut „puternicii” menționați în Geneza 6:4. E adevărat că expresia „fiii oamenilor” (pe care susținătorii opiniei anterior menționate o pun în contrast cu expresia ‘fiii lui Dumnezeu’) este folosită frecvent cu sens negativ, însă nu întotdeauna. (Compară cu Ps 4:2; 57:4; Pr 8:22, 30, 31; Ier 32:18, 19; Da 10:16.)

Fiii îngerești ai lui Dumnezeu. Însă există o explicație susținută de Scripturi. Expresia „fiii adevăratului Dumnezeu” apare din nou în Iov 1:6 și se referă în mod clar la fiii spirituali ai lui Dumnezeu adunați înaintea Sa, printre care se afla și Satan, care venise „de la colindarea . . . pământului”. (Iov 1:7; vezi și 2:1, 2.) De asemenea, „fiii lui Dumnezeu” menționați în Iov 38:4-7, care „scoteau strigăte de laudă” când Dumnezeu „a pus piatra unghiulară” a pământului, erau cu siguranță fii îngerești, nu descendenți umani ai lui Adam (care nici nu fusese creat încă). Tot la fel, „fiii lui Dumnezeu” din Psalmul 89:6 sunt, cu certitudine, creaturi cerești, nu pământești. (Vezi DUMNEZEU [Termenii ebraici].)

Susținătorii părerii menționate mai înainte pun la îndoială faptul că expresia „fiii adevăratului Dumnezeu” din Geneza 6:2-4 se referă la creaturi îngerești deoarece, spun ei, contextul prezintă doar răutatea umană. Totuși, această obiecție este nefondată, întrucât, fără îndoială, implicarea nepotrivită a creaturilor spirituale în treburile oamenilor trebuie să fi contribuit la creșterea răutății umane sau să o fi accelerat. Deși, atunci când Isus a fost pe pământ, creaturile spirituale rele nu se materializau în corpuri vizibile, ele se aflau în spatele conduitei extrem de degradate a unor oameni. (Vezi DEMON; DEMONIZAT.) Este logic că relatarea din Geneza menționează amestecul fiilor îngerești ai lui Dumnezeu în treburile oamenilor tocmai pentru a prezenta cât mai bine gravitatea situației ce exista pe pământ înainte de Potop.

Această idee este susținută de ceea ce spune apostolul Petru despre ‘spiritele din închisoare, care fuseseră neascultătoare odinioară, când răbdarea lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe’ (1Pe 3:19, 20), precum și de afirmația sa despre „îngerii care au păcătuit”, menționați în legătură cu ‘lumea veche’ din timpul lui Noe (2Pe 2:4, 5). Ea este susținută totodată de ceea ce afirmă Iuda referitor la „îngerii care nu și-au păstrat locul inițial, ci și-au părăsit locuința potrivită pentru ei”. (Iuda 6) Dacă am respinge faptul că „fiii adevăratului Dumnezeu” din Geneza 6:2-4 erau creaturi spirituale, atunci afirmațiile acestor scriitori creștini ar deveni enigmatice și nu s-ar mai explica în ce mod au fost neascultători îngerii, nici care ar fi legătura cu timpul lui Noe.

