Argentina

Întinzându-se pe o lungime de aproximativ 4 000 de kilometri până în sud-estul Americii de Sud, Argentina este o ţară de o diversitate remarcabilă. Între graniţele sale se ridică Munţii Anzi, nişte munţi stâncoşi cu vârfuri care se înalţă până la o altitudine de peste 6 000 de metri. În nord se află păduri tropicale în care hoinăresc jaguari şi tapiri. În sud, în apele reci ale Ţării de Foc, se joacă pinguini şi balene, iar valurile se ridică până la o înălţime de 30 de metri. Pe câmpii, gauchos (cowboy-i argentinieni), pe cai, păzesc marile ferme de vite.

Oriunde mergi în această ţară, întâlneşti Martori ai lui Iehova. Îi găseşti în oraşele mai mari sau mai mici. Fiind în număr de peste 120 000, Martorii predică în zonele montane, în jungle, în zonele de câmpie şi de-a lungul întregii coaste a Oceanului Atlantic. Îi poţi găsi atât în blocurile zgârie-nori din capitală, cât şi în cele mai îndepărtate sate. Predicarea veştii bune nu a fost împiedicată de diversitatea formelor de relief ale ţării, nici de barierele culturale şi lingvistice şi nici de problemele economice. Vestea bună este predicată exact aşa cum a spus Isus. — Mar. 13:10.

Acest lucru nu este întâmplător. Bărbaţi şi femei dedicaţi, plini de zel şi credinţă şi-au demonstrat hotărârea de a declara mesajul biblic, indiferent de situaţia în care s-ar afla. Ei au luat în serios sfatul dat de apostolul Pavel lui Timotei: „Predică cuvântul, ocupă-te de aceasta cu sentimentul urgenţei în perioadă favorabilă, în perioadă dificilă“ (2 Tim. 4:2). Însă ei nu-şi atribuie meritul pentru ceea ce s-a realizat, ci recunosc că totul a fost posibil numai cu ajutorul spiritului lui Iehova. — Zah. 4:6.

Se pune o temelie

Temelia lucrării a fost pusă cu mulţi ani în urmă. Cunoaşterea modului în care adevărul a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale acestei ţări ne poate întări cu adevărat credinţa. În 1923, George Young din Canada s-a mutat în America de Sud. După ce a efectuat o vastă lucrare de predicare în Brazilia, el şi-a îndreptat atenţia spre Argentina. În câteva luni, a distribuit 1 480 de cărţi şi 300 000 de alte publicaţii biblice în 25 de oraşe mari din Argentina. Înainte de a-şi continua călătoria misionară în alte ţări din America de Sud, el a remarcat: „Zâmbetul aprobator al lui Dumnezeu faţă de efortul de a răspândi mesajul despre Regat a fost evident“.

În 1924, J. F. Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, l-a repartizat pe un frate spaniol pe nume Juan Muñiz să slujească în Argentina. Doi ani mai târziu, fratele Muñiz a înfiinţat un Birou de filială al Societăţii Watch Tower în Buenos Aires cu scopul de a supraveghea lucrarea de predicare a Regatului în Argentina, Chile, Paraguay şi Uruguay.

Observând că în Argentina erau mulţi vorbitori de limbă germană, fratele Muñiz a solicitat ajutor pentru ca şi ei să poată auzi vestea bună. Ca răspuns, fratele Rutherford l-a trimis pe Carlos Ott, un ministru cu timp integral german, să ajute grupa de limbă germană.

În ţară erau şi mulţi greci. În 1930, Nicolás Argyrós, un bărbat de origine greacă, a aflat mesajul biblic şi a început să le predice sutelor de vorbitori de limbă greacă din Buenos Aires. Mai târziu, după ce a învăţat mai bine limba spaniolă, a răspândit sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu în 14 din cele 22 de provincii ale Argentinei, concentrându-şi eforturile în jumătatea de nord a ţării.

Cam în aceeaşi perioadă, polonezul Juan Rebacz, care era un Martor al lui Iehova, a început ministerul cu timp integral odată cu un alt Martor polonez. Împreună cu încă doi miniştri cu timp integral, ei au parcurs teritoriul din partea de sud a Argentinei.

Raportul din 1930 arată că au fost distribuite sute de mii de publicaţii nu numai în germană, greacă şi spaniolă, dar şi în arabă, armeană, croată, engleză, franceză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară, poloneză, portugheză, rusă, ucraineană şi yiddisch.

Aşadar, lucrarea de predicare a Regatului şi de facere de discipoli a prins rădăcini în doar şapte ani în rândul locuitorilor care vorbeau limba spaniolă şi în rândul altor grupuri lingvistice. Aceasta a fost într-adevăr o perioadă favorabilă de creştere continuă.

Teritoriul vast nu este un obstacol

Trebuia parcurs un teritoriu uriaş, echivalentul a aproximativ o treime din teritoriul Statelor Unite ale Americii. Însă pentru Martori, suprafaţa vastă a acestuia nu a constituit un obstacol în răspândirea mesajului despre Regat. Unii au călătorit pe jos, alţii cu bicicleta, cu trenul, călare sau cu căruţa.

La începutul anilor ’30, Armando Menazzi, originar din provincia centrală Córdoba, era convins că găsise adevărul. El şi-a vândut service-ul auto pentru a sluji ca ministru cu timp integral. Mai târziu, şi-a cumpărat un autobuz vechi pe care l-a transformat într-o rulotă, astfel încât cu aceasta puteau călători zece sau mai mulţi vestitori pentru a răspândi vestea bună. Ei au mers în cel puţin zece provincii din nordul Argentinei.

În anii ’30, Argentina avea cel mai bun sistem de căi ferate din America Latină, cu o lungime de peste 40 000 de kilometri. Acest lucru s-a dovedit a fi un avantaj extraordinar pentru extinderea lucrării de predicare. Unii pionieri au fost repartizaţi să predice în aşezări situate de-a lungul unei porţiuni de cale ferată. De exemplu, José Reindl a avut ca teritoriu toate localităţile situate de-a lungul căii ferate din vest, din provincia Buenos Aires de pe coasta Oceanului Atlantic până la provincia Mendoza aflată la graniţa cu Chile, un teritoriu cu o lungime de peste 1 000 de kilometri.

Martorii lui Iehova care erau angajaţi la căile ferate profitau de ocazia de a duce mesajul biblic până în zonele îndepărtate ale Argentinei. Epifanio Aguiar, care a aflat adevărul în nord-estul provinciei Santa Fe, a fost transferat de compania de căi ferate mai la nord, în provincia Chaco. Acolo, el a început imediat să predice. Când trebuia să meargă în interes de serviciu în provincia Chubut, situată la 2 000 de kilometri spre sud, iar apoi să se îndrepte spre nord, în provincia Santiago del Estero, el profita de orice ocazie pentru a răspândi şi în aceste zone mesajul despre Regat.

Sora Rina Midolini, o pionieră zeloasă, a depus mărturie în Médanos, la aproximativ 50 de kilometri de Bahía Blanca. Rina îşi lua cu ea bicicleta când călătorea cu trenul şi o folosea în predicare când ajungea la destinaţie. Oamenii au numit-o domnişoara Biblie care merge pe bicicletă. Era atât de bine cunoscută, încât într-o zi, mecanicul de locomotivă a amânat plecarea trenului când a observat că ea nu sosise în gară pentru a se întoarce acasă!

Sosesc misionari instruiţi la Şcoala Galaad

Primii misionari au călătorit mult şi au distribuit o mare cantitate de literatură arătându-le oamenilor speranţa Regatului lui Dumnezeu. Totuşi, cu timpul, a devenit evident că era necesar un program sistematic de instruire biblică şi o organizare mai bună. În 1945, Nathan H. Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, a vizitat Argentina şi a îndemnat congregaţiile să înceapă Cursul de Minister Teocratic (Şcoala de Minister Teocratic) în spaniolă. De asemenea, i-a îndemnat pe fraţii din Argentina să înceapă pionieratul şi să-şi fixeze ca obiectiv să participe la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower.

Nu după mult timp, doi argentinieni care au urmat cursurile acestei şcoli s-au întors în Argentina în 1946. Ei au fost urmaţi în anul 1948 de misionari repartizaţi din alte ţări. Printre aceştia au fost Charles şi Lorene Eisenhower, Viola Eisenhower, Helen Nichols şi Helen Wilson din prima promoţie a Şcolii Galaad, precum şi Roberta Miller din a patra promoţie a şcolii. Mai târziu, au venit Sophie Soviak, Edith Morgan, Ethel Tischhauser, Mary Helmbrecht şi mulţi alţii. De-a lungul anilor, în Argentina au fost trimişi 78 de misionari. Spiritul lor de evanghelizator i-a îndemnat pe Martorii locali să-i imite. Dacă în 1940 în toată ţara existau 20 de pionieri, până în 1960 acest număr a crescut la 382. În prezent, în Argentina sunt peste 15 000 de pionieri.

Trecând printr-o perioadă dificilă

Argentina a trecut printr-o perioadă favorabilă lucrării de predicare. Însă, aşa cum a prezis Isus, nu toţi aveau să fie de acord cu activitatea continuatorilor săi (Ioan 15:20). Prin urmare, în 1949, când fratele Knorr a vizitat Argentina, poliţia a anulat pe neaşteptate autorizaţia de a ţine un congres într-o sală foarte frumoasă din Buenos Aires. Congresul s-a ţinut totuşi într-o Sală a Regatului, dar şi aici au fost probleme. Duminică la ora 16.40, poliţia a întrerupt cuvântarea fratelui Knorr şi l-a arestat pe el şi pe cei ce erau prezenţi. Poliţia nu a explicat de ce a făcut aceste arestări. Autorităţile i-au lăsat pe fraţi să stea mai multe ore într-o curte mare până a doua zi dimineaţa. Apoi fraţii au fost eliberaţi.

Era clar că începuse să bată un vânt de opoziţie împotriva închinătorilor lui Iehova din Argentina. Sub influenţa Bisericii Romano-Catolice, în acelaşi an a fost votat un proiect de lege conform căruia toate grupările religioase trebuiau înregistrate la Departamentul pentru Culte al Ministerului de Externe. În anul următor, guvernul, condus de Juan Domingo Perón, a interzis în mod oficial lucrarea Martorilor lui Iehova din Argentina. Decretul interzicea întrunirile publice ale Martorilor lui Iehova, precum şi activitatea lor de predicare. Totuşi, Biroul de filială al Societăţii Watch Tower nu a fost închis.

În general, autorităţile le-au permis Martorilor să-şi continue activitatea fără prea mari dificultăţi. Cu toate acestea, deseori oficialităţile guvernamentale foloseau decretul cu privire la interdicţie pentru a anula câte un congres sau pentru a închide câte o Sală a Regatului. Uneori, când ţineau întruniri în locuinţe particulare sau când participau la ministerul lor public, Martorii erau arestaţi şi hărţuiţi.

În consecinţă, Martorii s-au străduit să se ‘dovedească prudenţi ca şerpii’ (Mat. 10:16). Când le depuneau mărturie altora, foloseau numai Biblia. Congregaţiile erau organizate în grupe mici de câte 8 până la 12 vestitori. În primii ani de după interdicţie, locurile de întrunire erau schimbate cu regularitate. Fraţii se întruneau în locuri care nu trezeau suspiciuni — un şopron, o colibă de paie, bucătăria unei ferme sau chiar sub un copac. Lucrul cel mai important era să se întrunească. — Evr. 10:24, 25.

Pentru a-i încuraja pe fraţi, în 1953 fratele Knorr a vizitat din nou Argentina împreună cu Milton Henschel. Din cauza interdicţiei, fraţii nu au putut ţine un congres mare, deoarece acesta ar fi atras atenţia publicului. Cu toate acestea, au organizat ceea ce a fost numit un congres naţional. Fratele Knorr a venit cu avionul din Chile la Mendoza, iar fratele Henchel a intrat în ţară prin Paraguay. Călătorind separat, ei au ţinut cuvântări la „congresele“ locale ce s-au desfăşurat în 56 de locuri. Unele dintre aceste întruniri erau ţinute la fermele Martorilor locali, în locuri amenajate ca pentru un picnic. În Buenos Aires, ambii fraţi i-au vizitat pe Martori ţinând o întrunire de două ore cu fiecare grupă. Într-o singură zi s-au ţinut nouă întruniri de acest fel. În total, la aceste congrese, foarte diferite între ele, au asistat 2 505 persoane.

Regimul de interdicţie slăbeşte

În 1955, când a fost răsturnat guvernul militar al lui Juan Perón, s-au format grupe mai mari. Congregaţiile care aveau o Sală a Regatului au fost îndemnate să se întrunească acolo, fără să pună totuşi un semn de identificare pentru sală. Cu binecuvântarea lui Iehova, numărul şi mărimea congregaţiilor au crescut în mod constant, în pofida faptului că fraţii erau hărţuiţi uneori de autorităţi.

În 1956, Filiala a hotărât să se ţină mici congrese în diferite părţi ale ţării. Primul congres a fost în oraşul La Plata, situat la aproximativ 60 de kilometri de Buenos Aires. Celor 300 de persoane din auditoriu le venea greu să intoneze prima cântare — „Fiţi vesele naţiuni cu poporul său!“ Erau gâtuite de emoţie. Era pentru prima dată în ultimii şase ani când puteau să se întâlnească cu atât de mulţi colaboratori în credinţă şi să cânte împreună.

Însă activitatea Martorilor era încă sub interdicţie. În decembrie 1957, când fraţii au vrut să ţină un congres naţional la sala Les Ambassadeurs din Buenos Aires, poliţia a închis sala în timp ce soseau delegaţii. Patru fraţi au fost reţinuţi de poliţie şi acuzaţi că au încercat să ţină o întrunire fără autorizaţie din partea Poliţiei.

Întrucât Constituţia Argentinei garanta libertatea religioasă şi de întrunire, fraţii au prezentat cazul în faţa instanţei. La 14 martie 1958, s-a dat un verdict în favoarea Martorilor lui Iehova! Aceasta a fost prima victorie juridică a Martorilor lui Iehova din Argentina.

În 1958 a avut loc o altă schimbare de guvern. Acum se părea că poate fi obţinută recunoaşterea legală a Martorilor lui Iehova din Argentina. A fost trimisă o scrisoare specială tuturor legislatorilor, editorilor, deputaţilor şi judecătorilor în care erau prezentate activităţile Martorilor lui Iehova şi situaţia lor din Argentina. Deşi s-a depus o mărturie excelentă, nu a fost acordată recunoaşterea legală.

