Când dezastrele naturale se dezlănţuie

Accra, Ghana, 4 iulie 1995: Cele mai puternice căderi de ploaie din ultimii circa 60 de ani au provocat inundaţii grave. Aproximativ 200 000 de persoane au pierdut totul, 500 000 nu au mai putut să intre în locuinţe şi 22 şi-au pierdut viaţa.

San Angelo, Texas, S.U.A., 28 mai 1995: Tornadele şi grindina au devastat acest oraş cu 90 000 de locuitori, provocând pagube estimate la 120 de milioane de dolari.

Kobe, Japonia, 17 ianuarie 1995: Un cutremur de pământ de numai 20 de secunde a făcut mii de morţi, zeci de mii de răniţi şi a lăsat sute de mii de persoane fără locuinţă.

TRĂIM în ceea ce s-ar putea numi o eră a dezastrelor. Un raport al Naţiunilor Unite dezvăluie că în cei 30 de ani care s-au scurs din 1963 până în 1992, numărul persoanelor ucise, rănite sau obligate să se mute din cauza dezastrelor a crescut în medie cu 6 procente în fiecare an. Această situaţie sumbră a determinat Naţiunile Unite să declare anii ’90 „Deceniul Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale“.

Bineînţeles, o forţă a naturii — cum ar fi o vijelie, o erupţie vulcanică sau un cutremur de pământ — nu provoacă întotdeauna un dezastru. În fiecare an se dezlănţuie sute, fără să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti. Dar când cer un tribut greu în vieţi omeneşti şi bunuri, acestea pot fi numite pe bună dreptate dezastre.

Creşterea numărului de dezastre naturale pare să fie inevitabilă. Cartea Natural Disasters—Acts of God or Acts of Man? (Dezastrele naturale: Acţiuni ale lui Dumnezeu sau ale omului?) notează: „Oamenii îşi schimbă mediul înconjurător pentru a-l predispune mai mult la anumite dezastre şi se comportă într-un mod care îi face mai vulnerabili la aceste hazarde“. Cartea dă un exemplu ipotetic: „Dacă într-o mahala cu cocioabe făcute din cărămizi grele de lut situată pe coasta abruptă a unui deal se produce un cutremur de pământ de mică intensitate, acesta poate deveni uşor un dezastru, provocând victime umane şi suferinţe. Dar este acest dezastru o consecinţă a zguduirilor pământului sau, mai degrabă, a faptului că oamenii trăiesc în astfel de case periculoase pe astfel de terenuri periculoase?“

Pentru cei care studiază Biblia există şi un alt motiv pentru care intensificarea dezastrelor naturale nu este surprinzătoare. Cu aproape 2 000 de ani în urmă, Isus Cristos a prezis că ‘încheierea sistemului de lucruri’ avea să fie marcată, printre altele, de „lipsă de alimente şi . . . cutremure de pământ dintr-un loc în altul“ (Matei 24:3, 6–8, NW). Biblia a mai prezis că în „zilele din urmă“, oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, fără afecţiune naturală şi neiubitori de bine (2 Timotei 3:1–5)a. Aceste trăsături fac deseori ca omul să acţioneze împotriva sistemului său ecologic, ceea ce îl face mai vulnerabil la forţele naturii. Dezastrele provocate de om sunt, totodată, un vlăstar al societăţii lipsite de iubire în care trebuie să trăiască cei mai mulţi dintre noi.

Pe măsură ce planeta noastră va deveni tot mai populată şi comportamentul omului îl va expune la riscuri tot mai mari, iar resursele pământului vor fi administrate tot mai prost, dezastrele vor continua să se abată asupra oamenilor. Faptul de a furniza ajutoare prezintă dificultăţi, aşa cum vom vedea în articolul următor.

Furnizarea de ajutoare în mijlocul ruinelor

EFORTURILE oamenilor de a acorda ajutor imediat după un dezastru sunt, cu certitudine, demne de laudă. Multe programe de ajutorare au contribuit la reclădirea caselor, la reîntregirea familiilor şi, mai presus de toate, la salvarea de vieţi.

Când dezastrele se dezlănţuie, Martorii lui Iehova se folosesc de măsurile luate în cadrul programelor laice de ajutorare şi sunt recunoscători pentru acestea. În acelaşi timp, ei au obligaţia scripturală de a le ‘face bine mai ales celor din casa credinţei’ (Galateni 6:10). Da, Martorii se consideră unii pe alţii rude; ei se simt ca în „familie“. Din acest motiv, ei se adresează unii altora cu termenii „frate“ şi „soră“. — Compară cu Marcu 3:31–35; Filimon 1, 2.

