Capitolul 14
Ce înseamnă ‘chinurile în iazul de foc’?
Cum ai reacţiona tu dacă, după ce ai aflat din Biblie că morţii sînt fără cunoştinţă, ai da peste un text Biblic, în care este amintit un loc de chinuire? Socoteşti că e corect să treci cu vederea toate celelalte texte şi să ţii tare la concepţia că după moarte ar putea să fie totuşi o existenţă conştientă în continuare? Sau citeşti tu textul sîrguincios şi în armonie, pentru a stabili ce înseamnă el în realitate şi cum se armonizează el cu restul conţinutului Bibliei?
Noi scoatem în evidenţă acest punct de vedere, deoarece în cartea biblică „Apocalips“ este vorba, în realitate, despre „chinuri“ într-un „iaz de foc“. In Apocalips 20:10 se spune: „Si Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi profetul mincinos. Si vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.“ (Vezi apoi Apocalips 19:20).
Cum vor fi chinuiţi aceia, care sînt aruncaţi în „iazul de foc“? Că această expresie n-ar trebui interpretată uşuratic, în mod literal, o arată însuşi caracterul cărţii Apocalipsa. Cuvintele de introducere ale acestei cărţi sună: „O revelaţie prin mijlocirea lui Isus Christos, pe care i-a dat-o Dumnezeu ca să arate sclavilor săi lucrurile care trebuie să aibă loc în curînd. Si el l-a trimis pe îngerul său şi i-a prezentat(o) în semne prin el, sclavului său Ioan.“ (Apoc. 1:1).
Din aceste cuvinte reiese că cartea Apocalips a fost expusa în „semne“. Cum stau lucrurile, aşadar cu „iazul de foc“ şi „chinurile“ amintite? Trebuie ele înţelese literal, sau este vorba aici, de asemenea de „semne“ sau de simboluri?
Dacă vom afla ce se va mai arunca în iazol de foc, în afară de Diavolul, de „fiară“ şi de „profetul mincinos“, vom înţelege problema mai bine. In Apocalips 20:14, 15 se spune: „Si moartea şi hades-ul au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Ori cine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.“
Pot fi aruncate moartea şi hadesul, într-un „iaz de foc“ literal? Cu siguranţă că nu, căci ele nu sînt obiecte, nici fiare sau persoane. Moartea este o stare. Cum ar putea ea, aşadar, să fie aruncată într-un iaz de foc literal? Si hades-ul este groapa comună a întregii omeniri. In ce fel de iaz ar putea el fi aruncat?
In Apocalips 20:14, 15 de asemenea nu se spune nimic că ar fi vorba de un iaz literal. Noi citim, dimpotrivă, că „iazul de foc“ este un semn sau simbol al „morţii a doua“. Aceasta se poate observa şi din Apocalips 21:8: „Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adica moartea a doua.“
Deoarece iazul de foc este un simbol al morţii a doua, prin faptul că se spune că moartea şi hades-ul au fost aruncate în el, se simbolizează, pur şi simplu, că acestea vor fi nimicite pentru totdeauna. Aceasta este în armonie, de asemenea şi cu declaraţia că „cel din urmă duşman, care va fi nimicit va fi moartea“ (1 Corint. 15:26). Iar hades-ul — groapa comună a oamenilor morţi în general — deoarece a fost golit şi moarte nu va mai fi, va fi scos din funcţiune şi va dispare din existenţă (Apocalips 20:13; 21:4).
CHINURI SIMBOLICE
Ce fel de „chinuri“ suferă, deci, oamenii răi şi ceilalţi, care vor fi aruncaţi în „iazul de foc“? Ca să sufere ei chinuri literale, n-ar trebui oare ce ei să existe şi să aibă cunoştinţă? Nu există însă, nici un text biblic, din care să rezulte că există şi că au cunoştinţă. Pentru ce vorbeşte oare Biblia despre Chinul veşnic în “iazul de foc“?
Deoarece „iazul de foc“ este un simbol, trebuie, de asemenea ca şi chinul legat de acestea să fie tot simbolic. Dacă aflăm din Biblie cum a fost eliberat Isus din puterea morţii, vom putea înţelege mai bine. Citim „Dar Dumnezeu l-a înviat din morţi, dezlegîndu-l din chinurile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea“ (Fapte 2:24). Isus, cu siguranţă, n-a suferit nici un chin cînd era mort. Ce fel de „chinuri“ a simţit el, deci el a fost ţinut de legăturile simbolice. Psalmistul a vorbit despre aceste legături, cînd el a descris primejdia de moarte ameninţătoare, cu cuvintele: „Mă înfăşuraseră frînghiile morţii şi au dat peste mine împrejurările dezastruoase ale Seolului“ (Psalmi 116:3).