Martorii nu au renunţat. În anul următor a fost pregătită şi trimisă guvernului o petiţie pentru a se obţine libertate religioasă. Aceasta avea 322 636 de semnături. În calitate de reprezentant al Filialei, Charles Eisenhower a efectuat o vizită la guvern. De peste hotare au sosit peste 7 000 de scrisori prin care se solicita recunoaşterea legală a Martorilor. Cu toate acestea, Martorilor nu li s-a acordat un statut legal. Însă autorităţile au devenit mult mai îngăduitoare faţă de Martori. Prin urmare, fraţii au profitat de această perioadă favorabilă pentru a întări spiritualiceşte congregaţiile.

În 1961 s-a organizat Şcoala pentru Ministerul Regatului cu scopul de a-i instrui pe supraveghetorii itineranţi şi pe supraveghetorii din congregaţii. La început, cursul, care dura o lună, s-a ţinut într-o Sală a Regatului din centrul Buenos Aires-ului. Mai târziu, cursurile şcolii s-au desfăşurat la Biroul filialei. Pe parcursul anilor ’60, existând mai mulţi supraveghetori calificaţi care să aibă grijă de turma lui Dumnezeu, numărul vestitorilor şi al pionierilor a crescut în fiecare an, ajungând în 1970 la un record de 18 763 de vestitori şi 1 299 de pionieri.

Extinderea Filialei

Creşterea numărului de proclamatori din Argentina impunea extinderea Biroului de filială. Din 1940, Biroul de filială al Societăţii Watch Tower funcţionase pe strada Honduras 5646 din Buenos Aires. Acea clădire a fost demolată şi, până în octombrie 1962, pe aceeaşi proprietate era gata pentru a fi dată în folosinţă o nouă clădire mai mare.

Pe la sfârşitul anilor ’60, Filiala era din nou prea mică pentru a ţine pasul cu creşterea. A fost cumpărat un teren în spatele Filialei, iar fraţii locali au construit o nouă clădire cu camere de locuit şi cu birouri. În plus, a fost achiziţionat un imobil pe strada Fitz Roy, în vecinătatea vechii filiale şi a noii proprietăţi. În octombrie 1970 s-a început demolarea vechii clădiri a Filialei. Cei mai mulţi lucrători erau Martori locali calificaţi în construcţii. După orele de program, lucrătorii de la Filială participau şi ei la construcţie. La sfârşit de săptămână li se alăturau şi Martorii din congregaţiile învecinate.

În cele din urmă, cele trei clădiri au fost legate una de alta, formându-se astfel un singur complex. Cuvântarea de dedicare a fost ţinută în octombrie 1974 de F. W. Franz, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower. Fraţii din Argentina se gândeau că noul complex de filială va satisface cu siguranţă necesităţile din teren până la Armaghedon. Ei nu şi-au dat seama că acesta era doar un început.

În acelaşi an în care a fost dedicată Filiala, Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova a decis ca revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! să fie tipărite pe plan local. Întrucât Martorii lui Iehova nu erau recunoscuţi în mod legal ca religie în Argentina, în decembrie 1974, s-a format Asociación Cultural Rioplatense (Asociaţia Culturală Rio de la Plata) ca persoană juridică, prin care se putea importa echipamentul pentru tipografie. Din Franţa a sosit o presă de tipărit, din Germania o maşină de tăiat hârtie şi din Statele Unite o maşină de broşat. Toate erau cadouri.

Curând însă, cei care lucrau cu presa de tipărit şi-au dat seama că una este să ai echipamentul şi alta să-l foloseşti. Deşi au trebuit să depăşească multe dificultăţi, cât de fericiţi au fost ei când revista Turnul de veghere din 15 aprilie 1975 a ieşit de sub tiparul primei prese ofset alimentate cu hârtie în sul, care a fost folosită vreodată de Societatea Watch Tower! Acest lucru a fost o piatră de hotar în istoria lucrărilor de tipărire efectuate de Martorii lui Iehova.

Congresele internaţionale „Victoria divină“

La începutul anului 1974, Martorii lui Iehova din Argentina s-au bucurat de congresele internaţionale cu tema „Victoria divină“ ţinute în Río Ceballos şi în Buenos Aires. La aceste congrese au asistat aproximativ 15 000 de delegaţi.

Pregătirile pentru cazarea în condiţii corespunzătoare a atât de multor delegaţi au început cu câteva luni mai devreme. Multe persoane care nu erau Martore i-au găzduit pe delegaţii din afara oraşului, iar aceştia au depus o mărturie excelentă manifestând iubire nu numai „cu vorba“, ci şi „în faptă“ (1 Ioan 3:18). Autorităţile au aprobat folosirea unui teren imens pe care s-a ridicat un mare oraş de corturi, unde corturile şi rulotele erau aşezate într-un mod ordonat, iar străzile aveau nume biblice. Toate acestea au lăsat o impresie pozitivă comunităţii.

Nori negri la orizont

Deşi fraţii se bucurau de o libertate tot mai mare de închinare, înainte le stăteau timpuri grele. În iunie 1973, Juan Perón s-a întors în ţară după un exil de 17 ani şi a preluat funcţia de preşedinte. Ţara era sfâşiată de conflictele dintre facţiunile care îl susţineau pe Juan Peron şi cele care luptau împotriva acestuia. Violenţa politică s-a intensificat, iar la 24 martie 1976, puterea a fost preluată de armată.

Guvernul militar a dizolvat Congresul şi a început o campanie de suprimare a radicaliştilor de stânga. The World Book Encyclopedia explică: „În cursul acestor acţiuni, ei au violat drepturile civile ale multor oameni. Fără a mai fi judecate, mii de persoane au fost închise, torturate şi ucise. Multe dintre aceste victime nu au mai fost găsite niciodată. Acestea au fost numite los desaparecidos (cei dispăruţi)“. Poliţia a început să supravegheze mai mult activităţile cetăţenilor. Deşi Martorii lui Iehova şi-au păstrat poziţia de neutralitate în mijlocul acestui haos politic, în iulie 1976 revista Gente a publicat un articol ilustrat în care erau înfăţişaţi nişte aşa-zişi copii de Martori ai lui Iehova care se întorceau cu spatele la steag. Era o distorsionare grosolană a adevărului. Cei patru copii ai Martorilor din zonă nici nu fuseseră la şcoală în ziua în care se presupunea că a fost făcută fotografia. În plus, Martorii lui Iehova nu sunt lipsiţi de respect faţă de simbolurile naţionale. Cu toate acestea, din cauza acestei propagande, mulţi au început să fie ostili faţă de Martori.

Din cauza tulburărilor sociale, autorităţile se alarmau la cel mai mic lucru ce părea în dezacord cu regimul. În acel timp, Carlos Ferencia, care era supraveghetor itinerant, vizita o congregaţie dintr-o zonă foarte periculoasă. El tocmai primise o scrisoare din partea Biroului filialei prin care era informat că interzicerea lucrării Martorilor lui Iehova din Argentina era iminentă. În timp ce Carlos mergea pe stradă şi se gândea la scrisoare, pe lângă el a trecut o maşină care apoi s-a întors şi s-a oprit chiar lângă el. Din ea au ieşit trei bărbaţi care şi-au îndreptat armele spre el. Unul dintre ei i-a cerut pe un ton aspru să-şi prezinte actele la control. Carlos a explicat că era un Martor al lui Iehova. Cu toate acestea, l-au dus la postul de poliţie. El s-a rugat lui Iehova ca scrisoarea să nu ajungă în mâinile lor.

Poliţiştii l-au dus pe Carlos într-o cameră întunecoasă şi, îndreptând spre el o lumină puternică, unul dintre ei a strigat: „Ce ai în geantă?“ Tot ce era în geantă a fost pus pe masă — o Biblie, câteva reviste şi scrisoarea!

Unul dintre poliţişti a exclamat: „Turnul de veghere! Turnul de veghere! Subversiv, subversiv!“

Dar ofiţerul superior l-a repezit: „Taci din gură, prostule! Nu ai mai văzut niciodată Turnul de veghere?“

Între timp, Carlos încerca să rămână calm şi să fie respectuos. După ce au examinat publicaţiile, poliţiştii i-au poruncit să pună totul deoparte. Însă un ofiţer a intervenit şi a spus: „Ce este în plic?“

Carlos i-a înmânat ofiţerului plicul cu scrisoarea Societăţii, a aşteptat câteva secunde, iar apoi a întrebat: „Îmi permiteţi să vă spun ceva?“

„Sigur“ a răspuns ofiţerul, ridicându-şi ochii de pe scrisoare.

Carlos a continuat: „Ştiu că sunteţi preocupaţi de siguranţa oamenilor“. Aceste cuvinte i-au reţinut atenţia ofiţerului. Apoi, Carlos i-a arătat din Biblie că violenţa care există în prezent constituie o împlinire a profeţiilor Bibliei.

Când Carlos a terminat, ofiţerul a spus: „Sunt de acord cu tine, prietene“. Apoi i-a dat înapoi scrisoarea fără să o citească.

Se interzice o lucrare deja interzisă

Cum de se ştia la Biroul filialei că interzicerea lucrării era iminentă? La sfârşitul lunii august a anului 1976, Poliţia Federală făcuse o descindere la filiala Societăţii. Inspectorul responsabil a spus că fusese informat că la Filială erau depozitate arme de foc. Humberto Cairo, care în acel timp era un membru al comitetului filialei, i-a condus la depozitul de literatură. Bineînţeles că nu erau. Singurele arme erau cele pe care poliţiştii le ţineau îndreptate spre Humberto! Poliţia a mers cu el până la etajul al doilea, la biroul fratelui Eisenhower, coordonatorul comitetului filialei. Acolo, inspectorul a scris un raport despre rezultatul percheziţiei şi i-a pus pe fraţi să-l semneze. Apoi le-a spus că guvernul pregătea un decret în legătură cu Martorii lui Iehova. Comitetul filialei a redactat imediat o scrisoare prin care îi sfătuia pe supraveghetorii itineranţi să se pregătească pentru o interdicţie din partea guvernului.

Dar lucrarea Martorilor lui Iehova din Argentina era sub interdicţie din anul 1950. Era posibil să se interzică o lucrare care era deja interzisă? Răspunsul a venit repede. Tomás Kardos, un membru al comitetului filialei, îşi aminteşte ce s-a întâmplat la 7 septembrie 1976, ziua când a intrat în vigoare noua interdicţie. „La ora cinci dimineaţa am fost treziţi de un zgomot produs pe stradă. O lumină roşie puternică pătrundea prin jaluzele. Soţia mea s-a ridicat repede, s-a uitat pe fereastră, s-a întors spre mine şi a spus simplu: «Au sosit»“.

Dintr-o maşină de patrulare au sărit patru poliţişti înarmaţi până-n dinţi. Imediat au fost postaţi gardieni la birouri şi la tipografie. Fratele Kardos continuă: „Am întrebat dacă putem analiza ca de obicei textul zilei şi dacă putem lua micul dejun. Ofiţerii nu au obiectat. Deci, în dimineaţa respectivă am analizat un verset biblic în timp ce un poliţist înarmat păzea uşa şi un altul stătea plin de respect la masă. Toţi ne-am întrebat: «Ce urmează să se întâmple?»“

Decretul din 31 august 1976 a scos în afara legii lucrarea Martorilor lui Iehova din toată ţara — interzicând, de fapt, activitatea care fusese deja interzisă în anul 1950. Poliţia a închis Biroul filialei şi tipografia. La scurt timp după aceea, au fost închise toate Sălile Regatului din ţară.

În pofida acestei situaţii, fraţii erau hotărâţi să imite exemplul apostolilor lui Isus ascultând mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni (Fap. 5:29). Martorii argentinieni au continuat să predice mesajul biblic într-o „perioadă dificilă“. — 2 Tim. 4:2.

Înfruntând dificultăţi

Întrucât Biroul filialei era oficial închis, comitetul filialei a hotărât să mute în altă parte birourile şi tipografia. Humberto Cairo, care în acel timp era membru al comitetului filialei, trebuia să schimbe frecvent locul biroului său — aproape în fiecare lună. Lucra în apartamente, în magazine, în case sau în birouri ale colaboratorilor săi în credinţă. Charles Eisenhower a lucrat odată în depozitul de vinuri al unui frate. Comitetul filialei îşi ţinea întrunirile în unele garaje din centrul comercial al oraşului Buenos Aires.

Clădirile cu locuinţe ale familiei Betel nu au fost închise. Aşadar, lucrătorii de la Filială mâncau şi dormeau la Betel şi analizau textul zilei împreună ca familie, după care făceau naveta la locurile în care îşi desfăşurau activitatea. Cei ale căror birouri se aflau în apropiere se întorceau la Betel pentru a lua masa de prânz împreună cu membrii familiei care aveau grijă de locuinţă.

Poliţia era suspicioasă cu privire la activitatea celor care locuiau la Betel. De câteva ori, toţi cei aproximativ zece membri ai familiei Betel au fost duşi la sediul poliţiei pentru interogatoriu. Poliţia dorea să cunoască totul despre activitatea Martorilor lui Iehova din Argentina. Cine erau cei care aveau grijă de congregaţiile locale şi unde locuiau aceştia? Fratele Eisenhower îşi aminteşte bine de aceste interogatorii: „Trebuia să spunem adevărul fără să punem în pericol lucrarea fraţilor. Era destul de dificil, deoarece autorităţile erau foarte insistente cu întrebările“.

„Suspendaţi ceaiul“

Chiar înainte de a se impune interdicţia din 1976, Societatea făcuse pregătiri pentru a distribui în întreaga lume o ediţie specială a tractului Ştiri ale Regatului. Ce trebuia făcut dacă autorităţile aveau să impună mai multe restricţii activităţii Martorilor lui Iehova? Pablo Giusti, un supraveghetor itinerant din acea perioadă, îşi aminteşte: „Întrucât nu ştiam ce să facem, a trebuit să întrebăm la Filială. Dacă Filiala considera că este înţelept să se amâne campania, bătrânii aveau să primească o telegramă cu un mesaj: «Suspendaţi ceaiul». Nu ne-am imaginat atunci câte neînţelegeri aveau să apară în urma acestei instrucţiuni!“

La scurt timp după intrarea în vigoare a decretului guvernamental, fratele şi sora Giusti au vizitat pentru prima dată congregaţia Malargüe. Aceasta era în sudul Mendozei, unde îşi avea sediul poliţia de frontieră. Soţii Giusti aveau numai adresa unui bătrân de congregaţie care locuia şi lucra într-o clădire ce aparţinea Societăţii de Întreţinere a Drumurilor Naţionale, aflată la periferia oraşului. Bătrânul nu era acasă, dar un lucrător a spus că ar putea fi în pădurea din apropiere, unde mergea deseori pentru a face exerciţii fizice. În timp ce mergeau pe cărare, fratele Giusti a observat cât de izolat şi de pustiu era locul respectiv. S-a gândit că acesta era ideal pentru a se ţine întruniri fără a trezi suspiciuni. Întrucât era duminică, el se întreba dacă avea să-i găsească pe membrii congregaţiei întruniţi în acel loc. Însă fratele era singur şi făcea exerciţii fizice. Pe familia Giusti o aştepta o surpriză!

