“Locul sfînt“ al creştinătăţii va fi pustiit în curînd
Distrugerea clădirilor religioase prin războaie, cutremure de pămînt, furtuni sau ceva asemănător, stîrnesc nedumerire multor oameni credincioşi. Da chiar persoane care nu au considerat astfel de construcţii ca sfinte, ar putea să regrete foarte mult cînd opere de artă impresionante sînt distruse în acest mod. De aceea cît de mare ar fi spaima, cînd toate clădirile sfinte ale creştinătăţii ar dispare dintr-odată. Cît de surprinzător ar putea să sune acest fapt — Biblia arată că aceasta se va întîmpla în curînd.
Acest eveniment viitor a avut o paralelă istorică în primul secol e.n. Atunci au fost complat distruse oraşul Ierusalim şi templul lui măreţ. Preoţii aaronici n-au mai putut aduce nici un fel de jertfă pe altar. Chiar şi însemnările pe baza cărora un bărbat ar fi putut dovedi că era un urmaş al lui Aaron şi avea dreptul să servească ca preot, au dispărut. Sistemul de lucruri iudaic vechi de veacuri, a ajuns în mod evident la sfîrşit. De la distrugerea Ierusalimului în primul secol, n-a mai fost posibil Iudeilor să practice închinarea lor, aşa cum prescrie aceasta legea mozaică.
Isus Cristos, cel mai mare profet care a existat vreodată pe pămînt, a prezis această desfăşurare senzaţională. Cu privire la ceea ce trebuia să vină asupra Ierusalimului, el a spus: „Ei nu vor lăsa în tine, piatră pe piatră“ (Luca 19:44). Altă dată el a spus despre templu: „In nici un caz nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată“ (Matei 24:2).
Pentru ca ucenicii săi să poată scăpa de această catastrofă îngrozitoare, el le-a dat următorul sfat: „Cînd veţi vedea lucrul scîrbos care pricinuieşte pustiire, despre care a vorbit profetul Daniel, stînd în locul sfînt (cititorul să folosească discernămînt) atunci cei ce sînt în Iudea să înceapă să fugă la munţi“ (Matei 24:15, 16).
In anul 66 e.n. pentru prima dată au putut ei să procedeze în conformitate cu cuvintele lui Isus. In acel an, trupele romane sub comanda lui Cestiu Gallus, au stat într-un „loc sfînt“, adică în Ierusalim şi împrejurimi. (Compară Mat. 4:5; 27:53.) Ele au pătruns în oraş şi au început să submineze chiar zidurile templului — procedeu, care pentru iudei a însemnat un atac asupra a ceea ce lor le era foarte „sfînt“. Cu toate acestea Dumnezeu n-a mai considerat de mult ca sfînt oraşul Ierusalim şi templul lui. Lucrurile stăteau aşa cum spusese Isus Cristos: „Ierusalime, Ierusalime, cel care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine — de cîte ori am vrut să strîng pe fii tăi, cum îşi strînge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată vi se lasă casa pustie“ (Luca 13:34, 35).
Dar pentru poporul Iudeu, Ierusalimul tot mai era un „loc sfînt“. Faptul că, oştirile romane stăteau în acest „loc sfînt“ era aşadar ceva scîrbos. Pe lîngă aceasta armatele romane nici nu se lăsau măcar conduse de iubire faţă de adevăratul Dumnezeu, cînd înaintau împotriva Ierusalimului. De aceea pe drept au fost ele desemnate în mod profetic, ca „lucrul scîrbos“.
IMINENTA IMPLINIRE DIN ZILELE NOASTRE
Profeţia despre vechiul Ierusalim nu s-a mărginit la timpul cînd armatele romane au înaintat împotriva acestui oraş şi apoi s-au retras, fapt prin care Iudeii, care deveniseră creştini, au putut să fugă la munţi, înainte ca, pustiitorul scîrbos să se fi reîntors şi să distrugă oraşul în anul 70 e.n. O examinare a restului cuvintelor lui Isus (în Mat. cap. 24) arată că ele au încă o împlinire mai tîrzie, căci el a vorbit despre venirea sa cu „putere şi slavă mare“. Această venire va duce la aceea că toate „seminţiile pămîntului“ se vor zbate în tînguiri, fiindcă nu vor fi supuse lui, Regelui, ceea ce pentru ei va avea o influenţă fatală (Mat. 24:30). Aşa ceva nu s-a întîmplat în legătură cu pustiirea Ierusalimului în anul 70 e.n.
Ceea ce s-a întîmplat cu Ierusalimul trebuie deci, să fi fost un tablou profetic al unui necaz mult mai mare care-l aşteaptă încă pe întregul sistem omenesc de lucruri şi în care cei împresionaţi de aceasta se vor tîngui foarte tare. Acest necaz va fi complet în armonie cu descrierea pe care a făcut-o Isus prin cuvintele: „Atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi“ (Matei 24:21).