Fără doar și poate, au existat ocazii în care îngerii s-au materializat în corpuri umane și chiar au mâncat și au băut cu oamenii. (Ge 18:1-22; 19:1-3) Afirmația lui Isus că, după înviere, bărbații nu se vor mai căsători și femeile nu vor mai fi date în căsătorie, ci vor fi „ca îngerii din cer” demonstrează că între creaturile spirituale nu există nici legături de căsătorie, nici diferență de sex. (Mt 22:30) Însă aceasta nu înseamnă că îngerii nu se puteau materializa în corpuri omenești și nu puteau încheia căsătorii cu femei. Este demn de remarcat că, imediat după ce menționează că îngerii nu și-au păstrat locul inițial, ci și-au părăsit „locuința potrivită pentru ei” (cu siguranță referindu-se la faptul că au abandonat domeniul spiritual), Iuda afirmă: „Tot așa, Sodoma și Gomora și orașele dimprejur, după ce, la fel ca aceștia, s-au dedat la fornicație întrecând orice măsură și au umblat după dorințele nefirești ale cărnii, ne sunt puse înainte ca un exemplu avertizator”. (Iuda 6, 7) Așadar, toate aceste dovezi biblice indică faptul că, în zilele lui Noe, unii îngeri s-au pervertit, comițând acte contrare naturii lor spirituale. Prin urmare, nu pare să existe niciun motiv întemeiat pentru a pune la îndoială că ‘fiii lui Dumnezeu’ din Geneza 6:2-4 erau fii îngerești. (Vezi NEFILIM.)

Primul fiu uman și descendenții lui. Adam a fost primul ‘fiu [uman] al lui Dumnezeu’, întrucât a fost creat de Dumnezeu. (Ge 2:7; Lu 3:38) Când a fost condamnat la moarte și alungat din Eden, sanctuarul lui Dumnezeu, pentru că păcătuise în mod deliberat, Adam a fost, de fapt, renegat de Dumnezeu, pierzându-și relația de fiu cu Tatăl său ceresc. (Ge 3:17-24)

Descendenții săi s-au născut cu înclinații păcătoase moștenite. (Vezi PĂCAT.) Din moment ce tatăl lor fusese respins de Dumnezeu, descendenții lui Adam nu puteau pretinde statutul de fii ai lui Dumnezeu doar în baza nașterii. Cuvintele apostolului Ioan consemnate în Ioan 1:12, 13 confirmă acest lucru. El arată că celor ce l-au primit pe Cristos Isus, manifestând credință în numele său, li se acorda „dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu, . . . nu [fiindcă] s-au născut din sânge, nici din voința cărnii, nici din voința omului, ci din Dumnezeu”. Așadar, calitatea de fiu al lui Dumnezeu nu este ceva ce toți descendenții lui Adam primesc în mod automat la naștere. După cum arată acest pasaj, dar și altele, după căderea lui Adam în păcat, oamenii au trebuit să beneficieze de o recunoaștere specială din partea lui Dumnezeu pentru a fi numiți „fii” ai săi. Acest lucru transpare din modul în care a tratat el cu Israelul.

„Israel este fiul meu.” Când i-a vorbit faraonului, care se considera un zeu și fiu al zeului egiptean Ra, Iehova a spus: „Israel este fiul meu, întâiul meu născut”, și i-a cerut conducătorului egiptean: „Lasă-l pe fiul meu să plece ca să-mi slujească”. (Ex 4:22, 23) Așadar, întregul popor Israel era considerat de Dumnezeu „fiul” lui, fiind poporul său ales, „o proprietate specială dintre toate popoarele”. (De 14:1, 2) Dumnezeu este numit „Creatorul” lui, ‘Cel ce l-a întocmit’ și „Tatăl” lui, cel după al cărui nume era chemat, nu doar pentru că Iehova este Sursa vieții, ci mai ales pentru că Dumnezeu a întemeiat acest popor, în baza legământului avraamic. (Compară cu Ps 95:6, 7; 100:3; Is 43:1-7, 15; 45:11, 12, 18, 19; 63:16.) Iehova ‘l-a ajutat încă din pântece’, adică, evident, de la începutul formării lui ca popor, și ‘l-a întocmit’ prin felul în care a tratat cu el și prin legământul Legii, modelând astfel caracteristicile și structura națiunii. (Is 44:1, 2, 21; compară cu modul în care se adresează Dumnezeu Ierusalimului în Eze 16:1-14 și cu modul în care se exprimă Pavel în Ga 4:19 și 1Te 2:11, 12.) Iehova l-a ocrotit, l-a purtat, l-a corectat și s-a îngrijit de necesitățile lui, așa cum ar face un tată pentru fiul său. (De 1:30, 31; 8:5-9; compară cu Is 49:14, 15.) Poporul Israel ar fi trebuit să-i aducă onoare Tatălui său, la fel ca un „fiu”. (Is 43:21; Mal 1:6) În caz contrar, Israelul și-ar fi infirmat calitatea de fiu (De 32:4-6, 18-20; Is 1:2, 3; 30:1, 2, 9), așa cum unii israeliți au acționat într-un mod josnic și au fost numiți „fii ai lui belial” (traducere literală a expresiei ebraice redate prin „niște netrebnici” în De 13:13 și în alte pasaje; compară cu 2Co 6:15). Ei au devenit „fii renegați”. (Ier 3:14, 22; compară cu 4:22.)