După ce s-au prezentat, Pablo a întrebat unde este congregaţia. Fratele a spus: „Ei bine, noi aici, în Malargüe, am suspendat totul“.

Pablo a zis: „Cum adică totul?“

Răspunsul a fost simplu şi direct: „Am primit o telegramă în care se spunea «Suspendaţi ceaiul», deci am suspendat întrunirile, predicarea, . . . totul“. Din fericire, a fost singura congregaţie care a făcut acest lucru.

Vizite fulger

Când Filiala a fost închisă, membrii comitetului filialei s-au întâlnit cu supraveghetorii de circumscripţie pentru a le da îndrumări cu privire la modul în care să-şi efectueze lucrarea. Li s-a spus să-şi găsească un loc de muncă cu jumătate de normă şi să se stabilească la o adresă permanentă ca să se reducă suspiciunile în legătură cu activităţile lor. Majoritatea dintre ei vindeau dimineaţa diferite produse, iar după-amiaza slujeau congregaţiilor.

Supraveghetorii de circumscripţie făceau un tur fulger în circumscripţiile lor pentru a da instrucţiuni din partea Filialei. Într-o singură săptămână, erau vizitaţi bătrânii din fiecare circumscripţie, care cuprindea aproximativ 20 de congregaţii. Ei îi instruiau cum să conducă întrunirile şi cum să depună mărturie ţinând cont de noua situaţie în care se aflau. Bătrânilor li s-a spus, de asemenea, că vizita supraveghetorului de circumscripţie nu va dura neapărat o săptămână, ci ea va depinde de numărul grupelor de studiu de carte din congregaţie. Întrunirile aveau să se ţină în locuinţe particulare, vizita făcută fiecărei grupe durând o singură zi.

În timpul interdicţiei, supraveghetorii de circumscripţie au jucat un rol cheie în păstrarea legăturii dintre vestitori şi comitetul filialei. Mario Menna, care a slujit ca supraveghetor de circumscripţie în timpul interdicţiei, îşi aminteşte: „A fost într-adevăr un privilegiu să slujesc congregaţiilor şi să le aduc mângâiere fraţilor în acei ani. Am încercat să-i încurajăm prezentându-le informaţiile pe care le notam la programele congreselor, oferindu-le publicaţiile noi pe care le obţineam din ţările vecine şi relatându-le experienţe încurajatoare“.

Ce aveau să facă misionarii?

Tulburările sociale luau amploare. Întrucât străinii nu erau priviţi cu ochi buni, misionarilor li s-a oferit posibilitatea de a merge în alte teritorii. Unii au acceptat invitaţia şi au slujit cu fidelitate în noile lor repartiţii.

Alţii au rămas în Argentina. Mary Helmbrecht, din a 13-a promoţie a Şcolii Galaad, slujea în Rosario, Santa Fe. În dimineaţa în care a intrat în vigoare interdicţia, ea a mers la o casă şi a sunat la uşă. Era o dimineaţă călduroasă de vară, iar uşa era deschisă. Se auzea tare un radio. Dintr-odată, Mary a auzit că la buletinul de ştiri se spunea că lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă în toată Argentina! „Când femeia a venit la uşă, spune Mary, am rămas calmă şi i-am predicat ca de obicei. Am continuat să predicăm toată dimineaţa aşa cum stabilisem. Ne-am gândit că acolo unde eram noi nu existau probleme mari, şi am hotărât să rămânem. Am fost fericiţi că am luat această decizie. Când cei din congregaţie cărora le era teamă să predice au văzut că nu ni s-a întâmplat nimic, ni s-au alăturat.“ — 1 Tes. 5:11.

Comori ascunse

Martorii locali au dat dovadă de curaj şi ingeniozitate în această perioadă grea. Robert Nieto relatează: „Un judecător înţelegător ne-a avertizat că Sălile Regatului urmau să fie închise, iar literatura confiscată. Am mers imediat cu două maşini la Sala Regatului ca să luăm cantitatea mare de literatură pe care o aveam acolo. Când am plecat, i-am văzut în spatele nostru pe ofiţerii de poliţie şi de armată care veneau să execute ordinul de închidere a Sălii Regatului şi de confiscare a literaturii. Însă nu şi-au putut îndeplini decât prima parte a misiunii, deoarece singurele cărţi rămase în sală erau cele din bibliotecă“.

Într-un alt loc, bătrânii congregaţiei au intrat cu grijă în Sala Regatului noaptea şi, fără să facă zgomot, au luat literatura. Mai târziu, au ambalat-o în pachete mici şi au distribuit-o fraţilor.

În Tucumán, Nérida de Luna a ascuns literatură în casa ei. Ea relatează: „Am ascuns cărţi în ghivece de flori şi în vase uriaşe deasupra cărora am pus plante artificiale, apoi am ascuns cutiile cu literatură în spălătorie. Într-o dimineaţă, doi soldaţi au percheziţionat toată casa, inclusiv spălătoria. În acest timp noi stăteam şi ne rugam fierbinte. Soldaţii nu au găsit nimic“.

Furnizarea hranei spirituale

Bineînţeles că, nu după mult timp, literatura pe care fraţii au putut să o recupereze şi să o ascundă s-a terminat. Totuşi Iehova a continuat să le furnizeze hrană spirituală. Deşi tipografia de pe strada Fitz Roy era închisă, operaţiunile de tipărire au continuat în alte locuri din Buenos Aires. Revistele erau tipărite şi în provinciile Santa Fe şi Córdoba. Paginile tipărite erau trimise în alte locuri pentru a fi legate. La început, congregaţiile primeau doar câte o revistă pentru o grupă de studiu de carte, dar mai târziu s-a putut oferi câte un exemplar fiecărui vestitor. Una dintre aceste tipografii funcţiona în mansarda unei case situate la doar două străzi de birourile prezidenţiale.

Rubén Carlucci, care a ajutat la tipărirea şi transportul literaturii în timpul interdicţiei, îşi aminteşte de o ocazie când proprietarul casei unde se tipărea literatura a venit pentru a-i avertiza că Poliţia Militară percheziţiona fiecare casă la rând. Fraţii au oprit imediat tipărirea şi au încărcat repede totul într-un camion, cu excepţia presei de tipărit. Rubén îşi aminteşte: „Operaţiunea de percheziţionare era atât de amplă, încât am fost înconjuraţi şi nu am putut pleca din zonă. Am văzut în apropiere un restaurant, am intrat acolo şi am aşteptat să se termine percheziţia. A trebuit să aşteptăm patru ore, dar a meritat, întrucât fraţii noştri au primit preţioasa lor literatură“.

„Pepita Pistolara“

Pentru un timp, broşarea revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! s-a făcut în secret într-o clădire neterminată din capitală. Clădirea trebuia iniţial să fie o Sală a Regatului. La această activitate a participat şi Luisa Fernández, o soră care era de mult timp o membră a familiei Betel. Într-o dimineaţă, chiar când Luisa şi colegii ei începuseră să lucreze, cineva a bătut la uşă. Era un inspector de poliţie! El a spus că vecinii s-au plâns de zgomotul pe care îl făcea o maşinărie. „Acest lucru era de înţeles, pentru că maşina de broşat făcea atâta zgomot, încât o porecliserăm Pepita la Pistolera (Pepita Pistolara)“, spune Luisa.

Chiar atunci a sosit un membru al comitetului filialei care a explicat ceea ce făceam. Inspectorul a spus: „Dacă după-amiază când mă voi întoarce nu voi găsi pe nimeni aici, atunci voi spune că nu am văzut nimic“. Fraţii au început imediat să încarce totul în camioane. În două ore nu mai era nici o dovadă că acolo s-a lucrat la broşarea revistelor.

Unde au dus maşinăria? Deşi tipografia de la Filială fusese închisă, se putea intra în clădire prin uşa din spate. Luisa şi ceilalţi au mutat totul în vechea tipografie de la Betel şi au continuat să broşeze revistele acolo, fără să fie observaţi!

Mai bun decât un laborator de fursecuri

Pentru a tipări şi distribui reviste în toată Argentina, a fost necesar să se înfiinţeze şi în alte părţi ale ţării legătorii pentru broşarea revistelor. Leonida Martineli, care era pionier special din 1957, a luat parte la această activitate în Rosario. Când sosea materialul tipărit care trebuia să fie broşat, surorile şi fraţii repartizaţi să efectueze această muncă puneau pe o masă lungă paginile în ordine numerică. Apoi, începând de la un capăt, fiecare lucrător strângea paginile până când ajungea la celălalt capăt. Când erau gata mai multe teancuri de reviste, aerul dintre pagini trebuia scos pentru ca într-o cutie să încapă cât mai multe reviste. Întrucât nu aveau o presă hidraulică, o soră mai durdulie s-a oferit să facă această treabă. Când făceau o stivă destul de mare, sora se aşeza pe reviste până când acestea deveneau frumoase şi netede. Apoi o altă persoană le împacheta cu grijă în cutii. Acest sistem a funcţionat atât de bine, încât muncitorii au îndemnat-o pe soră să nu ţină cură de slăbire!

În oraşul Santa Fe, familia Gaitán şi-a pus la dispoziţie locuinţa pentru legarea revistelor. În pofida măsurilor de precauţie luate, vecinii au observat cutiile care erau aduse şi scoase din casă. Ei s-au gândit că familia făcea fursecuri. Mai târziu, în 1979, Filiala a schimbat locul pentru această operaţiune. Vecinii erau nedumeriţi şi au întrebat dacă s-a închis laboratorul de fursecuri. Sora Gaitán îşi aminteşte: „«Fursecurile» pe care le făceam erau delicioase şi mult mai nutritive decât îşi puteau imagina vecinii!“

Distribuirea literaturii

O altă dificultate consta în faptul de a distribui reviste şi alte publicaţii fraţilor. În Buenos Aires şi în împrejurimi, a fost stabilit un traseu pentru a se trimite reviste la depozitele de literatură situate în puncte strategice. Odată, Rubén Carlucci ducea revistele şi mai avea de mers într-un loc când un poliţist i-a făcut semn să oprească maşina în spatele maşinii de patrulare a poliţiei. Deşi era îngrijorat, Rubén s-a supus rugându-se în tot acest timp lui Iehova pentru ajutor. După ce Rubén a oprit, ofiţerul a venit la camion şi a spus: „Maşina mea nu porneşte. Sunteţi amabil să mă împingeţi?“ Răsuflând uşurat, Rubén a fost mai mult decât dispus să facă acest lucru. Apoi, a plecat bucuros pentru a termina de distribuit literatura.

Dante Doboletta, care slujea ca supraveghetor de circumscripţie în zona Rosario, Santa Fe, lua revistele de la legătorie şi le distribuia tuturor congregaţiilor din circumscripţia lui. Aceasta însemna să parcurgă de cel puţin două ori pe lună un traseu de aproximativ 200 de kilometri. Ca să nu fie văzut, călătorea noaptea târziu plecând după ce îşi încheia activitatea într-o congregaţie şi întorcându-se la răsăritul soarelui. Odată, a văzut o coloană lungă de maşini oprite la un punct de control, unde peste 30 de soldaţi bine înarmaţi verificau cu atenţie documentele şi bagajele fiecărei persoane. Un soldat l-a întrebat pe Dante: „Ce ai în maşină?“

„Lucrurile mele“, a răspuns el.

Soldatul a spus: „Deschide repede portbagajul!“

Dante a răspuns: „Noi suntem Martori ai lui Iehova. Ce am putea avea în portbagaj?“

Un alt soldat care a auzit conversaţia a spus: „Lasă-i să treacă. Martorii lui Iehova nu transportă niciodată arme sau marfă de contrabandă“. Dante a distribuit timp de doi ani literatură fără să fie controlat.

Martorii nu abandonează întrunirile

Începând din săptămâna în care a intrat în vigoare interdicţia, Martorii lui Iehova din Argentina nu au ‘abandonat [niciodată] întrunirea lor’ (Evr. 10:25). Întrunindu-se în grupe mici, ei schimbau deseori locul şi ora întrunirilor. Aceasta însemna mai multă muncă pentru bătrâni, care deseori trebuiau să conducă aceeaşi întrunire de mai multe ori în locuinţe diferite.

În orăşelul Toturas, singura casă în care se puteau ţine întruniri era situată în centrul oraşului. Aşadar, Martorii locali şi-au luat măsuri de precauţie suplimentare. Proprietarul casei, fratele Reverberi, a confecţionat ceea ce părea să fie o masă obişnuită prevăzută cu sertare pentru mărunţişuri. Însă partea de deasupra putea fi ridicată, iar în interior era un spaţiu în care puteau fi ascunse cărţi şi reviste. Când cineva bătea la uşă, toată literatura era ascunsă repede în masă!

Vestitorii aveau o ţinută foarte lejeră la întruniri. Uneori, surorile aveau bigudiuri în păr, purtau pantaloni şi luau cu ele o plasă pentru cumpărături. Întrunirile erau numite în mod afectuos mateadas. Maté este un ceai care se bea de obicei cu fursecuri sau prăjituri. În Argentina, oamenii se întâlnesc deseori pentru a bea maté şi, prin urmare, acest pretext constituia o acoperire ideală pentru întrunirile spirituale.

Cu toate acestea, au existat şi momente tensionate. Teresa Spadini era o soră fidelă şi ospitalieră care avea o reputaţie excelentă printre vecini. În timpul unei vizite a supraveghetorului de circumscripţie, în casa ei s-au adunat pentru întrunire 35 de persoane. Pe neaşteptate, în faţa casei s-a oprit o maşină, iar un ofiţer de poliţie a bătut la uşă. Fratele care ţinea cuvântarea s-a aşezat imediat alături de ceilalţi din grupă. Când Teresa a deschis uşa, ofiţerul a spus: „Teresa, pot să dau un telefon de la tine?“

Când el s-a uitat la cei adunaţi, Teresa i-a explicat: „Ţinem o reuniune de familie“. În timp ce ofiţerul vorbea la telefon cu sediul poliţiei, cei din casă aşteptau cu respiraţia tăiată gândindu-se că el va cere o maşină de poliţie pentru a-i aresta pe toţi. Însă, spre uşurarea lor, convorbirea telefonică era în legătură cu o altă problemă. După ce a terminat, el s-a întors spre Teresa şi i-a mulţumit. Apoi, s-a uitat la grupul de persoane şi a spus: „Mă scuzaţi pentru deranj. Distracţie plăcută!“

Descinderile poliţiei

Când un grup de fraţi s-a întrunit pentru un botez, un vecin i-a denunţat la poliţie. Întrucât se pregătiseră să facă un asado, sau un grătar în aer liber, ca pretext al întrunirii, fraţii au continuat să acţioneze aşa cum planificaseră. Friptura la grătar este foarte apreciată în Argentina, deci nimeni nu a avut nimic de obiectat în privinţa acestui camuflaj excelent. Când „musafirii“ nepoftiţi au sosit cu un camion militar, fraţii şi surorile i-au invitat cu ospitalitate pe soldaţi să ia parte la această reuniune între prieteni. Soldaţii au refuzat şi au plecat fără să ştie ce era pregătit pentru „desert“.