In consecinţă, trebuie să existe o replică modernă a vechiului Ierusalim. După ce se poate cunoaşte că e vorba de aceasta? Oraşul Ierusalim era sfînt, fiindcă el era centrul religios al unui popor, care afirma că se găseşte într-o relaţie de legămînt cu Dumnezeu. Prin urmare, replica modernă trebuie de asemenea să ridice pretenţia de a sta într-un legămînt cu Cel Preaînalt. Nu pretind comunităţile religioase ale creştinătăţii că sînt creştine şi deci parteneri de legămînt cu Dumnezeu în „Noul legămînt?“ (Evr. 9:15.) Nu arată însă modul lor de procedare, că întocmai ca Ierusalimul necredincios, nu sorespund pretenţiei lor?
Creştinătatea s-a făcut prietenă cu lumea. Ea a participat cu plăcere la războaiele şi politica coruptă a lumii. Din această cauză Dumnezeu a considerat-o ca necurată. Biblia zice: „Soţii adultere“ nu ştiţi că prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Oricine, aşadar, doreşte să fie prieten cu lumea, se prezintă pe sine un vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4). Aşadar creştinătatea aparţine sistemului religios mondial, care în Biblie este desemnat ca o „curva“, „Babilonul cel mare“ (Apoc. 17:1–5). Totuşi, ce este „locul sfînt“ al creştinătăţii?
„LOCUL SFINT“ AL CRESTINATATII
Aici este vorba de un loc simbolic, prin care este reprezentat totul ceea ce organizaţiile religioase ale creştinătăţii stăpînesc sau consideră sfînt — întreaga ei sferă de activitate, cu toate pretinsele ei drepturi religioase. Preoţii creştinătăţii s-au considerat ca reprezentanţi deosebiţi ai lui Dumnezeu faţă de popor şi de aceea s-au considerat îndreptăţiţi să fie trataţi ca o clasă privilegiată şi să fie eliberaţi de sarcinile şi obligaţiile cărora restul populaţiei ar putea să fie supusă. Impotriva avertismentului lui Isus, de a nu-şi însuşi nici un fel de titlu ca: „Rabi“, „conducător“ şi „tată“, ei socotesc că e o cinste pentru ei, dacă oamenii li se adresează cu „părinte“, „sfinţia ta“ şi altele de acest fel (Matei 23:8–10). Bisericile creştinătăţii au ridicat pe întreg pămîntul clădiri fastuoase. De asemeni, în mod repetat au îngrămădit mari bogăţii. In multe ţări aceste bogăţii uriaşe, pe baza pretenţiei bisericii, de a fi sfinte, sînt scutite de taxe şi impozite, care sînt impuse întreprinderilor somerciale obişnuite.
In curînd „locul sfînt“ al creştinătăţii va fi prăbuşit şi va fi pustiit. Ea nu este mai sfîntă în ochii lui Dumnezeu decît oraşul Ierusalim şi templul lui, înainte de distrugere în anul 70 e.n. Organizaţiile religioase ale creştinătăţii vor fi jefuite de sfera lor de activitate şi vor pierde influenţa lor asupra tuturor. Nici unul din pretinsele ei drepturi religioase nu vor mai fi respectate. Cine, sau ce va fi însă, pustiitorul scîrbos care va sta în curînd în „locul sfînt“ al creştinătăţii şi va nimici-o?
PUSTIITORUL SCIRBOS
Biblia se referă la o organizaţie, care reoglindeşte lipsurile şi slăbiciunile întregului sistem politic prezent. Despre această organizaţie se spune că ar fi „chipul fiarei“ şi ea însăşi este desemnată ca o „fiară“ de culoare stacojie (Apoc. 13:15; 17:3). Despre „fiara“ a cărui chip este „fiara de culoare stacojie“, Biblia spune că semăna cu un „leopard“, „avea labe ca de urs şi o gură ca gura unui leu“ (Apoc. 13:2). Dacă comparăm această descriere cu ceea ce se spune în Daniel 7:3–7 şi 17:23, constatăm că în cazul „fiarei“ este vorba de o combinaţie de animale ca animalele amintite în cartea lui Daniel. Despre acestea se spune în mod expres că ar fi regi sau împăraţi.
Din această cauză „fiara“ din mare, trebuie să reprezinte sistemul politic mondial, care constă din „regii“ sau puterile dominante pămînteşti. Se spune că avea „zece coarne“ şi „şapte capete“, iar pe „capetele sale avea zece diademe, şi pe capete avea nume de blasfemie“ (Apoc. 13:1). Aşadar e vorba de organizaţia politică a lui Satan, veche de secole care a defăimat mereu pe adevăratul Dumnezeu.
Dacă ştim ce este „fiara“ avem cheia pentru a descoperi despre ce este vorba în cazul „chipului“ ei. Care organizaţie este astăzi „chipul“ sau imaginea în oglindă a sistemului politic mondial? Nu este ea Organizaţie Naţiunilor Unite? Nu reoglindeşte această organizaţie greşelile şi imperfecţiunile sistemului politic al lumii?