Dumnezeu a tratat cu israeliții ca fii având în vedere națiunea ca întreg și în baza legământului încheiat cu ei. Aceasta reiese din faptul că Dumnezeu s-a numit nu numai ‘Făuritorul’ lor, ci și „Răscumpărătorul” lor și chiar ‘proprietarul lor conjugal’, expresie ce definește Israelul drept soție a sa. (Is 54:5, 6; compară cu Is 63:8; Ier 3:14.) Israeliții i se adresau lui Iehova cu apelativul „Tatăl nostru” având în vedere legământul pe care îl încheiase cu ei și recunoscând că el formase națiunea. (Is 63:16-19; compară cu Ier 3:18-20; Os 1:10, 11.)

Întrucât tribul lui Efraim a devenit cel mai important din regatul nordic al celor zece triburi, numele lui este deseori folosit cu referire la întregul regat. Iehova l-a putut numi pe bună dreptate pe Efraim „întâiul meu născut” deoarece a ales ca acesta să primească binecuvântarea pentru fiul întâi născut de la bunicul său Iacob în locul lui Manase, adevăratul întâi născut al lui Iosif. (Ier 31:9, 20; Os 11:1-8, 12; compară cu Ge 48:13-20.)

‘Fii’ israeliți la nivel individual. Dumnezeu a numit într-un sens special drept ‘fii’ ai săi și unele persoane individuale din națiunea Israel. Psalmul 2, atribuit lui David în Faptele 4:24-26, se aplică, fără îndoială, mai întâi lui când vorbește despre „fiul” lui Dumnezeu. (Ps 2:1, 2, 7-12) După cum arată contextul din Faptele, acest psalm s-a împlinit mai târziu în persoana lui Cristos Isus. Contextul din psalm arată că Dumnezeu i se adresează unui adult, nu unui bebeluș, când spune: „Tu ești fiul meu. Eu ți-am devenit astăzi tată”. De aici reiese că David a primit calitatea de fiu pentru că a fost ales de Dumnezeu să fie rege și pentru că Dumnezeu l-a tratat ca un tată. (Compară cu Ps 89:3, 19-27.) În mod similar, Iehova a spus despre Solomon, fiul lui David: „Eu îi voi fi tată, iar el îmi va fi fiu”. (2Sa 7:12-14; 1Cr 22:10; 28:6)

Pierderea calității de fiu. Când Isus a fost pe pământ, iudeii încă pretindeau că Dumnezeu era ‘Tatăl’ lor. Însă Isus le-a spus fără menajamente unor împotrivitori că erau ‘de la tatăl lor Diavolul’, deoarece ascultau de Adversarul lui Dumnezeu, făcând voința și lucrările lui; prin urmare, ei demonstrau că ‘nu erau de la Dumnezeu’. (Ioa 8:41, 44, 47) Acest lucru arată o dată în plus că urmașii lui Adam nu s-ar putea bucura de calitatea de fii ai lui Dumnezeu pur și simplu prin naștere, ci în primul rând datorită măsurii luate de Dumnezeu ca ei să poată avea o relație spirituală cu El. Această relație presupune ca „fiii” să-i rămână loiali lui Dumnezeu manifestând calitățile sale, fiind supuși voinței lui și slujind în mod fidel scopului și intereselor sale.