Efectele morţii puteau fi comparate, aşadar, cu frînghiile (legături) cu care cineva a fost legat. Da, moartea produce o stare de legare completă, o încetare totală a oricărei activităţi şi a oricărui proces de gîndire. De aceea se vorbeşte în Biblie despre cei morţi, cu toate că sînt fără cunoştinţă, că ar fi supuşi „chinurilor“ sau „suferinţelor“.
Despre aceia care suferă „moartea a doua“ (simbolizată prin iazul de foc), se poate spune, deci pe bună dreptate, că ar suferi chinuri veşnice, pentru că din legăturile morţii a doua nu există nici o dezlegare. Deoarece moartea a doua îi ţine strîns, ei vor fi „chinuiţi“ pe veci, adică legaţi pentru totdeauna, complet inactivi, fără nici o existenţă, fără cunoştinţă. Că starea lor de legaţi în moartea a doua se poate compara cu chinurile unui prizonier în temniţă, reiese din parabola lui Isus despre sclavul nerecunoscător şi fără milă. El a spus următoarele despre ceea ce a întreprins stăpînul faţă de robul său: „Si stăpînul s-a mîniat şi l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă va plăti tot ce datora“ (Matei 18:34, Biblia Ierusalim). Din traducerea Lumii Noi reiese cine ierau aceşti chinuitori, căci în aceasta se spune: „Mînios stăpînul său l-a dat pe mîna temnicerilor (schingiuitorilor, New World Translation, 1971 [notă de subsol]) pînă va plăti tot ceea ce datora.“
Numai faptul în sine că „iazul de foc“ este un simbol pentru „moartea a doua“, exclude presupunerea că el ar putea fi un loc al chinului. Noi nu găsim în Biblie nici măcar un singur punct de sprijin pentru faptul că morţii suferă chinuri, ei nu mai au nici o sensibilitate. Despre cei morţi în groapa colectivă a oamenilor morţi, Biblia spune: „Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri. Acolo cei puşi în lanţuri sînt lăsaţi toţi în pace, nu mai aud glasul asupritorului, cel mic ca şi cel mare sînt tot una acolo şi robul scapă de stăpînul său.“ (Iov 3:17–19).
Intocmai după cum moartea, căreia oamenii îi sînt supuşi în general pune capăt tuturor senzaţiilor şi sentimentelor, tot aşa şi moartea a doua datorită stării de completă legare pe care o pricinuieşte atît una cît şi cealaltă, ambele sînt aduse pe drept în legătură cu dureri şi chinuri simbolice.
Insă înainte de a fi aruncaţi cei răi în nimicirea completă a „morţii a doua“, ei suferă chinuri. Aceasta reiese din cuvintele simbolice din Apoc. 14:9–11: „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mînă va bea şi el din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei lui, şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi a mielului. Si fumul chinului lor se ridică în sus, în vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!“ Prin ce sînt chinuiţi închinătorii „fiarei“ şi ai „chipului“ ei? Cuvintele următoare din Apocalips ne dau răspunsul: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus“ (Apoc. 14:12).
Dacă închinătorii „fiarei sălbatice“ şi ai „chipului“ s-ar găsi într-un loc de chin literal, n-ar exista nici o necesitate pentru sfinţi să rabde. Acei închinători idolatri n-ar mai avea atunci nici o putere şi n-ar putea să mai facă rău servilor credincioşi ai lui Dumnezeu. Atît timp, însă cît ei sînt în viaţă şi libertate, ei pot să procedeze brutal în mînia lor, împotriva „sfinţilor“.
Că în această corelaţie sînt amintiţi „sfinţii“, arată că ei sînt cauza chinurilor celor răi. Cum este posibil lucrul acesta? Deoarece ei propovăduiesc mesajul care arată nimicirea definitivă iminentă a închinătorilor „fiarei sălbatice“ şi ai „chipului“ ei. Mesajul îi chinuie pe aceşti idolatri; el nu le lasă nici o odihnă nici ziua, nici noaptea. De aceea ei încearcă tot ce le stă în putere ca să-i aducă la tăcere pe servii lui Dumnezeu. Aceasta duce la o persecuţie, în care „sfinţii trebuie să rabde“. Cînd închinătorii „fiarei sălbatice“ şi ai chipului ei, vor fi în cele din urmă nimiciţi ca prin „foc şi pucioasă“, dovada nimicirii lor complete va fi pentru toate timpurile, ca un fum permanent care se ridică în sus.