Uneori cuvintele folosite de Martorii lui Iehova s-au dovedit a fi o protecţie. Odată, când vecinii au anunţat autorităţile în legătură cu o întrunire dintr-o locuinţă particulară, ofiţerii au sosit după ce plecaseră toţi fraţii, cu excepţia bătrânilor. Poliţia a bătut la uşă, iar sora care locuia acolo a spus: „Au plecat toţi în afară de slujitori“.

Ofiţerii au răspuns: „Ei bine, noi nu îi vrem pe slujitori. Îi vrem pe conducători!“ Prin urmare au plecat cu mâinile goale.

Predicând sub interdicţie

În pofida restricţiilor, activitatea de predicare a continuat. Bineînţeles că în aceste condiţii dificile fraţii au fost prudenţi. De obicei, un teritoriu nu era lucrat în acelaşi timp de mai mult de doi Martori. Sara Schellenberg îşi aminteşte cum îi vizita pe oamenii din Buenos Aires. Ea spune: „Făceam hărţi foarte mici ale teritoriului pe care le puteam ţine în palmă. La hartă era ataşată o foaie de hârtie împăturită sub formă de armonică pe care erau trecute toate numerele caselor. Sunam numai la câte o casă de pe fiecare parte a străzii, iar apoi bifam pe foaie în dreptul numărului ei, astfel încât următorul vestitor care lucra teritoriul să sune la o altă casă. După aceea mergeam pe o altă stradă şi sunam la o altă casă“.

La scurt timp după ce a fost stabilită această strategie, Cecilia Mastronardi a început să predice singură. În timp ce bătea la o uşă, a apărut dintr-o dată un ofiţer de poliţie cu o motocicletă. „M-a întrebat ce fac acolo, spune Cecilia. Singurul lucru la care m-am putut gândi a fost să-i depun mărturie şi să-i prezint cartea Este omul un produs al evoluţiei sau al creaţiei? El a acceptat cartea, a făcut o donaţie pentru ea şi mi-a spus în mod prietenos «La revedere!». Atunci mi-am dat seama că nu oprise ca să mă aresteze. El locuia în casa unde am bătut la uşă!“

Pentru a masca activitatea de predicare, s-a folosit o mare varietate de metode. O soră a început să lucreze pentru o firmă de cosmetice tocmai ca să poată merge din casă în casă şi să le vorbească clienţilor ei. María Bruno, care este acum în vârstă de 86 de ani şi a fost pionieră regulară 29 de ani, purta o geantă cu plante. Acestea atrăgeau atenţia gospodinelor cărora le plăcea să vorbească despre grădinărit. În acest fel, ea putea să iniţieze conversaţii care conduceau la plantarea seminţelor adevărului.

Juan Victor Buccheri, un comerciant care a fost botezat imediat după ce a intrat în vigoare interdicţia, dorea şi el să le vorbească altora despre vestea bună pe care o aflase. El avusese pe pereţii magazinului său icoane şi postere cu sportivi celebri şi personalităţi din lumea divertismentelor, pe care le-a înlocuit apoi cu peisaje sub care erau scrise versete biblice. Ce surpriză pentru clienţii săi! Fratele Buccheri le depunea mărturie celor care întrebau despre aceste peisaje şi texte biblice şi, procedând în acest fel, a iniţiat mai mult de zece studii biblice. Unii au venit la adevăr şi sunt şi acum fraţi fideli.

Oamenii cu Biblia verde

Pentru a face faţă dificultăţilor din timpul interdicţiei, vestitorii din Argentina au învăţat să fie miniştri mai buni. Întrucât la vizitele iniţiale mergeau numai cu Biblia, au învăţat să găsească foarte uşor textele biblice pentru a depăşi obiecţiile şi pentru a le oferi mângâiere oamenilor.

Ca să evite suspiciunile, uneori nu foloseau Traducerea lumii noi, ci o altă versiune a Bibliei. Când a folosit versiunea Torres Amat, o Biblie tradusă de catolici în spaniola arhaică, un frate a întâlnit o reacţie neaşteptată. Neînţelegând versetele citite, locatara a spus că va aduce ea o Biblie care era mai uşor de înţeles. Spre marea lui surprindere, ea a venit cu Traducerea lumii noi!

În acea perioadă, Traducerea lumii noi avea o copertă verde. Aşadar, oamenii fuseseră avertizaţi să nu asculte de persoanele cu Biblie verde. Totuşi, această interdicţie nu a făcut altceva decât să le stârnească oamenilor curiozitatea având în vedere că puţini erau de acord cu restricţiile impuse de guvern. O locatară a întrebat-o pe o soră ce culoare avea Biblia ei. Când sora i-a spus în mod sincer că are culoarea verde, doamna a zis: „Vreau să aud ce au de spus oamenii cu Biblia verde“. Sora a fost invitată înăuntru şi au avut o discuţie însufleţitoare.

La cine sunt cărţile?

Un timp, Martorii au continuat să predice folosind literatura pe care o ţinuseră ascunsă. Dar, treptat, aceasta s-a epuizat şi a fost imposibil să se aducă alta. Însă la depozitul Filialei erau 225 000 de cărţi asupra cărora se pusese sechestru.

Poliţia Federală a hotărât să confişte aceste cărţi şi să le vândă unei întreprinderi de reciclare a hârtiei. S-a încheiat un contract cu o firmă de transport care să meargă la Betel, să ridice cărţile şi să le ducă la o întreprindere de reciclare. Dar şoferul studiase Biblia cu un vecin care era un Martor al lui Iehova. Când a văzut ce transporta, l-a întrebat pe fostul său vecin dacă Martorii lui Iehova ar dori să cumpere cărţile de la el. S-au făcut demersurile necesare şi, cu o autorizaţie din partea poliţiei, cărţile au fost transportate într-un loc stabilit de Filială. Astfel, în pofida interdicţiei, 225 000 de cărţi au fost „reciclate“ într-un mod foarte diferit de cel indicat de autorităţi!

Iehova a avut grijă de poporul său folosindu-i în acest sens pe fraţii curajoşi care s-au oferit să aducă din alte ţări cărţi publicate de Societate. Norberto González, un pionier regular, relatează: „Odată, un membru al comitetului filialei din Paraguay ne-a încredinţat 100 de exemplare ale manualului Şcolii pentru Ministerul Regatului pentru a le distribui fraţilor cu răspundere din Argentina. Noi am reuşit să introducem aceste informaţii vitale în ţară. Toţi am sărit în sus de bucurie după ce am trecut cu bine de vamă“. Doar un frate nu a putut sări în sus, cel care ascunsese materialul în piciorul său de lemn!

Martorii argentinieni au înţeles mai bine ca niciodată cât de valoroasă era literatura publicată de Societatea Watch Tower. La începutul interdicţiei, fiecare grupă de studiu primea numai un singur exemplar al revistei Turnul de veghere. Această revistă circula pe la toţi vestitorii, care copiau întrebările şi răspunsurile pentru studiu, ca să poată participa la întrunire (Filip. 4:12). Coperta revistei Turnul de veghere era albă pentru a nu-i dezvălui conţinutul, dar hrana spirituală din interior era excelentă. Această hrană spirituală îi susţinea pe fraţi şi îi ajuta să fie uniţi.

Cum se ţineau congrese în secret

Fraţii din Argentina erau hrăniţi spiritualiceşte la întrunirile pe care le ţineau în grupe mici, folosind literatura disponibilă, dar cum puteau să beneficieze şi ei de cele trei congrese anuale de care se bucurau Martorii lui Iehova din alte părţi ale lumii? Primele congrese care s-au ţinut după ce a intrat în vigoare interdicţia au fost numite congrese de probă. La acestea au asistat numai bătrânii şi familiile lor. Mai târziu, bătrânii prezentau acelaşi program în congregaţiile lor. Héctor Chap, care mulţi ani a slujit neobosit ca supraveghetor itinerant, a spus: „Uneori puteam ţine congresul pe câmp. La ţară eram înconjuraţi de animalele de la ferme. Noi însă nici nu le observam, deoarece ascultam cu multă atenţie ce se spunea la program. Mulţi fraţi au înregistrat programul pentru cei care nu putuseră să asiste. Mai târziu, înregistrările de pe casete s-au dovedit a fi foarte amuzante, deoarece în timpul cuvântărilor se auzeau mugetul vacilor, cântecul cocoşilor şi răgetul măgarilor“.

Fraţilor le plăcea să numească congresele „picnicuri“, pentru că acestea erau deseori ţinute la ţară. Un loc preferat în provincia Buenos Aires se afla într-o zonă rurală, aproape de graniţa cu Santa Fe, numită Strago Murd. Era un loc ideal, deoarece era înconjurat de copaci care constituiau o protecţie bună. Dar, într-o zi, cei ce au mers la „picnic“ au fost şocaţi când au văzut că acei copaci frumoşi fuseseră tăiaţi! Deşi nu mai erau protejaţi de pădure, ei şi-au continuat „picnicul“, folosind unul dintre buşteni drept podium pentru vorbitor, iar pe ceilalţi ca scaune pentru cei din auditoriu.

Un alt loc folosit de fraţi pentru congrese era fabrica unui Martor al lui Iehova. Proprietarul fabricii avea un camion mare şi îl folosea pentru a-i transporta pe cei ce doreau să participe la congres. Şoferul făcea o cursă, lua 10–15 fraţi odată în camion şi se întorcea la fabrică, iar aceştia coborau după ce se închidea uşa garajului. În acest fel se puteau întruni aproximativ 100 de persoane, fără să fie observate de vecini şi de poliţie. Unii fraţi argentinieni mergeau în Brazilia şi în Uruguay pentru a trage foloase din hrana spirituală de la congrese.

Întruniri în penitenciar

Chiar înainte de interdicţia din 1976, loialitatea multor fraţi a fost pusă la încercare din cauza neutralităţii lor creştine. Deoarece au urmat principiul biblic din Isaia 2:4 de a nu „învăţa războiul“, mulţi au primit o condamnare de 3 până la 6 ani.

Însă, chiar şi în închisoare, ei au găsit modalităţi de a studia Biblia şi de a ţine întruniri. De asemenea, le-au predicat cu înflăcărare celorlalţi deţinuţi mesajul despre Regat. Bătrânii din congregaţiile învecinate s-au oferit cu bucurie să-i viziteze pe aceşti tineri fideli pentru a-i încuraja şi pentru a le furniza hrana spirituală atât de vitală.

Omar Tschieder, care a slujit la Betel din anul 1982, a fost închis între anii 1978 şi 1981 în penitenciarul militar Magdalena, din provincia Buenos Aires, deoarece refuzase să poarte uniforma militară. Penitenciarul avea mai multe pavilioane, fiecare cu câte 20 de celule ce dădeau spre acelaşi coridor. Fiecare celulă era de trei metri lungime şi doi metri lăţime. Martorii din închisoare foloseau pentru întruniri cele trei celule de la capătul coridorului. Pentru că se puteau întruni numai câte 10–12 persoane odată, deseori în aceeaşi săptămână se ţineau între 8 şi 14 întruniri.

Unul dintre fraţi privea prin vizetă şi le spunea celorlalţi dacă se apropia cineva. Au stabilit câteva semnale pentru avertizarea celor din grupă. Uneori, cel care stătea de pază bătea pur şi simplu în perete. Alteori, era legat de cineva din auditoriu printr-un fir de aţă. Când apărea vreun pericol, fratele trăgea de aţă, iar cel de la capătul celălalt al firului îi anunţa pe cei din grupă. O altă modalitate era de a spune o expresie care să conţină un cuvânt-parolă. De exemplu, cel care stătea de pază striga: „Are cineva un plic?“ Auzind parola „plic“, fraţii se ascundeau. Toţi aveau un loc stabilit unde să se ascundă — sub pat, după uşă — oriunde nu puteau fi văzuţi de gardian, în cazul în care acesta s-ar fi uitat prin vizetă. Toate acestea aveau loc în linişte şi în doar câteva secunde. Trebuia să fie bine organizaţi!

Odată, în timpul unei întruniri, fraţii s-au ascuns repede, după ce au fost avertizaţi că a intrat cineva în pavilion. Un deţinut, care nu era Martor, a deschis uşa şi a pus ceva pe masă. Când să iasă din celulă, s-a întors şi a întrebat: „De ce vă ascundeţi?“ Chiar în acel moment a fluierat un gardian care căuta voluntari pentru a face curăţenie undeva. Prin urmare, fraţii i-au răspuns: „Ne ascundem de el“. Solidarizându-se cu ei fără ezitare, vizitatorul a ieşit imediat. Fraţii şi-au încheiat întrunirea fără să mai fie deranjaţi.

O bibliotecă secretă în penitenciar

Ca urmare a conduitei lor excelente, Martorilor li s-au încredinţat responsabilităţi suplimentare în penitenciar. Fraţii erau cei care lucrau la presa de tipărit din penitenciar şi tot lor li s-au dat în grijă sala de cinema, infirmeria şi frizeria. Pentru a promova interesele Regatului, ei au profitat din plin de privilegiile care le fuseseră încredinţate. De exemplu, în planul de construcţie al penitenciarului Magdalena se arăta că sala de cinema avea formă dreptunghiulară, dar în realitate colţurile îi erau rotunjite. Deci în spatele pereţilor era un spaţiu lung de 1,8 metri, lat de 1,2 metri şi înalt de 2,4 metri. Acesta era perfect pentru o bibliotecă cu Biblii şi publicaţii Watch Tower!

Héctor Varela, care a stat trei ani în acel penitenciar, spune că fraţii puteau să ajungă în acel spaţiu dacă dădeau la o parte un panou din sala de proiecţii şi se urcau pe masa de montaj. Cărţile erau ascunse şi în dulapurile din sala de mese.

Uneori, fraţilor li se dădea voie să plece şi să facă o scurtă vizită familiei. Deseori, ei profitau de aceste ocazii pentru a-şi aduce ultimele numere ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Rodolfo Domínguez, în prezent supraveghetor itinerant, relatează ce s-a întâmplat cu o asemenea ocazie. El spune: „Am pus revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! sub haine. La întoarcere, gardienii făceau un control amănunţit, aşa că se formase o coadă lungă. Încet-încet, am înaintat spre punctul de control. Chiar când ne venise rândul, a avut loc schimbul de tură, iar controlul a fost anulat“.