Fiii creștini ai lui Dumnezeu. După cum se arată în Ioan 1:11, 12, numai unii din națiunea Israel, cei care au demonstrat credință în Cristos Isus, au primit „dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu”. Jertfa de răscumpărare a lui Cristos a scos această „rămășiță” de evrei (Ro 9:27; 11:5) de sub legământul Legii, care, deși bună și perfectă, îi condamna ca păcătoși, sclavi sub păcat; prin urmare, Cristos i-a eliberat pentru a putea ‘primi adopția ca fii’ și a putea deveni moștenitori datorită lui Dumnezeu. (Ga 4:1-7; compară cu Ga 3:19-26.)

Oameni din toate națiunile, care înainte erau „fără Dumnezeu în lume” (Ef 2:12), au fost și ei împăcați cu Dumnezeu prin credința în Cristos și au primit calitatea de fii. (Ro 9:8, 25, 26; Ga 3:26-29)

La fel ca Israelul, acești creștini formează un popor de legământ, fiind incluși în „noul legământ” validat prin sângele vărsat al lui Cristos. (Lu 22:20; Ev 9:15) Cu toate acestea, Dumnezeu tratează în mod individual cu creștinii pentru a-i primi în acest legământ. Deoarece aud vestea bună și manifestă credință, ei sunt chemați să fie comoștenitori cu Fiul lui Dumnezeu (Ro 8:17; Ev 3:1), sunt „declarați drepți” de Dumnezeu pe baza credinței lor în răscumpărare (Ro 5:1, 2) și, astfel, sunt ‘aduși în existență prin cuvântul adevărului’ (Iac 1:18), fiind ‘născuți din nou’ în calitate de creștini botezați, sau născuți de spiritul lui Dumnezeu ca fii ai Săi, și având perspectiva de a se bucura de viață spirituală în ceruri. (Ioa 3:3; 1Pe 1:3, 4) Ei au primit nu un spirit de sclavie rezultat din păcatul adamic, ci ‘un spirit de adopție ca fii, spirit prin care strigă: «Ava, Tată!»’, termenul „Ava” fiind o formulă de adresare ce transmite intimitate și afecțiune. (Ro 8:14-17; vezi AVA; ADOPȚIE [Semnificația creștină].) Grație atât superiorității rolului lui Cristos de mediator și preot, cât și bunătății nemeritate a lui Dumnezeu manifestate prin Cristos, creștinii născuți prin spirit și acceptați ca fii se bucură de o relație mai apropiată cu Dumnezeu decât Israelul carnal. (Ev 4:14-16; 7:19-25; 12:18-24)

Trebuie să-și păstreze calitatea de fii. ‘Nașterea din nou’ la această speranță vie (1Pe 1:3) nu este o garanție în sine că își vor păstra calitatea de fii. Ei trebuie să fie „conduși de spiritul lui Dumnezeu”, nu de propria carne păcătoasă, și să fie dispuși să sufere așa cum a fost Cristos. (Ro 8:12-14, 17) Ei trebuie să fie „imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii iubiți” (Ef 5:1), reflectând calitățile sale divine precum pacea, iubirea, îndurarea, bunătatea (Mt 5:9, 44, 45; Lu 6:35, 36), fiind „ireproșabili și inocenți” în privința lucrurilor care caracterizează ‘generația strâmbă și denaturată’ în mijlocul căreia trăiesc (Flp 2:15), purificându-se de practici nedrepte (1Io 3:1-4, 9, 10), ascultând de poruncile lui Dumnezeu și acceptând disciplinarea sa. (1Io 5:1-3; Ev 12:5-7)