Că prin această nimicire, se înţelege o nimicire totală, o ilustrează soarta, pe care au avut-o oraşele Sodoma şi Gomora. Ucenicul Iuda a scris: „Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, ... ne stau înainte ca o pildă suferind pedeapsa unui foc veşnic“ (Iuda 7). Focul, care a nimicit acele oraşe, de mult deja nu mai ardea, cînd Iuda şi-a scris epistola sa. Totuşi dovada „veşnică“, nepieritoare a forţei de nimicire a acelui foc este încă şi astăzi existentă, căci acele oraşe n-au mai fost reclădite.
UN CHIN VESNIC NU E COMPATIBIL CU PERSONALITATEA LUI DUMNEZEU
Că recalcitranţii vor fi pedepsiţi cu nimicirea totală, nu cu chin veşnic, este în armonie şi cu ceea ce a descoperit Iehova Dumnezeu în Cuvîntul său Biblia, despre sine însuşi. El are milă sinceră faţă de om şi animal, care au fost create de el.
Să examinăm doar pe scurt legea lui Dumnezeu despre îngrijirea unui bou care lucrează. Ea sună: „Să nu legi gura boului, cînd treieră grîul.“ (Deutr. 25:4). Această lege lasă să se recunoască faptul că Dumnezeu a fost milostiv faţă de animalele fără minte şi s-a îngrijit de ele. Boul nu trebuia să fie chinuit, fiind împiedicat cu forţa să mănînce pe săturate din grîul pe care-l treiera.
Faţă de oameni Dumnezeu este şi mai milostiv decît faţă de animale, şi el i-a iubit mult mai mult. Isus Christos a zis ucenicilor săi: „Nu se vînd oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Si chiar perii din cap, toţi vă sînt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sînteţi mai de preţ decît multe vrăbii“. (Luca 12:6, 7).
N-ar fi absurd a susţine despre un Dumnezeu cu o astfel de milă sinceră, că el ar chinui pe anumiţi oameni literal în vecii vecilor? Cine dintre noi ar voi să privească măcar o oră cum suferă cineva chinuri îngrozitoare? Nu-i aşa că numai oamenii cruzi se bucură cînd văd pe alţii suferind? Nu se revoltă inima noastră şi nu se răzvrăteşte simţămîntul nostru de dreptate, cînd auzim că un tată şi-a chinuit aproape de moarte pe fiul său pentru o faptă de neascultare? Faţă de un astfel de tată nu simţim nici o afecţiune, oricît de obraznic ar fi fost copilul.
Mila lui Dumnezeu faţă de omenirea imperfectă impresionează dimpotrivă, simţul nostru moral. El ne încălzeşte inima şi ne duce mai aproape de Creatorul nostru. Să chibzuim puţin. Oricît ar merita oamenii pedeapsa, Dumnezeu nu are nici o plăcere să-i pedepsească. Profetul Ieremia a făcut de cunoscut cuvintele despre judecata lui Dumnezeu asupra necredinciosului oraş Ierusalim. „Ci cînd mîhneşte pe cineva, se îndură iarăşi de el după îndurarea sa cea mare: căci el nu apasă cu plăcere, nici nu mîhneşte bucuros pe copii oamenilor.“ (Plîngeri 3:32, 33).
Cum ar putea Iehova Dumnezeu — cînd lui nu-i face plăcere nici măcar să-i apese sau să-i mîhnească pe oameni ce merită pedeapsa — să găsească plăcere în a privi în toată veşnicia cum vor fi chinuiţi cei răi? De altfel, ce scop ar servi aceasta? După dogma contrară Sfintei Scripturi despre „focul iadului“ a preoţimii, cei chinuiţi n-ar putea oricît ar vrea, nici să îşi schimbe, nici să-şi îmbunătă-ţească starea lor. Cuvîntul lui Dumnezeu arată dimpotrivă, fără echivoc, că cei răi, care nu voiesc să se schimbe, vor fi nimiciţi complet ca pedeapsă, şi nu chinuiţi.
Deoarece noi ştim că Iehova este un Dumnezeu iubitor şi drept, putem să fim complet convinşi de faptul că el are un program minunat cu oamenii, care ar dori să-l servească. Noi sîntem deci, dornici să cunoaştem, la lumina Bibliei, îngrijirile iubitoare, pe care le-a făcut el, pentru a elibera omenirea de moarte.