Deci când un dezastru afectează o zonă, bătrânii din congregaţiile Martorilor lui Iehova îşi dau toată silinţa ca să stabilească unde se află şi ce necesităţi are fiecare membru al congregaţiei şi se îngrijesc de ajutorul necesar. Să vedem cum s-a realizat acest lucru în Accra (Ghana), San Angelo (S.U.A.) şi Kobe (Japonia).

Accra: „Zilele lui Noe în miniatură“

Ploaia a început să cadă pe la 11 seara şi a răpăit fără încetare ore întregi. „Ploua atât de tare, încât toată familia mea s-a trezit“, spune John Twumasi, un Martor al lui Iehova din Accra. Ziarul Daily Graphic a numit acest dezastru „zilele lui Noe în miniatură“. „Am încercat să urcăm nişte bunuri de valoare la vecinul de deasupra, continuă John, dar, când am deschis uşa de la apartament, potopul de ape s-a revărsat înăuntru.“

Autorităţile lansaseră apelul de evacuare, însă mulţi au ezitat, temându-se că o casă goală, chiar dacă era plină de apă, i-ar fi putut ademeni pe prădători. Unii nu au putut să plece nici dacă ar fi vrut. „Mama şi cu mine nu am putut deschide uşa“, spune o fată pe nume Paulina. „Apa continua să crească, aşa că ne-am urcat pe nişte butoaie de lemn şi ne-am ţinut de o bârnă din acoperiş. În cele din urmă, pe la cinci dimineaţa, vecinii noştri ne-au eliberat.“

Imediat ce a fost posibil, Martorii lui Iehova s-au pus pe treabă. O soră creştină pe nume Beatrice relatează: „Bătrânii din congregaţie ne căutau şi ne-au găsit la casa unui alt Martor, unde ne refugiaserăm. După numai trei zile de la inundaţie, bătrânii şi membrii mai tineri ai congregaţiei ne-au venit în ajutor şi au răzuit noroiul de pe exteriorul şi din interiorul casei noastre. Societatea Watch Tower ne-a furnizat detergenţi, dezinfectanţi, vopsele, saltele, pături, cârpe şi îmbrăcăminte pentru copii. Fraţii ne-au trimis şi alimente pentru mai multe zile. Am fost profund mişcată!“

John Twumasi, citat mai înainte, spune: „Le-am spus colocatarilor mei că Societatea noastră ne-a trimis detergenţi şi dezinfectanţi în cantitate suficientă pentru întregul bloc. Aproximativ 40 de locatari au participat la curăţenie. Le-am dat nişte detergenţi şi vecinilor, inclusiv preotului bisericii locale. Colegii mei de muncă aveau părerea greşită că Martorii lui Iehova manifestă iubire numai pentru ai lor“.

Fraţii şi surorile creştine au apreciat foarte mult ajutorul iubitor care li s-a dat. Fratele Twumasi conchide: „Deşi lucrurile pe care le-am pierdut în inundaţie valorau mai mult decât articolele primite ca ajutoare, familia mea şi cu mine considerăm că, datorită acestor măsuri impresionante luate de Societate, noi am câştigat mult mai mult decât am pierdut“.

San Angelo: „Aveai impresia că se sfârşeşte lumea“

Tornadele care au devastat oraşul San Angelo în 28 mai 1995 au smuls din rădăcini copacii, au trântit la pământ stâlpii electrici şi au împrăştiat de-a curmezişul străzilor firele de curent electric sub tensiune. Vântul bătea cu o viteză de până la 160 de kilometri pe oră, deteriorând clădirile publice. Peste 20 000 de locuinţe au rămas fără energie electrică. Apoi a venit grindina. Serviciul meteo naţional a raportat „grindină cât o minge de golf“, apoi „grindină cât o minge de soft-ball“ şi, în final, „grindină cât un grape-fruit“. Zgomotul era asurzitor. Un locuitor al oraşului a spus: „Aveai impresia că se sfârşeşte lumea“.