Obținerea adopției depline ca fii. Chiar dacă au fost chemați să fie copii ai lui Dumnezeu, cât timp sunt în carne aceștia au doar un ‘acont a ceea ce va veni’. (2Co 1:22; 5:1-5; Ef 1:5, 13, 14) Din acest motiv, deși apostolul spune despre el și colaboratorii săi creștini că sunt deja „fii ai lui Dumnezeu”, el adaugă totuși: „Noi, care avem primele roade, adică spiritul, da, și noi gemem în noi înșine, așteptând cu nerăbdare adopția ca fii, eliberarea de corpurile noastre prin răscumpărare”. (Ro 8:14, 23) Prin urmare, după ce înving lumea păstrându-și fidelitatea până la moarte, ei primesc adopția deplină când sunt înviați ca fii spirituali ai lui Dumnezeu și „frați” ai Fiului Principal al lui Dumnezeu, Cristos Isus. (Ev 2:10-17; Re 21:7; compară cu Re 2:7, 11, 26, 27; 3:12, 21.)

Cei care au această chemare cerească știu că sunt copii ai lui Dumnezeu născuți de spirit, deoarece ‘însuși spiritul lui Dumnezeu depune mărturie împreună cu spiritul lor că sunt copii ai lui Dumnezeu’. (Ro 8:16) Evident, aceasta înseamnă că spiritul lor acționează ca o forță motrice în viață, care îi determină să reacționeze pozitiv la ceea ce spune spiritul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său inspirat despre această speranță cerească și, de asemenea, să reacționeze pozitiv la modul în care Dumnezeu tratează cu ei prin intermediul spiritului sfânt. Astfel, ei au certitudinea că sunt cu adevărat moștenitori și copii spirituali ai lui Dumnezeu.

Glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu. Apostolul vorbește despre „gloria care va fi revelată în noi” și despre „creația [care] așteaptă revelarea fiilor lui Dumnezeu, da, o așteaptă cu nerăbdare”. (Ro 8:18, 19) Din moment ce gloria acestor fii este cerească, e clar că „revelarea” gloriei lor va avea loc după învierea lor la viață cerească. (Compară cu Ro 8:23.) Însă 2 Tesaloniceni 1:6-10 arată că aceasta nu este totul; aici se vorbește despre „revelarea Domnului Isus” care va aduce pedeapsa judecătorească asupra celor ce sunt judecați nefavorabil de Dumnezeu, și aceasta „când va veni să fie glorificat în sfinții săi”. (Vezi REVELAȚIE.)

Deoarece Pavel arată despre ‘creație’ că așteaptă această revelare și că atunci va fi „eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”, este evident că, pe lângă acești ‘fii ai lui Dumnezeu’ din cer, și alții vor trage foloase din revelarea lor în glorie. (Ro 8:19-23) Termenul grecesc redat prin ‘creație’ se poate referi la orice creatură, umană sau animală, sau la creație în general. Pavel spune aici despre ‘creație’ că „așteaptă cu nerăbdare”, că „a fost supusă inutilității [deși] nu din proprie voință”, că „va fi eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu” și că ‘geme împreună’ așa cum și ‘fiii’ creștini gem în ei înșiși; toate aceste expresii se referă în mod clar la creația sau familia umană, nu la creație în general, care include animalele, vegetația și alte lucrări de creație animate sau inanimate. (Compară cu Col 1:23.) Prin urmare, aceasta înseamnă că revelarea în glorie a fiilor lui Dumnezeu deschide calea pentru ca și alții din familia umană să poată primi calitatea de fii ai lui Dumnezeu și să se bucure de libertatea pe care o aduce această relație. (Vezi DECLARA DREPT [Alte persoane drepte]; MAREA MULȚIME.)

Întrucât despre Cristos Isus s-a prezis că va deveni „Tată Etern” (Is 9:6), iar ‘fiii [creștini] ai lui Dumnezeu’ devin „frați” ai lui Cristos (Ro 8:29), reiese că trebuie să existe și alții din familia umană care vor obține viață prin Cristos Isus și care nu sunt comoștenitori cu el, coregenți și preoți, ci supușii peste care va guverna. (Compară cu Mt 25:34-40; Ev 2:10-12; Re 5:9, 10; 7:9, 10, 14-17; 20:4-9; 21:1-4.)