Biblia spune că o prostituată „Babilonul cel mare“, călăreşte „fiara de culoare stacujie“ sau chipul politic al „fiarei“, adică Naţiunilor Unite de astăzi. Cînd s-a constituit Organizaţia Naţiunilor Unite, ea a fost sprijinită de „Babilonul cel mare“, a cărei parte conducătoare o constituie comunităţile religioase ale creştinătăţii şi a fost prezentată ca singura speranţă pentru pace şi siguranţă a omului. „Babilonul cel mare“ aşteaptă ca această organizaţie să împiedice controversele, care ar putea duce la nimicirea ei. In această privinţă, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a dovedit oarecum ca un animal de călărie, pe care şade „Babilonul cel mare“ şi de care depinde el, la fel ca şi un călăreţ de calul său.
Totuşi „Babilonul cel mare“ va trăi o dezamăgire amarnică. El va deveni obiect de ură. Referitor la ceea ce-i va face „fiara“ de culoare stacojie, se spune în Apocalips 17:16: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituata, vor pustii-o şi o vor lăsa goala, iar partea cărnoasă i-o vor mînca şi o vor arde complet cu foc“.
Conform cu Apoc. 17:12 în legătură cu cele „zece coarne“, este vorba de „zece regi“. Deoarece numărul zece în limbajul simbolic al Bibliei (comparabil cu cele zece degete de la picioare şi cu cele zece degete de la mîini) înseamnă perfecţiune, un număr total de domnitori pămînteşti — nu numai o minoritate — se va întoarce împotriva organizaţiilor religioase ale creştinătăţii şi a celorlalte părţi ale „Babilonului celui mare“. Totuşi, nu numai cei „zece regi“ simbolici vor porni acest atac, ci întreaga organizaţie (a Naţiunilor Unite) reprezentate prin „fiara de culoare stacojie“.
Cînd „pustiitorul“ porneşte la atac împotriva organizaţiilor religioase ale creştinătăţii, el nu va proceda din iubire faţă de Dumnezeu. Mai degrabă Dumnezeu aşa îl va conduce ca să servească scopului Său şi să nimicească toate comunităţile religioase care numai după nume sînt „creştine“. Pustiitorul va avea motive cu totul egoiste. El va manifesta cel mai înalt dispreţ faţă de bisericile creştinătăţii. Totuşi, deoarece aceste organizaţii religioase pretind a reprezenta pe adevăratul Dumnezeu, pustiitorul, în ura sa, se va întoarce şi împotriva Aceluia, căruia ele pretind a-l servi. Prin această comportare josnică, brutală faţă de Dumnezeu şi „defăimarea“ numelui Său, pustiitorul devine din punctul de vedere a lui Iehova, un „lucru scîrbos“.
ACTIONEAZA ACUM
Deja chiar faptul că se ştie astăzi ce este „Babilonul cel mare“ şi ce este „lucrul scîrbos“, arată cu nu mai e timp de pierdut şi trebuie părăsite organizaţiile religioase ale creştinătăţii. Acum nu mai merge ca în primul secol e.n. ca să se fugă într-un alt loc geografic. „Babilonul cel mare“ nu este mărginit pe un singur loc geografic, ci este un imperiu religios mondial. A părăsi bisericile creştinătăţii înseamnă aşadar, a rupe toate legăturile cu ele şi a se mărturisi ca un adevărat ucenic al Domnului Isus Cristos.
Nimeni să nu amîne fuga sa atît de mult pînă cînd „lucrul scîrbos“ este gata de a pătrunde în „locul sfînt“ al creştinătăţii. Deoarece nu e nevoie a fugi într-un alt loc geografic, nu trebuie socotit că evenimentele ar evolua la fel ca şi în anul 66 e.n. cînd armatele romane au renunţat la asedierea Ierusalimului. Cînd armatele romane au apărut şi s-au retras din nou, acei iudei care deveniseră creştini, au ştiut că acesta era „lucrul scîrbos“ şi au putut să fugă în armonie cu avertismentul lui Isus.
Cine ştie astăzi, aşadar, că bisericile creştinătăţii sînt o parte a marelui Babilon, şi recunosc că „lucrul scîrbos“ în curînd va sta în „locul sfînt“, ar trebui să urmeze porunca din Apocalips 18:4: „Ieşiţi din mijlocul ei poporul meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei“.
Ai făcut tu aceasta? Dacă nu, atunci nu mai întîrzia s-o faci. Locul sfînt al creştinătăţii — sfera ei de activitate şi drepturile religioase pretinse de ea — va fi pustiit în curînd.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]
Pustiirea oraşului Ierusalim şi a templului lui de către armatele romane în anul 70 e.n., era un tablou profetic a unui necaz mai mare, care va veni în curînd asupra creştinătăţii.