După vijelie a urmat o linişte prevestitoare de rău. Oamenii ieşeau încet din locuinţele lor strivite pentru a evalua pagubele. Copacii care mai rămăseseră în picioare fuseseră despuiaţi de frunze. Casele care mai erau în picioare arătau de parcă ar fi fost jupuite. În unele zone, grindina acoperea pământul formând movile de până la un metru. Mii de geamuri de la case şi de la maşini fuseseră sparte de vijelie, astfel încât cioburile de sticlă sclipeau acum alături de grindina care acoperea pământul ca o pătură. „Când am ajuns acasă, spune o femeie, pur şi simplu am rămas în maşină pe alee şi am plâns. Pagubele erau atât de mari, încât efectiv m-am simţit copleşită.“

Programele de ajutorare şi spitalele au oferit imediat sprijin financiar, materiale de construcţii, tratamente medicale şi sfaturi. Demn de laudă a fost faptul că multe persoane care erau ele însele victime ale vijeliei au făcut tot ce au putut ca să-i ajute pe alţii.

Congregaţiile Martorilor lui Iehova au trecut şi ele la acţiune. Aubrey Conner, un bătrân din San Angelo, relatează: „Imediat după ce s-a terminat vijelia am început să dăm telefoane ca să aflăm în ce situaţie erau ceilalţi. Ne-am ajutat unii pe alţii şi i-am ajutat şi pe vecinii noştri care nu erau Martori să închidem cu scânduri ferestrele, să punem plastic pe acoperişuri şi să izolăm cât mai bine casele. Apoi am făcut o evidenţă cu toate persoanele din congregaţie a căror locuinţă era avariată. În jur de o sută de case aveau nevoie de reparaţii, iar materialul furnizat prin agenţiile de ajutorare nu era de ajuns. Aşa că am cumpărat alte materiale şi ne-am organizat pentru a începe munca. În total s-au oferit aproximativ 1 000 de Martori ca voluntari, cam 250 la fiecare sfârşit de săptămână. Unii au venit şi de la 740 de kilometri. Toţi au lucrat neobosit, deseori pe o căldură de aproape 40°C. Chiar şi o soră de 70 de ani a lucrat cu noi la fiecare sfârşit de săptămână, cu excepţia unuia singur: când a fost reparată casa ei. Iar atunci, ea a fost pe acoperişul casei, ajutând la reparaţii!

Deseori am auzit remarcele oamenilor care ne priveau: «Nu ar fi frumos dacă şi alte religii ar face aşa ceva pentru membrii religiei lor?» Vecinii noştri erau impresionaţi să vadă o echipă de 10–12 voluntari (inclusiv surori) făcându-şi apariţia în zorii zilei de vineri la casa unuia dintre Martori, pregătiţi să repare sau chiar să refacă întregul acoperiş în mod gratuit. În cele mai multe cazuri, lucrarea se termina într-un singur sfârşit de săptămână. Uneori, o echipă angajată să facă reparaţii lucra deja la un acoperiş în momentul în care echipa noastră sosea la uşa următoarei case. Noi dădeam jos acoperişul distrus, construiam unul nou şi curăţam curtea înainte ca ei să termine de reparat acoperişul lor. Câteodată se opreau din muncă doar pentru a ne privi!“

Fratele Conner conchide: „Tuturor ne va lipsi tovărăşia de care ne-am bucurat împreună. Am ajuns să ne cunoaştem unii pe alţii dintr-o perspectivă nouă, prin faptul că am arătat şi ni s-a arătat iubire frăţească mai mult ca oricând. Considerăm că aceasta este doar o mostră a ceea ce va avea loc în lumea nouă a lui Dumnezeu, cu fraţi şi surori care să se ajute unii pe alţii pentru că doresc într-adevăr să o facă“. — 2 Petru 3:13.

Kobe: „Bucăţi de lemn, tencuială şi corpuri umane“

Se presupunea că locuitorii din Kobe sunt pregătiţi. De fapt, în fiecare an, la 1 septembrie, ei ţin Ziua Prevenirii Dezastrelor. Elevii fac exerciţii pregătitoare pentru cazuri de cutremur, soldaţii fac repetiţii pentru misiuni de eliberare cu elicopterul, pompierii îşi scot maşinile de simulat cutremure, în care voluntarii îşi exersează abilităţile de autoapărare în interiorul unei cutii de mărimea unei camere care se zguduie şi se zgâlţâie ca într-un cutremur adevărat. Însă, când a avut loc cutremurul adevărat, în 17 ianuarie 1995, toate pregătirile au părut zadarnice. Zeci de mii de acoperişuri s-au prăbuşit, ceva ce nu s-a întâmplat niciodată în simulatoare. Trenurile au deraiat, răsturnându-se într-o parte; porţiuni de autostrăzi s-au făcut bucăţi; conductele de gaze şi de apă s-au spart; casele s-au prăbuşit de parcă ar fi fost din carton. Revista Time a descris scena prin cuvintele „bucăţi de lemn, tencuială şi corpuri umane“.