Totodată, e demn de remarcat că Iacov (1:18) spune despre ‘fiii lui Dumnezeu’ născuți de spirit că sunt „primele roade” dintre creaturile lui Dumnezeu, expresie asemănătoare cu cea folosită în Revelația 14:1-4 în legătură cu cei „o sută patruzeci și patru de mii”, care au fost „cumpărați dintre oameni”. Expresia „primele roade” implică faptul că vor fi și alte roade; prin urmare, „creația” din Romani 8:19-22 se referă în mod evident la ‘roadele următoare’ sau ‘roadele secundare’, oamenii care, prin credință în Cristos Isus, dobândesc în cele din urmă calitatea de fii în familia universală a lui Dumnezeu.

Vorbind despre viitorul „sistem” și despre ‘învierea din morți’ la viață în acel sistem, Isus a spus că aceștia devin „copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai învierii”. (Lu 20:34-36)

Din tot ce s-a analizat până acum reiese că statutul oamenilor de ‘fii’ ai lui Dumnezeu poate fi considerat din mai multe perspective. În fiecare caz însă, pentru a înțelege natura exactă a relației de fiu și ceea ce presupune ea, trebuie analizat contextul respectiv.

Cristos Isus, Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan subliniază cu precădere existența preumană a lui Isus în calitate de „Cuvântul” și spune: „Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi, iar noi am văzut gloria sa, o glorie ca aceea pe care un fiu unic-născut o are de la tatăl lui”. (Ioa 1:1-3, 14) Cuvintele lui Isus, precum „eu spun ce am văzut la Tatăl meu” (Ioa 8:38, 42; compară cu Ioa 17:5, 24), dar și alte afirmații clare ale apostolilor săi inspirați dovedesc că Isus s-a bucurat de calitatea de fiu al lui Dumnezeu încă dinainte de a se naște ca om. (Ro 8:3; Ga 4:4; 1Io 4:9-11, 14)

„Unic-născut.” Unii exegeți nu sunt de acord cu traducerea termenului grecesc monogenḗs prin „unic-născut”. Ei atrag atenția că partea finală a termenului (genḗs) nu provine din gennáô (a naște), ci din génos (gen); prin urmare, termenul s-ar referi la „singurul de un anumit gen sau dintr-o anumită categorie”. În consecință, diverse traduceri spun despre Isus că este „singurul Fiu” (NTB; NTTM) în loc de ‘fiul unic-născut’ al lui Dumnezeu. (Ioa 1:14; 3:16, 18; 1Io 4:9) Totuși, chiar dacă, luate individual, componentele termenului nu includ sensul verbal de „a fi născut”, utilizarea termenului cuprinde, fără îndoială, ideea de origine sau naștere, deoarece cuvântul grecesc génos înseamnă „neam; rudenie; urmaș; seminție”. În 1 Petru 2:9, acesta este tradus prin „neam”. Vulgata (în latină) lui Ieronim redă termenul monogenḗs prin unigenitus, care înseamnă „unic-născut” sau „unic”. Numeroși lexicografi recunosc că termenul are legătură cu nașterea sau originea.

Lucrarea Greek and English Lexicon of the New Testament (de Edward Robinson, 1885, p. 471) definește termenul monogenḗs astfel: „singurul născut, unic-născut, adică singurul fiu”. Și Greek-English Lexicon to the New Testament (de W. Hickie, 1956, p. 123) atribuie termenului sensul de „unic-născut”. În Theological Dictionary of the New Testament, editat de G. Kittel, se spune: „ěďíď- [mono-] nu indică originea, ci natura provenienței. Așadar, ěďíďăĺíŢň [monogenḗs] înseamnă «unicul descendent», ori care nu are frați sau surori. Asta ne dă ideea de unic-născut. Se referă la unicul copil al unor părinți, în special în raport cu aceștia. . . . Însă cuvântul poate fi folosit și cu un înțeles mai larg, fără să facă referire la proveniență cu sensul de «unic», «fără egal», «incomparabil», deși nu înseamnă unic în privința clasei sau a speciei ori a categoriei”. (Tradus în engleză și editat de G. Bromiley, 1969, vol. IV, p. 738.)