„În închisoare, ţineam toate întrunirile congregaţiei, spune în continuare fratele Domínguez. De fapt, acolo am ţinut pentru prima dată o cuvântare publică.“ Martorii din închisoare au prezentat drame biblice îmbrăcaţi chiar în costume de epocă; aceasta a putut fi posibil pentru că membrii familiilor lor le aduceau şi lucruri personale când îi vizitau. Gardienii nu au bănuit cum aveau să fie folosite sandalele, togile şi alte lucruri asemănătoare.

Făcând discipoli dincolo de gratii

Lucrarea de predicare şi de facere de discipoli a progresat chiar şi în spatele gratiilor. Norberto Hein a fost unul dintre cei ce au tras foloase din zelul şi conduita excelentă a fraţilor din penitenciar. El făcea parte din armata argentiniană când a fost arestat şi închis din cauza drogurilor. În câteva penitenciare a întâlnit Martori tineri care fuseseră întemniţaţi pentru că erau obiectori de conştiinţă. Impresionat de atitudinea lor, a solicitat un studiu biblic în timp ce se afla în penitenciarul Puerto Belgrano. Într-o lună a terminat de studiat cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă. După aceea a fost transferat la penitenciarul Magdalena, unde s-a botezat în anul 1979.

„Cuvântarea de botez a fost ţinută duminică pe la ora nouă seara, îşi aminteşte Norberto. În celulă eram vreo zece persoane, dar afară erau alţi fraţi care stăteau de pază. După cuvântare, am mers cu doi fraţi în sala de mese unde era un bazin uriaş folosit la spălarea vaselor“. Fiind iarnă, „bazinul de botez“ era plin cu apă rece, lucru de care Norberto îşi aminteşte foarte bine!

Deşi a fost persecutat deoarece se asocia cu Martorii lui Iehova, el i-a slujit în continuare cu fermitate lui Iehova (Evr. 11:27). Norberto şi soţia lui, Maria Esther, au slujit cu fidelitate la Betel timp de peste 15 ani.

„Nu-i cere lui Dumnezeu să mă pedepsească“

Mulţi gardieni din penitenciar erau toleranţi faţă de Martori, dar nu toţi. Un gardian-şef din penitenciarul militar îi priva pe fraţi de hrană şi pături ori de câte ori era el de serviciu. Acest gardian era violent. Hugo Coronel relatează: „Într-o dimineaţă, înainte de ivirea zorilor, gardianul a deschis uşa celulei mele cu piciorul, m-a târât afară şi, arătându-mi cinci soldaţi înarmaţi, mi-a spus că mi-a sosit ceasul. A încercat să mă forţeze să semnez o hârtie prin care renunţam la credinţa mea. Când am refuzat, mi-a spus să-i scriu o scrisoare mamei mele, pentru că urma să mor. Apoi, înfuriat, m-a pus la zid, i-a spus plutonului de execuţie să-şi pregătească armele şi a dat ordinul «Foc!» Am auzit doar zgomotul percutoarelor. Puştile nu fuseseră încărcate. A fost doar un truc menit să-mi ştirbească integritatea. Fiind sigur că plâng de frică, gardianul a venit la mine. Văzând că eram calm, şi-a ieşit din fire şi a început să strige. Am fost dus înapoi în celulă, puţin tulburat, dar fericit că Iehova răspunsese la rugăciunile mele de a rămâne ferm“.

Cu câteva zile înainte ca Hugo să fie transferat într-un alt penitenciar, gardianul-şef a făcut un anunţ la toate barăcile că, în ziua următoare, îl va forţa pe Hugo să îmbrace o uniformă. „Nici măcar Iehova nu-l va putea împiedica“, a spus gardianul. Ce s-a întâmplat? „În ziua următoare, spune Hugo, am aflat că gardianul fusese decapitat într-un groaznic accident rutier. Acest eveniment a avut un impact uriaş asupra tuturor celor din penitenciar. Majoritatea s-au gândit că Dumnezeu l-a pedepsit pe soldat din cauza îngâmfării şi a ameninţărilor sale. De fapt, gardianul care mă dusese în celulă în acea seară m-a rugat fierbinte să nu-i cer lui Dumnezeu să-l pedepsească şi pe el!“ În prezent, Hugo slujeşte ca bătrân în Villa Urquiza, Misiones.

Un lucru este sigur — aceşti tineri, care au refuzat să îndeplinească serviciul militar, şi-au păstrat integritatea în situaţii foarte dificile. Pe unii, autorităţile din penitenciar i-au ameninţat că îi vor împuşca. Pe alţii, i-au bătut, i-au ţinut fără hrană sau i-au pus la regim de izolare. În pofida modului în care au fost trataţi, credinţa şi integritatea lor au constituit o mărturie puternică atât pentru personalul militar, cât şi pentru ceilalţi prizonieri.

Foloasele ce decurg din studiul în familie ţinut cu regularitate

Copiii au fost chemaţi şi ei să ‘prezinte o apărare înaintea oricui le cerea motivul speranţei lor’ (1 Pet. 3:15). Odată, când copiii lui Juan Carlos Barros, de şapte şi respectiv opt ani, erau la şcoală, directoarea i-a cerut celui mai mare să salute drapelul în faţa întregii clase. Când a refuzat, l-a lovit şi l-a împins spre steag. El tot nu a vrut să-l salute. Atunci, i-a luat pe amândoi băieţii în biroul ei şi a încercat timp de o oră să-i forţeze să intoneze cântece patriotice. Când a văzut că eforturile ei nu dau nici un rezultat, s-a hotărât să-i exmatriculeze.

Acest caz a ajuns la tribunalul administrativ. La audiere, judecătorul i-a luat pe băieţi deoparte şi le-a pus întrebări. Răspunsurile lor prompte l-au enervat atât de tare pe judecător, încât a început să tremure, a bătut cu pumnul în masă şi a părăsit sala. S-a întors după 15 minute, dar se vedea că era încă agitat. Totuşi, decizia a fost în favoarea Martorilor! După ce a pronunţat această hotărâre favorabilă, judecătorul i-a spus fratelui Barros: „Ai o familie excelentă! Dacă toate familiile s-ar ghida după asemenea principii înalte, lucrurile ar merge mai bine în ţara noastră“. Iată ce spune fratele Barros: „Această întâmplare mi-a întărit convingerea că studiul în familie ţinut cu regularitate este foarte important pentru a-i pregăti pe copiii noştri să rămână fermi“. În cele din urmă, în 1979, Curtea Supremă a Argentinei a decretat că toţi copiii au dreptul la instruire.

Din nou o perioadă favorabilă

Încă din 1950, Filiala a înaintat fiecărui guvern nou-instituit o cerere pentru recunoaşterea legală a Martorilor ca organizaţie religioasă. Recunoaşterea legală presupunea parcurgerea mai multor etape. Mai întâi era nevoie de o persoană juridică cu un anumit număr de membri şi cu obiective sociale şi religioase, cum ar fi cel de a le preda oamenilor învăţăturile Bibliei. Urma apoi ca această persoană juridică să fie înregistrată. Era necesar ca guvernul să consimtă că obiectivele erau legale. Dacă guvernul îşi dădea aprobarea, atunci persoanei juridice i se repartiza un număr de înregistrare. Cu acest număr se putea face o cerere pentru recunoaşterea legală ca organizaţie religioasă. Până în 1981, Martorii lui Iehova au fost respinşi sub pretextul că obiectivele lor sociale şi religioase erau ilegale, deoarece lucrarea era interzisă.

În noiembrie 1976, la numai două luni de la intrarea în vigoare a celei de-a doua interdicţii asupra lucrării Martorilor lui Iehova, Biroul filialei a înaintat o petiţie Curţii Naţionale a Argentinei pentru a revoca interdicţia. În plus, Filiala a făcut recurs în cauzele referitoare la exmatricularea din şcoli a copiilor Martori deoarece nu participaseră la ceremoniile patriotice, la închiderea fraţilor, pentru că erau obiectori de conştiinţă şi la confiscarea publicaţiilor Societăţii Watch Tower.

La 10 octombrie 1978, aceste recursuri au fost prezentate şi Comisiei Interamericane pentru Respectarea Drepturilor Omului. Comisia a stabilit că guvernul violase drepturile omului în cazul Martorilor lui Iehova şi a recomandat ridicarea interdicţiei.

La 12 decembrie 1980, regimul militar de facto a acceptat recomandarea Comisiei Interamericane pentru Respectarea Drepturilor Omului şi a ridicat interdicţia. Această acţiune i-a permis poporului lui Iehova din Argentina să se întrunească în mod liber. Ce mult s-au bucurat fraţii! Totuşi, deşi activitatea Martorilor lui Iehova nu mai era interzisă, ei nu erau încă recunoscuţi în mod legal ca organizaţie religioasă.

În cele din urmă, la 9 martie 1984, guvernul a recunoscut Asociaţia Martorilor lui Iehova ca religie. Lunga perioadă de lupte pentru recunoaşterea legală se încheiase. În sfârşit, se putea pune o inscripţie pe Sălile Regatului! Ce fericiţi erau fraţii din Argentina! Toţi repetau cuvintele psalmistului: „DOMNUL a făcut mari lucruri pentru noi“. — Ps. 126:3.

Dar recunoaşterea legală a însemnat mult mai mult decât un nume pe o Sală a Regatului. Iată ce a spus Ciríaco Spina, un bătrân creştin din Buenos Aires: „Când a fost ridicată interdicţia şi am putut ţine din nou congrese mari, doream să folosim cele mai bune clădiri disponibile pentru a-l onora pe Dumnezeul nostru, Iehova. Încercasem de repetate ori să folosim noul stadion din oraş, Mar del Plata, dar nu a fost posibil, deoarece nu eram recunoscuţi legal. Apoi, în 1984, cu ajutorul lui Iehova, Martorii au obţinut recunoaşterea legală. Acum putem folosi pentru congresele noastre ambele stadioane din oraş, iar în ultimii ani chiar şi noul Centru Sportiv“.

Trecuseră destul de mulţi ani de când fraţii se bucuraseră de atmosfera încurajatoare a unei întruniri de mari proporţii, prin urmare Filiala a decis să profite la maximum de următoarea vizită a supraveghetorului de zonă, Fred Wilson. În mai puţin de două săptămâni s-au făcut pregătiri pentru ca fraţii din metropola Buenos Aires să poată ţine, pe Stadionul Vélez Sarsfield, pentru prima dată de la ridicarea interdicţiei, o întrunire atât de mare. În pofida faptului că au fost înştiinţate cu puţin timp înainte, la „sărbătoarea“ spirituală din 15 februarie 1984, au asistat cu bucurie aproape 30 000 de persoane. — Ps. 42:4.

Consecinţele interdicţiei

Sub regimul militar, mii de oameni au dispărut sau au fost executaţi. În mod surprinzător, în ciuda opoziţiei puternice a autorităţilor faţă de Martorii lui Iehova, printre cei dispăruţi nu a fost nici un Martor.

Nu numai că au scăpat cu viaţă, dar, în urma interdicţiei, Martorilor li s-a făcut o publicitate mai mare. Înainte de interdicţie, cei care îi întrebau pe Martori ce religie au erau nedumeriţi când auzeau răspunsul „Martori ai lui Iehova“. Dar după această perioadă, lucrurile nu au mai stat aşa. Susana de Puchetti, care a slujit ca ministru cu timp integral 37 de ani, a spus: „Când s-a încheiat perioada de interdicţie, nu mai eram numiţi «Fiii lui Iehova» sau «Iehovişti», nici nu mai eram confundaţi cu grupările evanghelice. În timpul interdicţiei, numele nostru corect a fost menţionat frecvent la radio şi în ziare. Rezultatul a fost pozitiv în sensul că oamenii au ajuns să cunoască în cele din urmă numele de «Martori ai lui Iehova»“.

Scutire legală de serviciul militar

Cam în aceeaşi perioadă, Dr. Maria T. de Morini, adjunctă a ministrului Cultelor, care făcuse demersuri ca Asociaţia Martorilor lui Iehova să fie recunoscută în mod legal, a organizat o întrunire importantă cu reprezentanţii Asociaţiei Martorilor lui Iehova, cu ministrul Cultelor şi cu ministrul Apărării. Scopul întrunirii era de a discuta despre scutirea Martorilor lui Iehova de serviciul militar. Comitetul filialei spera ca măcar pionierii regulari să fie scutiţi de acest serviciu, dar autorităţile erau dispuse să facă mai mult.

Erau gata să-i scutească de acest serviciu pe toţi studenţii, iar cei înscrişi la Şcoala de Minister Teocratic erau consideraţi studenţi la Teologie. Când un frate botezat ajungea la vârsta de 18 ani şi trebuia să se prezinte la recrutare, bătrânii din congregaţia lui completau şi semnau un formular care să ateste conduita sa excelentă. Acest formular era trimis la Biroul filialei pentru a fi semnat, iar apoi înaintat Biroului Cultelor. Acesta, la rândul său, elibera un certificat pe care fratele trebuia să-l prezinte autorităţilor militare ca să fie scutit de serviciul militar. Acest sistem eficient a fost folosit până în anii ’90, când serviciul militar nu a mai fost obligatoriu.

Pretutindeni o creştere surprinzătoare

Între anii 1950 şi 1980, autorităţile au interzis lucrarea Martorilor lui Iehova. Fraţii au continuat să predice cu zel cuvântul pe parcursul acelei perioade dificile. Ca urmare, Iehova i-a binecuvântat, iar numărul Martorilor a crescut. În 1950, în Argentina erau 1416 vestitori. În 1980 erau 36 050!

Odată cu recunoaşterea legală, s-a ajuns la o creştere şi mai mare, aşa cum se spune în Isaia 60:22: „Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, DOMNUL, voi grăbi aceste lucruri, la timpul lor“. Aruncând doar o privire asupra rapoartelor din toată ţara, se poate observa veridicitatea acestor cuvinte. De exemplu, de la ridicarea interdicţiei, în Francisco Solano din metropola Buenos Aires, numărul proclamatorilor a crescut de la 70 de vestitori, ce alcătuiau o congregaţie, la 700 de vestitori răspândiţi în şapte congregaţii.

Alberto Pardo, care slujeşte ca bătrân în Cinco Saltos, Rio Negro, îşi aminteşte de timpul când în Cinco Saltos erau numai 15 vestitori. În prezent, acolo sunt trei congregaţii cu un total de 272 de vestitori, o proporţie de 1 Martor la 100 de locuitori. Iată ce spune Marta Toloza, din congregaţia Carmen de Patagones din Buenos Aires: „Este minunat să-ţi aduci aminte de mica grupă care, în 1964, ţinea întrunirile într-o cameră neîncăpătoare şi să o compari cu cei 250 de fraţi şi de surori din prezent care se întrunesc în trei Săli ale Regatului“.