Apoi au urmat incendiile. Clădirile erau în flăcări, în timp ce pompierii dezamăgiţi erau împiedicaţi de blocajul rutier care se întindea pe kilometri întregi. Cei care au ajuns la locul incendiilor au constatat deseori că nu se putea obţine apă din reţeaua oraşului, deoarece şi ea era deteriorată. „În prima zi a fost panică totală“, a spus o oficialitate. „Niciodată în viaţă nu m-am simţit atât de neputincios, ştiind că în acele case în flăcări erau îngropaţi atâţia oameni şi ştiind că nu puteam face nimic pentru a-i ajuta.“

În total au murit aproximativ 5 000 de oameni şi circa 50 000 de clădiri s-au prefăcut în ruine. Kobe dispunea doar de o treime din hrana de care avea nevoie. Pentru a obţine apă, unii au început să scobească în bălţile murdare de sub conductele de apă sparte. Mulţi dintre cei rămaşi fără locuinţă au fugit în locurile de adăpost, unele dintre acestea dând şi porţii de hrană: câte o mână de orez pe zi de persoană. Nu a trecut mult timp şi a început să se răspândească nemulţumirea. „Autorităţile nu au făcut nimic“, se plângea un bărbat. „Dacă vom continua să ne bizuim pe ele, vom muri de foame.“

Congregaţiile Martorilor lui Iehova din Kobe şi din împrejurimi s-au organizat imediat. Un pilot de elicopter care a văzut personal munca lor a spus: „În ziua cutremurului m-am dus în zona afectată de dezastru şi am rămas acolo o săptămână. Când am ajuns într-un adăpost, totul era haotic. Nu se făcea nimic pentru a-i ajuta pe cei de acolo. Martorii lui Iehova au fost singurii care s-au grăbit să ajungă la locul afectat de cutremur, rezolvând un lucru după altul“.

Într-adevăr, era mult de lucru. Zece Săli ale Regatului nu mai erau funcţionale şi peste 430 de Martori rămăseseră fără locuinţă. Alte 1 206 case în care locuiau aveau nevoie de reparaţii. Pe lângă toate acestea, familiile celor 15 Martori care îşi pierduseră viaţa în mijlocul dezastrului aveau mare nevoie de mângâiere.

Circa 1 000 de Martori din întreaga ţară s-au oferit voluntar să ajute la reparaţii. „Când am lucrat la casele celor care studiau Biblia şi nu erau încă botezaţi, spune un frate, întotdeauna eram întrebaţi: «Cât trebuie să vă plătim pentru toate acestea?» Când le-am spus că munca era susţinută de congregaţii, ei ne-au mulţumit, spunând: «Ceea ce am studiat este acum o realitate!»“

Mulţi au fost impresionaţi de reacţia promptă şi categorică a Martorilor în faţa dezastrului. „Am fost profund impresionat“, afirmă pilotul menţionat anterior. „Voi vă numiţi unul pe altul «frate» şi «soră». Am văzut cum vă ajutaţi unul pe altul; voi sunteţi într-adevăr o familie!“

Martorii înşişi au tras lecţii valoroase în urma acestui cutremur. O soră a recunoscut: „Întotdeauna am avut impresia că, cu cât o organizaţie devine mai mare, cu atât este mai greu să manifeşti interes personal“. Însă grija iubitoare pe care a primit-o i-a schimbat opinia. „Acum ştiu că Iehova se îngrijeşte de noi nu numai la nivel de organizaţie, dar şi la nivel individual.“ Cu toate acestea, eliberarea definitivă din ghearele dezastrelor ne stă înainte.

În curând, eliberarea definitivă!

Martorii lui Iehova aşteaptă cu nerăbdare timpul când viaţa umană şi mijloacele de existenţă nu vor mai fi distruse de dezastre. În lumea nouă a lui Dumnezeu, omul va învăţa să colaboreze cu sistemul ecologic al pământului. Pe măsură ce oamenii vor renunţa la practicile egoiste, ei vor fi mai puţin vulnerabili la calamităţile naturale.

În plus, Iehova Dumnezeu, Creatorul forţelor naturii, va veghea ca familia sa umană şi creaţia pământească să nu mai fie ameninţate niciodată de forţele naturii. Atunci pământul va fi cu adevărat un paradis (Isaia 65:17, 21, 23; Luca 23:43). Profeţia din Apocalipsa 21:4 se va împlini în mod glorios: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut“.