Iată ce menționează aceeași lucrare (p. 739-741) despre utilizarea termenului în Scripturile grecești creștine, sau „Noul Testament”: „Înseamnă «unic-născut». . . . În [Ioan] 3:16, 18; 1In 4:9; [Ioan] 1:18, relația lui Isus cu Dumnezeu nu este doar comparată cu cea dintre un fiu unic și tatăl lui, ci este relația unicului-născut cu Tatăl. . . . În In 1:14, 18; 3:16, 18; 1In 4:9, μονογενής indică mai mult decât unicitatea sau individualitatea lui Isus. În toate aceste versete, El este numit în mod expres Fiul și e privit ca atare în 1:14. În In, μονογενής indică originea lui Isus. El este μονογενής în sensul de unic-născut”.

În lumina acestor afirmații și a dovezilor clare din Scripturi, nu există niciun motiv pentru a contesta traducerile care arată că Isus este nu doar Fiul unic sau incomparabil al lui Dumnezeu, ci și „Fiul său unic-născut”, adică descinde din Dumnezeu în sensul că este creat de El. Acest lucru este confirmat de referințele apostolice care îl prezintă pe Fiul drept „întâiul născut din toată creația” și „Acela născut [o formă a lui gennáô] din Dumnezeu”. (Col 1:15; 1Io 5:18) Pe lângă aceasta, Isus însuși a spus despre sine că este „începutul creației lui Dumnezeu”. (Re 3:14)

Isus este „întâiul născut” al lui Dumnezeu (Col 1:15) întrucât e prima creație a lui Dumnezeu, fiind numit în existența sa preumană „Cuvântul”. (Ioa 1:1) Expresia „la început” din Ioan 1:1 nu se poate referi la „începutul” lui Dumnezeu, Creatorul, deoarece el este etern, neavând început. (Ps 90:2) Prin urmare, trebuie să se refere la începutul creației, când Dumnezeu a adus în existență Cuvântul ca Fiu al său întâi născut. Termenul „început” este folosit în mod asemănător în diferite alte pasaje pentru a descrie începutul unei perioade, al unei cariere sau al unei conduite, ca de exemplu: ‘începutul’ carierei creștine a celor cărora Ioan le-a scris prima sa scrisoare (1Io 2:7; 3:11), ‘începutul’ conduitei răzvrătite a lui Satan (1Io 3:8) sau ‘începutul’ abaterii de la dreptate în cazul lui Iuda. (Ioa 6:64; vezi IUDA nr. 4 [Devine corupt].) Isus este ‘Fiul unic-născut’ (Ioa 3:16) în sensul că este singurul dintre fiii lui Dumnezeu, spirituali sau umani, care a fost creat direct de Dumnezeu, întrucât toți ceilalți au fost creați „prin” acest Fiu întâi născut, sau prin intermediul lui. (Col 1:16, 17; vezi ISUS CRISTOS [Existența preumană]; UNIC-NĂSCUT.)

Născut prin spirit, din nou fiu ceresc. Bineînțeles, Isus a continuat să fie Fiul lui Dumnezeu și după nașterea sa ca om, așa cum era în existența sa preumană. Nașterea sa nu a fost rezultatul conceperii cu ajutorul unei semințe, sau al unui spermatozoid, de la vreun descendent uman al lui Adam, ci a fost rezultatul acțiunii spiritului sfânt al lui Dumnezeu. (Mt 1:20, 25; Lu 1:30-35; compară cu Mt 22:42-45.) La vârsta de 12 ani, Isus a vorbit despre faptul că era Fiul lui Dumnezeu când le-a spus părinților săi umani: „Nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”. Ei nu au înțeles sensul cuvintelor lui Isus, gândindu-se probabil că el a folosit termenul ‘Tată’ cu referire la Dumnezeu în același mod în care îl foloseau israeliții în general, așa cum am văzut mai devreme. (Lu 2:48-50)