Datorită creşterii rapide înregistrate în Palmira şi în oraşele învecinate, cuvântarea publică şi studiul Turnului de veghere trebuiau să se ţină de două ori la fiecare sfârşit de săptămână, astfel încât fraţii şi surorile să poată sta confortabil în Sala Regatului. Pentru Comemorare a fost închiriată o sală mai mare, deoarece la acest eveniment au asistat peste 250 de persoane. Începând din 1986, în patru oraşe s-au format congregaţii care, iniţial, alcătuiau congregaţia Palmira.

Congregaţia José León Suárez din Buenos Aires, care la început avea 33 de vestitori, a crescut şi s-a împărţit în cinci congregaţii. Juan Schellenberg, un bătrân de acolo, spune: „De fiecare dată când se forma o nouă congregaţie, se micşora şi teritoriul nostru. Acum acesta are doar 16 străzi în lungime şi 8 în lăţime. Ne parcurgem teritoriul repartizat o dată sau de două ori pe săptămână. Mulţi oameni cărora le predicăm sunt apatici, dar mai avem experienţe frumoase şi reuşim să iniţiem studii biblice la domiciliu. Sala Regatului este situată în centrul teritoriului nostru, deci majoritatea celor 100 de vestitori pot merge pe jos la întruniri“.

Tot mai mulţi manifestă spirit de pionier

Odată cu ridicarea interdicţiei s-a deschis şi o poartă mai mare spre activitate. În multe teritorii era o nevoie stringentă de proclamatori ai Regatului.

În decembrie 1983, 10 cupluri de pionieri speciali temporari au fost trimise pentru trei luni să predice în zone care fuseseră lucrate rar de Martorii lui Iehova. Cei selecţionaţi erau deja pionieri regulari sau pionieri auxiliari şi fuseseră recomandaţi de supraveghetorii de circumscripţie. Obiectivul era să se plaseze literatură într-un teritoriu cât mai vast şi să se depună eforturi de a iniţia cât mai multe studii biblice. De cei care manifestau interes urma să se ocupe vestitorii din congregaţiile învecinate sau avea să se ţină legătura cu ei prin corespondenţă. Această campanie a avut rezultate excelente. În prezent, există congregaţii în nouă din cele zece oraşe în care au slujit aceşti pionieri.

Unul dintre aceşti pionieri speciali era Argentina de González. Ea şi soţul ei au fost repartizaţi la Esquina. Ei au mers acolo împreună cu cei patru copii ai lor. De trei ori pe săptămână, transformau unul dintre dormitoarele din casa lor în loc de întrunire. Când mergeau din casă în casă, aproape toţi îi invitau înăuntru. Mai întâi, locatarul dorea să ştie de unde erau, câţi copii aveau şi unde locuiau. „După ce le satisfăceam această curiozitate, spune Argentina, erau dispuşi să ne asculte mesajul. Am reuşit să iniţiez şapte studii biblice, unul dintre ele ţinându-l cu o femeie şi cu cei patru copii ai ei. Aceştia au început să asiste imediat la întruniri şi nu au lipsit niciodată de la ele. În doar câteva luni, mama şi fiica au fost botezate, fiica devenind mai târziu pionieră. Sunt fericită să ştiu că toţi continuă să-l slujească pe Iehova cu fidelitate.“

Mulţumiţi în orice situaţie

Unii care au manifestat spirit de pionier au fost dispuşi să se adapteze la o climă aspră şi la condiţiile de viaţă primitive din zonele izolate. Când José şi Estela Forte au fost trimişi ca pionieri speciali la Rio Turbio, în provincia Santa Cruz, în acea zonă nu existau alţi Martori sau Studenţi în Biblie. În plus, Río Turbio este situat în extremitatea de sud a Argentinei, unde temperaturile scad cu mult sub –18°C.

Membrii familiei Fortes locuiau într-o cameră mică, în casa unor persoane care aveau rude Martore ale lui Iehova; ei trebuiau să facă un drum de 300 de kilometri până la cea mai apropiată congregaţie din Río Gallegos. Odată, când se întorceau de la întrunire, pe o şosea pustie, motorul maşinii s-a încălzit prea tare, deoarece se scursese apa din radiator. Temperatura era extrem de scăzută, iar ei au început să simtă ceea ce localnicii numesc el sueño blanco, o stare de somnolenţă puternică ce precede moartea. S-au rugat lui Iehova să nu adoarmă. Cât de fericiţi au fost când au ajuns la o fermă din apropiere unde au putut să se încălzească şi să-şi umple radiatorul!

La început, cei doi şi-au concentrat activitatea de predicare în zonele cele mai populate şi, în scurt timp, au ajuns să conducă peste 30 de studii biblice cu persoane care făceau progrese. Nu după multă vreme, în oraş s-a format o grupă. Apoi, au depus eforturi pentru a lua legătura cu oamenii din zonele montane şi din cele rurale. O dată pe an, José făcea un tur de predicare de şase-şapte zile, călare pe cal. Într-o zi, José şi însoţitorul său au ajuns la o fermă unde i-a întâmpinat o femeie cu un câine de pază fioros. După ce s-au prezentat ca Martori ai lui Iehova, femeia s-a uitat la ei şi a izbucnit în hohote de râs. „Şi aici predicaţi?!“ a exclamat ea. Întrebată fiind de ce a reacţionat în acest mod, ea a explicat că locuise aproape de Betelul din Buenos Aires. Apoi, a adăugat: „Nu mi-am imaginat că Martorii lui Iehova vor ajunge în acest loc izolat şi, în plus, că vor fi îmbrăcaţi ca nişte gauchos“. Femeia i-a invitat să mănânce ceva, iar apoi au purtat o discuţie biblică interesantă. Eforturile continue ale familiei Fortes au dat roade; în Rio Turbio există acum o congregaţie prosperă, alcătuită din 31 de vestitori.

O Sală a Regatului plutitoare

Fiind hotărâţi să profite de perioada favorabilă predicării, unii au acceptat provocarea de a le depune mărturie insularilor din delta râului Paraná, aproape de Buenos Aires. Din cauza distanţei dintre insule, a mijloacelor de transport existente şi a vremii imprevizibile, faptul de a depune mărturie în deltă nu este o sarcină uşoară. Călătoria făcută cu ambarcaţiuni private este costisitoare şi poate fi periculoasă. Însă perseverenţa a dat rezultate. În anul 1982 se formase o grupă izolată ca parte a congregaţiei Tigre.

Pentru a reduce din cheltuieli, Alejandro Gastaldini, un frate din congregaţia Tigre, a construit din plastic o ambarcaţiune uşoară, lungă de 7 metri, prevăzută cu motor pe bază de propan, pe care a numit-o El Carpincho. Cam în aceeaşi perioadă, Ramón Antúnez şi familia lui din Buenos Aires au oferit barca lor cu pânze pentru a promova interesele Regatului în zona deltei. Aceşti fraţi zeloşi au luat iniţiativa cu entuziasm, invitându-i pe vestitorii din alte congregaţii să-i susţină în minister la sfârşit de săptămână. Studiile biblice au început să progreseze, iar ca rezultat, familii întregi au îmbrăţişat adevărul.

Întrucât puţini dintre cei care locuiau pe aceste insule aveau bărci şi deoarece existau puţine mijloace de transport în comun, pentru majoritatea persoanelor interesate era greu să asiste la întruniri. Prin urmare, fraţii se ajutau reciproc pentru a se întruni şi a se întări spiritualiceşte. De exemplu, pentru ca toţi să asiste la Comemorare, s-au făcut pregătiri ca atât Martorii botezaţi, cât şi persoanele interesate să urce la bordul unei ambarcaţiuni, unde să poată celebra Comemorarea.

Mai târziu, Carlos Bustos, soţia lui, Ana, şi fiica lor Mariana au fost repartizaţi ca pionieri în deltă. Filiala i-a ajutat cumpărând o barcă cu motor, numită Precursor, care era dotată cu o bucătărie, o baie şi spaţiu de dormit pentru trei persoane. Patul Marianei de la pupă era numit el sarcófago, deoarece era atât de îngust, încât semăna cu un sicriu.

În prezent, 20 de vestitori din zona deltei îl slujesc pe Iehova ca parte a congregaţiei Tigre. Acum, majoritatea fraţilor au propriile lor ambarcaţiuni, fiind astfel mai bine echipaţi să se achite de responsabilităţile lor teocratice. Cu toate acestea, visul de a construi propria lor Sală a Regatului părea irealizabil. De ce?

Deoarece inundaţiile frecvente din zonă făceau ca terenul potrivit pentru construcţii să fie foarte scump. Pentru un grup mic şi cu fonduri limitate, acest obstacol părea de netrecut. Însă, deşi pământul era puţin, apă exista din belşug. Aşadar, de ce să nu construiască o Sală a Regatului plutitoare? Filiala a luat iniţiativa de a construi o astfel de Sală a Regatului, care a fost terminată în iunie 1999. Acum, bătrânii din congregaţia Tigre vin pe rând la această Sală a Regatului pentru a conduce întrunirile săptămânale ale grupei.

Vestea bună ajunge la locuitorii coreeni

Martorii lui Iehova din Argentina nu numai că încearcă să ajungă la oameni din diferite zone, dar depun eforturi şi pentru a le predica oamenilor de diferite naţionalităţi. Înainte de a intra în vigoare a doua interdicţie, un frate coreean, Hwang Yong Keun, şi familia lui au emigrat în Argentina în 1971 şi au început să se asocieze cu o congregaţie de limbă spaniolă. Datorită lucrării de facere de discipoli efectuate printre coreeni şi a imigrării mai multor Martori coreeni, a fost posibil să se formeze o grupă de limbă coreeană în Morón, provincia Buenos Aires. Nu după mult timp, ei ţineau în fiecare săptămână toate cele cinci întruniri, ceea ce a dus la înfiinţarea, în 1975, a primei congregaţii de limbă coreeană din Argentina. Un an mai târziu, a avut loc dedicarea la Iehova a primei lor Săli a Regatului.

În timpul interdicţiei, congregaţia de limbă coreeană a fost împărţită în grupe mai mici. Întrucât fraţii coreeni doreau foarte mult să fie împreună cu toată congregaţia, s-au făcut pregătiri ca ei să se întrunească o dată pe lună într-un parc pentru o cuvântare publică şi pentru studiul Turnului de veghere. Pentru că poliţiştii nu înţelegeau nici un cuvânt în limba coreeană, nu le-a trecut prin gând că întrunirea era de natură religioasă!

După ridicarea interdicţiei, în teritoriul cu vorbitori de limbă coreeană lucrarea a înregistrat o creştere continuă. Întrucât coreenii sunt răspândiţi în toată ţara, faptul de a ajunge cu vestea bună la cei merituoşi pretinde deseori parcurgerea a sute de kilometri. De două sau de trei ori pe an, Martorii coreeni călătoreau până în provincii îndepărtate, încercând să-i găsească pe conaţionalii lor comercianţi. Iehova le-a binecuvântat sârguinţa. În prezent, în medie 288 de vestitori coreeni din patru congregaţii predică zelos cuvântul.

Până nu demult, congregaţiile de limbă coreeană erau vizitate de un supraveghetor de circumscripţie spaniol care avea nevoie de un interpret la întruniri, în serviciul de teren şi la vizitele de păstorire. Însă în 1997, Steven şi June Lee (Yi Sung Ho şi Kim Yun Kyeong), absolvenţi ai celei de-a 102-a clase a Şcolii Galaad, au fost repartizaţi să slujească în congregaţiile din Argentina, Brazilia şi Paraguay. Întrucât cei doi sunt de origine coreeană şi vorbesc bine această limbă, fraţii au tras multe foloase în urma vizitelor lor. Toţi sunt foarte recunoscători pentru aceste măsuri iubitoare din partea Dumnezeului nostru imparţial, Iehova. — Fap. 10:34, 35.

Familia Lee trebuia să se adapteze în permanenţă la clima, apa şi alimentele din cele trei ţări. Într-o perioadă de şase luni, ei petrec trei luni în Argentina, două luni în Brazilia şi o lună în Paraguay. Deşi slujesc în congregaţiile de limbă coreeană, ei trebuie totuşi să vorbească limbile locale. Pe lângă faptul că în Brazilia vorbesc limba portugheză, cei doi trebuie să se familiarizeze şi cu două variante ale limbii spaniole. Însă ei se bucură că slujesc în această circumscripţie într-adevăr internaţională. După doi ani, numărul pionierilor din circumscripţie a crescut de la 10 la 60!

Surzii îl laudă pe Iehova

Un alt grup cu necesităţi speciale a apărut în anii ’70, când câteva persoane surde au început să asiste la întrunirile congregaţiei. Pentru ca şi acestea să beneficieze de întruniri, era nevoie de interpreţi pentru limbajul semnelor. În 1979, o grupă se întrunea la locuinţa lui Coco şi Coca Yanzon, un cuplu de surzi din Villa Devoto, Buenos Aires. Acesta a fost doar începutul.

Numărul persoanelor surde care îmbrăţişau adevărul a continuat să crească în timpul interdicţiei, precum şi în anii ’80 şi ’90. În anii ’80, fraţii şi surorile surde împreună cu interpreţii lor au fost repartizaţi în anumite congregaţii din Buenos Aires. Tot programul era interpretat pentru cei surzi, putând astfel să beneficieze şi ei de pe urma întrunirilor.

Însă persoanele surde doreau să participe mai mult la întrunirile congregaţiei. Prin urmare, în 1992, Filiala a decis să le mute pe acestea şi pe interpreţi într-o singură congregaţie în care să se folosească limbajul semnelor. În acest fel, vestitorii surzi au început să devină activi în ce priveşte predarea, comentariile şi predicarea în propriul limbaj.

„Congregaţia de surdo-muţi a fost răspunsul la rugăciunile mele“, spune Silvia Mori, o soră surdă care îşi creşte singură copilul. „Mă simt foarte fericită că am legături mai strânse cu fraţi şi surori surde. Înainte, eram răspândiţi în alte congregaţii fără necesităţi speciale şi ne întâlneam doar o dată pe săptămână.“

Iată ce spune Elba Basani, o altă soră surdă: „Când nu exista încă o congregaţie în care să se folosească limbajul semnelor, aveam tendinţa să fiu descurajată, dar acum mă simt foarte fericită, deoarece pot să fac pionierat auxiliar, să mă menţin ocupată în serviciul lui Iehova şi să am o legătură mai strânsă cu fraţii mei spirituali. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Iehova“.