Totuși, la aproximativ 30 de ani de la nașterea lui Isus ca om, când a fost botezat de Ioan Botezătorul, spiritul lui Dumnezeu a venit peste el, iar Dumnezeu a spus: „Tu ești Fiul meu, cel iubit! Eu te-am aprobat”. (Lu 3:21-23; Mt 3:16, 17) În mod evident, omul Isus a fost atunci ‘născut din nou’ ca Fiu născut de spirit, având speranța de a se întoarce la viață cerească, și a fost uns cu spirit pentru a fi regele și marele preot numit de Dumnezeu. (Ioa 3:3-6; compară cu 17:4, 5; vezi ISUS CRISTOS [Botezul său].) Dumnezeu a făcut o declarație asemănătoare cu ocazia transfigurării de pe munte, viziune în care Isus a fost văzut în gloria Regatului. (Compară cu Mt 16:28 și 17:1-5.) Pavel a aplicat o parte a Psalmului 2 la învierea lui Isus din morți, citând cuvintele lui Dumnezeu: „Tu ești fiul meu. Eu ți-am devenit astăzi tată”. El a aplicat la fel și cuvintele folosite de Dumnezeu în legământul încheiat cu David: „Eu îi voi fi tată, iar el îmi va fi fiu”. (Ps 2:7; 2Sa 7:14; Fa 13:33; Ev 1:5; compară cu Ev 5:5.) Când a fost înviat din morți la viață spirituală, Isus a fost „numit Fiul lui Dumnezeu” (Ro 1:4) și a fost „declarat drept în spirit”. (1Ti 3:16)

Prin urmare, așa cum David, ca adult, a putut ‘deveni fiul lui Dumnezeu’ într-un sens special, tot așa și Cristos Isus ‘a devenit Fiul lui Dumnezeu’ într-un mod special când a fost botezat, când a fost înviat și, evident, când a fost învestit cu putere regală deplină.

Acuzat pe nedrept de blasfemie. Deoarece Isus îl numea pe Dumnezeu Tatăl său, unii iudei împotrivitori l-au acuzat de blasfemie, spunând: „Tu, deși ești om, te faci dumnezeu”. (Ioa 10:33) Majoritatea traducerilor redau aici „Dumnezeu”. Cu toate acestea, traducerea în engleză a lui Charles Cutler Torrey redă cuvântul cu minusculă, „dumnezeu”, iar traducerea interliniară The Emphatic Diaglott spune „un dumnezeu”.O astfel de redare se bazează în principal chiar pe răspunsul lui Isus, el citând din Psalmul 82:1-7. Așa cum se poate observa, acest pasaj nu se referea la persoane numite „Dumnezeu”, ci „dumnezei” și „fii ai Celui Preaînalt”.

Potrivit contextului, cei pe care Iehova îi numea în acest psalm „dumnezei” și „fii ai Celui Preaînalt” erau judecătorii israeliți care practicau nedreptatea, motiv pentru care Iehova însuși era nevoit să judece ‘în mijlocul acestor dumnezei’. (Ps 82:1-6, 8) Din moment ce Iehova a folosit acești termeni pentru oamenii respectivi, cu siguranță Isus nu se făcea vinovat de nicio blasfemie când spunea: „Sunt Fiul lui Dumnezeu”. Lucrările acelor judecători numiți „dumnezei” dezmințeau faptul că erau „fii ai Celui Preaînalt”, pe când lucrările lui Isus au dovedit întotdeauna că el era în unitate, în acord cu Tatăl său, având o relație armonioasă cu El. (Ioa 10:34-38)