Întrucât limbajul semnelor este un mijloc de comunicare vizual, videocasetele Societăţii sunt foarte eficiente. Videocaseta Martorii lui Iehova —Organizaţia care poartă acest nume este deja disponibilă în limbajul semnelor argentinian. În plus, sunt în curs de pregătire versiunile video ale broşurii Ce pretinde Dumnezeu de la noi? şi ale altor publicaţii. În prezent, în Argentina sunt patru congregaţii în care se foloseşte limbajul semnelor, cu un total de 200 de vestitori, iar dintre aceştia 38 de fraţi slujesc ca bătrâni şi slujitori ministeriali.

Ajutor pentru vorbitorii de limbă engleză

Spre sfârşitul anului 1993, în Argentina au început să-şi desfăşoare activitatea diferite firme din străinătate. Unii dintre angajaţii trimişi în Argentina erau Martori botezaţi care nu cunoşteau bine limba spaniolă, dar înţelegeau limba engleză. Pentru a li se satisface necesităţile spirituale şi pentru a se ajunge la cei din teritoriul de limbă engleză care era din ce în ce mai mare, în Buenos Aires s-a format prima congregaţie de limbă engleză din ţară. Unii argentinieni care învăţaseră această limbă s-au pus la dispoziţie pentru a susţine noua congregaţie.

De la înfiinţarea ei în iunie 1994, au fost botezate 10 persoane, iar mulţi alţii care locuiesc temporar în Argentina se pot bucura şi pot trage foloase din întrunirile ţinute într-o limbă pe care ei o cunosc.

O tânără Mapuche deschide calea

Faptul de a ajuta „orice fel de oameni“ să „ajungă la o cunoştinţă exactă a adevărului“ înseamnă şi a ajunge la indienii care locuiesc în rezervaţii (1 Tim. 2:4). În sud-estul provinciei Neuquén există o rezervaţie de indieni Mapuche, unde şeful tribului nu le dădea voie Martorilor lui Iehova să intre, din cauza felului în care se purtaseră în trecut alte grupări religioase. O tânără Mapuche, Patricia Sabina Guayquimil, a obţinut câteva publicaţii de la mama ei, care le primise în timp ce lucra în afara rezervaţiei. Patricia a scris Filialei cerând mai multe informaţii. Monica López, sora desemnată să răspundă la scrisoare, i-a trimis Patriciei cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ şi i-a explicat cum se conduce un studiu biblic. Patricia a acceptat şi au studiat prin corespondenţă timp de un an fără să se întâlnească vreodată.

Într-o zi, cineva a bătut la uşa Monicăi. Aceasta a fost foarte fericită să o vadă pe Patricia, care venise în oraş cu o ambulanţă, însoţindu-şi sora care trebuia să nască. În puţinul timp pe care l-au putut petrece împreună, Monica i-a arătat Sala Regatului, i-a explicat cum se ţin întrunirile şi a invitat-o să vină aici chiar când urma să sosească supraveghetorul de circumscripţie.

După ce s-a întors acasă, Patricia a continuat să facă progrese excelente. De fapt, într-o dimineaţă, când în textul zilei se sublinia importanţa lucrării de predicare, ea a pus şaua pe măgăriţă şi a plecat să le depună mărturie vecinilor începând de la ora şapte dimineaţa şi continuând până la primele ore ale serii. Mărturia depusă de ea le-a deschis Martorilor lui Iehova din afară calea spre predicarea liberă în rezervaţie. Patricia a fost botezată în 1996 şi continuă să răspândească „vestea bună a salvării“ în rezervaţia de indieni (Ps. 96:2, NW). Alte rezervaţii de indieni sunt vizitate cu regularitate de Martori.

Sunt necesare Săli ale Regatului

În perioada favorabilă de după interdicţie, pe măsură ce Martorii lui Iehova din Argentina îşi extindeau cu rapiditate lucrarea de predicare, erau necesare Săli ale Regatului corespunzătoare. Unele nu erau construite în mod potrivit. De exemplu, pereţii unei săli din nordul provinciei Santiago del Estero erau făcuţi din plastic. Luis Benitez, care a lucrat mulţi ani la proiectele de construcţie a Sălilor Regatului, relatează: „Într-o călătorie la Formosa, eu şi fratele Eisenhower am găsit fraţi care se întruneau într-o încăpere cu pereţi înalţi de 1,2 metri, dar fără acoperiş, uşi sau geamuri. Fraţii stăteau pe nişte scânduri puse pe cărămizi. Când i-am întrebat ce fac atunci când plouă, ei au spus: «Unii îşi aduc umbrele, iar restul se ud㻓.

În 1980, după ridicarea interdicţiei, bătrânii din congregaţia Trelew, provincia Chubut, şi-au dat seama imediat că nu aveau loc suficient pentru a primi numărul mare de persoane care veneau să fie instruite spiritualiceşte. O soră, care lucra pentru o familie ce era proprietara unei săli de şedinţe, a cerut permisiunea ca sala să fie folosită pentru întrunirile Martorilor. Răspunsul a fost pozitiv, iar congregaţia s-a întrunit în sala respectivă şapte sau opt luni fără să plătească nimic. Apoi, un timp, au folosit atelierul de tapiţerie al unui frate. Însă acest loc nu era întotdeauna disponibil, prin urmare congregaţia a trebuit să se întrunească în grupe mai mici, în locuinţele fraţilor. Era evident că aveau nevoie de un loc de întrunire permanent. Membrii congregaţiei erau hotărâţi să construiască prima lor Sală a Regatului. După ce au căutat cinci ani de zile un loc de întrunire, în cele din urmă, Martorii lui Iehova din Trelew îi puteau dedica lui Iehova o Sală a Regatului. Dar nu după mult timp, datorită creşterii numărului de vestitori, a fost necesar să se construiască o altă sală.

Congregaţiile din toată ţara aveau nevoie de Săli ale Regatului. Trebuia să se facă ceva pentru a se asigura clădiri corespunzătoare promovării închinării adevărate.

Filiala vine în ajutor

Ca să satisfacă această necesitate, Filiala a iniţiat un program pentru construirea Sălilor Regatului. Ea a stabilit un sistem de împrumuturi pentru finanţarea construcţiilor şi, de asemenea, a furnizat proiecte realizate de profesionişti pentru săli confortabile, practice şi modeste. În plus, a oferit sugestii referitoare la modul de organizare a lucrărilor de construire. Au fost repartizaţi fraţi calificaţi care să acorde asistenţă tehnică. Cu acest program s-au construit Săli ale Regatului în două luni, iar mai târziu, în doar 30 de zile.

Congregaţiile din Trelew, care aveau nevoie de încă o Sală a Regatului, au beneficiat şi ele de acest program de construire simplificat. După numai 60 de zile de la începerea lucrărilor, fraţii s-au bucurat să se întrunească în noua lor sală. Aceasta a fost o mărturie excelentă pentru oamenii din oraş care au văzut cum pe un teren viran, ce ajunsese practic un morman de gunoi, s-a înălţat o splendidă Sală a Regatului. Constructorii din zonă au fost atât de impresionaţi, încât au dorit să-i angajeze pe fraţi!

Săli de Congrese pentru întruniri mai mari

Între timp, fraţii argentinieni şi-au dat seama că au nevoie de săli de congrese în care să se poată ţine întruniri mai mari. În Oberá, în nordul provinciei Misiones, o familie a donat un teren pe care fraţii locali au ridicat o construcţie cu acoperiş, dar fără pereţi. În 1981, acolo s-a ţinut un congres la care au asistat 300 de persoane. În prezent, pe aceeaşi proprietate există o clădire care poate găzdui 2 200 de persoane.

După ce Asociaţia Martorilor lui Iehova a fost înregistrată în 1984, în zona Buenos Aires au fost dedicate lui Iehova două săli de congrese — una în 1986 la Moreno, iar cealaltă în 1988 la Lomas de Zamora. Sala din Lomas de Zamora a fost mai înainte o fabrică abandonată. La 9 iulie 1985, aproximativ 1 500 de voluntari s-au prezentat pentru o lucrare de 18 zile, care necesita o muncă grea şi neîntreruptă. Ei au curăţat clădirea şi au transformat o parte din fabrică într-o sală, în care încăpeau fără probleme 1 500 de persoane. Unii au lucrat toată noaptea ca să termine sala pentru primul congres, care s-a ţinut la 27 iulie 1985. În prezent, există patru Săli de Congrese, incluzând-o şi pe cea care a fost dedicată în 1993 la Córdoba.

Unde pot fi ţinute congresele de district?

Din cauza creşterii continue, devenise din ce în ce mai greu să se închirieze spaţii adecvate pentru congresele de district. Sumele necesare pentru închirierea sălilor erau mari, iar deseori, administraţia nu respecta clauzele contractului. Nu era nici comod şi nici eficient să se transporte şi să se monteze sistemul de sonorizare şi alte echipamente necesare. În plus, pe stadioanele neacoperite, auditoriului îi era greu să tragă foloase maxime din program din cauza intemperiilor.

Pentru a rezolva aceste probleme, a fost cumpărat un teren în Cañuelas, o zonă rurală la sud-vest de capitală. Aici urma să se construiască o sală care avea să fie folosită atât pentru congresele de district, cât şi pentru celelalte congrese. Aceasta avea să se adauge la cele patru Săli de Congrese care existau deja în ţară.

Această sală mare, cu o capacitate de 9 400 de locuri, a fost gata pentru primul congres de district din octombrie 1995, după mai puţin de şase luni de la începerea lucrărilor (Ioel 2:26, 27). Dedicarea ei a avut loc în martie 1997. Carey Barber, membru al Corpului de Guvernare, a ţinut cuvântarea de dedicare cu mult entuziasm, iar în ziua următoare, a participat şi la o întrunire specială ţinută pe marele stadion Rio de la Plata. Stadionul a fost plin până la refuz; au participat 71 800 de fraţi din toată ţara, inclusiv un grup de fraţi din Patagonia, care călătoriseră 3 000 de kilometri pentru a fi prezenţi.

Noile clădiri ale Filialei

În decembrie 1984, s-a înregistrat un nou record al numărului de proclamatori ai Regatului, şi anume de 51 962 de vestitori. Din cauza acestei creşteri, era nevoie de mai multă literatură, care, la rândul ei, presupunea o tipografie mai mare. Pentru a satisface această necesitate, pe strada Caldas 1551 din Buenos Aires a fost cumpărat şi renovat un complex de clădiri unde urma să se extindă tipografia şi spaţiul pentru birouri. Filiala a cumpărat, pe Bulevardul Elcano 3850 din Buenos Aires, şi o fabrică de ceramică, ce fusese părăsită; aceasta a fost demolată şi în locul ei a fost construit un nou complex de locuinţe.

La proiectul de construcţie au participat în total 640 de lucrători cu timp integral, dintre care 259 de lucrători erau incluşi în programul internaţional de construcţii. În plus, alte sute de persoane veneau să ofere ajutor la sfârşit de săptămână. Cum pe şantier erau peste 200 de voluntari din străinătate, s-au ivit şi unele situaţii amuzante. Un frate a completat o solicitare prin care cerea 12 palomos (porumbei) albi. Supraveghetorul serviciului de aprovizionare s-a întrebat de ce fuseseră solicitate aceste păsări. După cum şi-au dat seama mai târziu, fratele avea, de fapt, nevoie de 12 pomos (cutii) de vopsea albă.

Acest complex s-a construit într-o perioadă în care, în Argentina, inflaţia era galopantă. Costul materialelor de construcţie creştea uneori de trei ori pe zi, punându-i la grea încercare pe cei de la aprovizionare. Pe parcursul acestei perioade, fraţii de pe şantier nu au uitat niciodată că lucrarea cea mai importantă este predicarea cuvântului. Unii furnizori îşi trimiteau deseori reprezentanţii pe şantier; pe lângă faptul că primeau comenzile pentru materiale, acestora li se depunea întotdeauna o mărturie temeinică. Angajaţilor acestei companii li s-au oferit în total 20 de reviste şi cinci cărţi, diferite exemplare ale revistelor fiind expuse în biroul patronului.

Chiar construcţia în sine a fost o mărturie. Fraţii foloseau aşa-numita metodă „tilt-up“, prin care pereţii de beton armat sunt turnaţi pe şantier, iar apoi ridicaţi şi puşi la locul lor cu o macara. Era o metodă de construcţie neobişnuită, care atrăgea atenţia constructorilor locali. În dimineţile de sâmbătă, studenţii de la Facultatea de Arhitectură veneau să observe lucrările şi să facă un tur al şantierului.

Acest complex minunat a fost dedicat lui Iehova în octombrie 1990. Teodore Jaracz, din Corpul de Guvernare, a ţinut o cuvântare de dedicare însufleţitoare bazată pe textul din Isaia 2:2–4. La această ocazie fericită au participat mulţi dintre cei care plantaseră primele seminţe ale adevărului în Argentina, precum şi oaspeţi de la alte Filiale.

O extindere mai mare

Imediat după dedicarea noilor clădiri ale Filialei, s-au început şi alte lucrări de extindere, de această dată, de extindere a complexului tipografic de pe strada Caldas. Pe un teren învecinat s-a construit o clădire cu trei etaje şi cu subsol ca depozit pentru literatură. Un grup de 25 de voluntari a terminat acest proiect în opt luni.

Chiar atunci când a apărut necesitatea extinderii spaţiului pentru birouri, a fost scoasă la vânzare o clădire din apropierea Betelului. Deoarece era din ce în ce mai greu să se obţină autorizaţii de construcţie, o soluţie rezonabilă era cumpărarea unui teren cu o construcţie deja terminată. A fost cumpărată şi renovată o clădire care deşi avea mai bine de 30 de ani, era construită din materiale de calitate superioară, în interior având lemn de esenţă tare, iar partea exterioară fiind acoperită cu marmură. În prezent, aici îşi desfăşoară activitatea Departamentele de Construcţii şi de Contabilitate, Serviciul de Aprovizionare, Departamentul pentru Serviciu, precum şi birourile administrative. Clădirea a fost dedicată în 1997, în acelaşi timp cu Sala de Congrese Cañuelas.

Ajutor pentru o ţară vecină

În timpul interdicţiei, Martorii lui Iehova din ţările vecine, cum ar fi Brazilia şi Uruguay, i-au ajutat pe fraţii argentinieni să obţină hrană spirituală. Acum, Filiala din Argentina satisface necesităţile din ţara vecină, Chile. Revistele au fost trimise în Chile începând din ianuarie 1987, mai întâi apelându-se la serviciile comerciale ale unei firme, iar din 1992, folosind camioanele Societăţii.

Călătoria în Chile pretinde traversarea lanţului muntos al Anzilor, la o altitudine de 3 100 de metri. Şoferul trebuie să ştie foarte bine să conducă un camion cu semiremorcă pe un drum ce şerpuieşte printre munţii acoperiţi cu zăpadă; pe o porţiune a drumului sunt 31 de curbe periculoase. Dar lunga călătorie oferă satisfacţie, pentru că fraţii chilieni primesc revistele la timp.

Tipărirea în patru culori face ca revistele să fie mai atrăgătoare

Când oamenii au fost atraşi mai mult de publicaţiile ilustrate, Societatea a analizat posibilitatea de a tipări color revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!. Obiectivul era să se tipărească reviste într-o formă cât mai atrăgătoare şi la costuri rezonabile. Societatea Watch Tower din Statele Unite a trimis la Filiala din Argentina o presă ofset Harris, recondiţionată, care tipărea în patru culori. Presa trebuia demontată, ambalată şi expediată din Wallkill, New York. Când preţioasa încărcătură a ajuns în Buenos Aires, la 10 octombrie 1989, presa a trebuit să fie montată la loc. Pentru a supraveghea această operaţiune şi pentru a-i instrui pe operatori, au venit fraţi cu experienţă de la sediul mondial.

Tipărirea în patru culori a dus la creşterea numărului de reviste distribuite. De exemplu, în 1991, la un an de la începerea tipăririi în patru culori, numărul revistelor distribuite a crescut cu aproape un milion, de la 6 284 504 la 7 248 955!

Încurajare reciprocă prin intermediul congreselor internaţionale

După ce fuseseră atâţia ani sub interdicţie, martorii argentinieni îşi doreau foarte mult să găzduiască un congres internaţional. În cele din urmă, în decembrie 1990, ei au putut să le ureze bun venit celor aproape 6 000 de delegaţi din peste 20 de ţări, cu ocazia Congresului Internaţional „Limba curată“ ţinut la Buenos Aires. La congres au asistat şi au prezentat cuvântări încurajatoare John Barr şi Lyman Swingle, din Corpul de Guvernare. Programul de patru zile s-a ţinut pe Stadioanele Río de la Plata şi Vélez Sarsfield, unde au asistat în total peste 67 000 de persoane.

Deşi delegaţii erau uniţi în închinare, diversitatea lor culturală era evidentă prin varietatea de culori. Puteau fi văzute surori spaniole în frumoasele lor costume naţionale, femei japoneze în chimonouri tradiţionale şi delegaţii mexicani în costume negre şi cu pălăriile lor sombreros, cu boruri mari.

După terminarea congresului, nimeni nu dorea să plece. Diferitele grupuri naţionale au început spontan să intoneze cântările Regatului în limbile lor şi să fluture batiste. În cele din urmă, congresiştii au plecat acasă după aproape o oră. Un fotograf din partea presei a afirmat: „Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în Argentina. . . . Atâtea emoţii şi atâta căldură!“

Să ne gândim la bucuria simţită de fraţii argentinieni când au fost invitaţi să participe la un congres internaţional într-o altă ţară! Acest lucru s-a întâmplat în 1993. Unde au mers? În oraşul Santiago din Chile. Peste o mie de persoane din Argentina au plecat ca să asiste la acest congres. Paisprezece autocare închiriate au mers 1 400 de kilometri de la Buenos Aires până la Santiago. Nici măcar priveliştea extraordinară pe care au admirat-o delegaţii, pe parcursul călătoriei de 26 de ore cât au traversat Munţii Anzi, nu poate fi comparată cu bucuria de a fi fost împreună cu aproximativ 80 000 de colaboratori creştini, din 24 de ţări, la congresul de district de patru zile, intitulat „Învăţătura divină“.

Mai târziu, în 1998, Filiala din Argentina a fost invitată să trimită delegaţi la São Paulo, Brazilia, şi la San Diego, California, pentru Congresele Internaţionale „Modul de viaţă care îi place lui Dumnezeu“. Sara Bujdud, o soră care slujeşte de mult timp ca pionieră specială, s-a bucurat foarte mult de congresul din San Diego, alături de cei peste 400 de delegaţi din Argentina. Iată ce spune ea: „Directivele date de Corpul de Guvernare de a fi cazaţi la locuinţele fraţilor au fost o dovadă de iubire. Această dispoziţie ne-a permis să ne facem o idee despre cum va fi viaţa în lumea nouă, când nu vor mai exista barierele rasiale şi lingvistice“.

„Limba celor care sunt învăţaţi“

Ca urmare a predicării zeloase a fraţilor şi a programelor spirituale, inclusiv a congreselor internaţionale, mulţi au reacţionat pozitiv la adevăr şi au intrat în rândurile tot mai numeroase ale pionierilor. În 1992, s-a atins un record de 96 780 de vestitori. De când Martorii au fost înregistraţi în mod legal în 1984, numărul lor s-a dublat.

Evident, era nevoie de mai mulţi păstori pentru a se îngriji de turma de oi a lui Iehova, care era din ce în ce mai mare (Is. 32:1, 2; Ioan 21:16). Prin urmare, Iehova a pus la dispoziţie un program pentru instruirea bătrânilor şi a slujitorilor ministeriali celibatari care să îi ajute să se îngrijească de congregaţii — Şcoala de Instruire Ministerială. În Statele Unite, această şcoală s-a ţinut prima dată în 1987, iar în Argentina, în 1992. Vechiul complex Betel a devenit un loc ideal pentru desfăşurarea cursurilor acesteia.

Cei 375 de cursanţi, inclusiv cei 91 din ţările vecine, au manifestat o apreciere extraordinară pentru acest privilegiu. Nu era uşor ca cineva să-şi ia liber două luni de la locul de muncă pentru a participa la Şcoala de Instruire Ministerială. Unii şi-au pierdut locurile de muncă sau au renunţat la ele. Însă Iehova are întotdeauna grijă de cei ce pun interesele Regatului pe primul plan în viaţa lor. Mulţi au fost binecuvântaţi cu locuri de muncă plătite mai bine unde condiţiile erau mai bune decât înainte. — Mat. 6:33.

Când a fost invitat să facă parte din prima clasă a şcolii, Hugo Careño lucra pentru o bancă. Avea un salariu bun şi un program care îi permitea să facă pionierat. El s-a rugat fierbinte lui Iehova şi a mers la şeful lui, dar i s-a spus că nu putea fi învoit pentru a urma cursurile şcolii. Atunci Hugo a spus: „Trebuie să merg neapărat, şi aş fi recunoscător dacă aţi putea să-mi păstraţi postul până ce termin cursul“.

După ce consiliul de administraţie a analizat problema, i s-a acordat permisiunea de a pleca. Însă după absolvire, Hugo a fost numit să slujească în calitate de pionier special, ceea ce însemna că în fiecare lună trebuia să petreacă în minister 140 de ore. Hugo s-a rugat mult înainte de a-l înştiinţa pe şeful lui că pleacă. Cum a reacţionat şeful? „Ne pare foarte rău că te pierdem, a spus el, dar îţi dorim succes în continuare.“ Hugo, care acum slujeşte ca supraveghetor itinerant, a spus: „Am văzut de repetate ori că Iehova ne susţine când alegem să punem serviciul pentru el pe primul plan în viaţă“.

Aceşti absolvenţi întăresc congregaţiile în care sunt repartizaţi şi demonstrează veridicitatea cuvintelor lui Isus: „înţelepciunea este dovedită dreaptă de lucrările ei“ (Mat. 11:19). Calitatea întrunirilor s-a îmbunătăţit, ceea ce a făcut să crească şi numărul celor prezenţi la întruniri. Când păstoresc turma lui Dumnezeu, fraţii se străduiesc să folosească informaţiile primite ca să ştie ‘cum să răspundă printr-un cuvânt celui obosit’ (Is. 50:4, NW). Unii dintre absolvenţi slujesc acum ca supraveghetori de circumscripţie şi mulţi alţii ca locţiitori ai supraveghetorilor de circumscripţie.

Ajutaţi să se ‘abţină . . . de la sânge’

Creşterea numărului de vestitori însemna şi creşterea numărului de Martori care aveau nevoie de îngrijire medicală. Deoarece ei se străduiesc să asculte de porunca biblică de a se ‘abţine . . . de la sânge’, s-a dovedit a fi practic să se creeze un sistem de servicii auxiliare pentru a-i ajuta. — Fap. 15:29.

Pentru medici era de neconceput să nu administreze transfuzii de sânge când ei le considerau necesare. În plus, majoritatea judecătorilor autorizau fără ezitare administrarea forţată a transfuziilor de sânge la pacienţii Martori. Într-unul din cazuri, un judecător a ordonat să se administreze sânge unui pacient care avea totuşi un document legal, prin care îşi exprima refuzul de a primi sânge indiferent de situaţie.

În februarie 1991, la Buenos Aires, s-a ţinut un seminar internaţional la care s-au pus bazele programului Comitetelor de Asistenţă Sanitară (CAS). Trei fraţi de la Serviciul de Informaţii Sanitare din Brooklyn au fost instructori pentru 230 de fraţi din Argentina, Bolivia, Chile, Paraguay şi Uruguay. Cei care au participat la seminar au învăţat cum să identifice necesităţile pacienţilor Martori şi cum să-i ajute pe medici cu informaţii despre terapiile fără sânge.

În prezent, 17 CAS-uri alcătuite din 98 de bătrâni îşi desfăşoară activitatea în principalele oraşe de pe teritoriul Argentinei. Aceste comitete furnizează medicilor informaţii vitale şi le oferă ajutor iubitor Martorilor lui Iehova. Aceşti fraţi sunt ajutaţi de alte sute de bătrâni altruişti ce alcătuiesc Grupurile de Vizitare a Pacienţilor, care au sarcina de a-i vizita pe pacienţii Martori pentru a-i ajuta şi încuraja. În prezent, în Argentina, există aproximativ 3 600 de medici care sunt dispuşi să colaboreze la tratarea fără sânge a Martorilor lui Iehova.

Acţiuni de ajutorare făcute din iubire

Bineînţeles că Argentina nu este nici ea ocolită de dezastrele naturale. Cum au făcut faţă Martorii lui Iehova acestor calamităţi? La 23 noiembrie 1977, toată partea central-vestică a Argentinei a fost devastată de un cutremur cu magnitudinea de 7,4 pe scara Richter. Deşi în acea perioadă lucrarea Martorilor lui Iehova era sub interdicţie, fraţii au organizat imediat o operaţiune de ajutorare. Motivaţi de iubire, Martorii din apropiere au participat la această operaţiune în pofida dificultăţilor existente. — 1 Tes. 4:9.

În ziua dezastrului, Martorii din provinciile vecine Mendoza şi San Luis s-au îndreptat spre zona respectivă cu toate mijloacele de transport disponibile. Din cauza crăpăturilor mari produse de cutremur, autorităţile au închis aproape toate drumurile spre oraşul Caucete, care fusese devastat. Mergând pe alte rute, prin localităţile vecine, Martorii au adus alimente, îmbrăcăminte şi lucruri de prim-ajutor. În timp ce se apropiau de oraş, au crezut că ceea ce văd este un fum ce iese din pământ, dar era chiar praful rezultat în urma cutremurului. În câteva clipe, oamenii şi-au pierdut locuinţele şi bunurile materiale, iar unii şi-au pierdut viaţa. Peste tot se auzeau plânsete. În Caucete, au fost distruse complet peste o mie de case, inclusiv locuinţe ale fraţilor. Martorii au construit repede adăposturi temporare. La operaţiunile de ajutorare au participat aproximativ o sută de Martori.

Iată ce relatează Maria de Heredia, o pionieră regulară din congregaţia Caucete: „Fiica vecinei mele trebuia să nască şi avea contracţii. Ca să aibă un adăpost, fraţii au instalat pe terenul vecinei un cort mare. În aceeaşi noapte, a fost o furtună puternică. Apreciind ceea ce s-a făcut pentru ea, vecina a exclamat: «Cine ar fi crezut că nu va veni nimeni de la biserica noastră să vadă dacă suntem vii sau morţi? Martorii lui Iehova ne-au ajutat când am avut nevoie de adăpost!»“

În aprilie 1998, Martorii au organizat din nou o operaţiune de ajutorare. Ploi torenţiale cauzaseră inundaţii mari în nordul Argentinei, îndeosebi în provinciile Corrientes, Formosa, Chaco şi Santa Fe. În 72 de ore, în oraşul Goya, Corrientes, apa ajunsese la 60 de cm. Locuinţele a 80 la sută dintre Martorii lui Iehova din zonă au fost inundate, iar bunurile distruse. Inundaţiile au distrus culturile şi animalele, precum şi podurile şi şoselele, împiedicând accesul în oraş. Fratele Heriberto Dip, supraveghetor de circumscripţie în zona calamitată, a colaborat cu bătrânii locali, a împărţit teritoriul în sectoare şi i-a căutat pe fraţi la locuinţele lor. Unii au fost evacuaţi şi duşi cu canoea la Sala Regatului. Tuturor le-au fost furnizate alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.

Când au aflat de situaţia colaboratorilor lor în credinţă din Goya, Martorii lui Iehova din provincia vecină Entre Rios au reacţionat cu promptitudine. În doar două zile, 12 congregaţii din Paraná, provincia Entre Ríos, au strâns patru tone de alimente neperisabile şi îmbrăcăminte şi au încărcat aceste ajutoare într-un camion pe care l-au împrumutat de la cei ce lucrau la drumuri şi poduri.

Livrarea acestor ajutoare nu a fost deloc uşoară. Două poduri fuseseră luate de ape. La primul punct de trecere unde fusese un pod, fraţii s-au oprit să ajute echipa de la Drumuri şi poduri să pună sute de saci de nisip. Apoi, şi-au descărcat ajutoarele, le-au dus dincolo de râu şi le-au încărcat în camioanele care îi aşteptau.

În a doua parte a călătoriei, au trebuit să meargă pe un drum inundat unde apa curgea atât de repede, încât camioanele puteau fi cu greu ţinute sub control. Pe înserate, au ajuns la al doilea punct de trecere, unde cei de la armată, care dispuneau de o barcă mare, au fost de acord să facă mai multe curse ca să transporte bunurile pe malul celălalt.

Acolo, cei ce au adus ajutoarele s-au întâlnit, în cele din urmă, cu fraţii din Goya şi au continuat călătoria împreună cu ei. Fraţii din Goya au fost profund mişcaţi de iubirea şi hotărârea colaboratorilor lor în credinţă, în timp ce fraţii din Paraná au fost încurajaţi de perseverenţa celor ce erau victime ale inundaţiilor.

Congregaţiile din zona inundată au depus şi ele mărturie prin faptul că au manifestat cu consecvenţă iubire. Odată, soţul necredincios al unei surori era foarte îngrijorat şi supărat din cauza situaţiei economice grele pe care o provocaseră ploile. Sora l-a asigurat că vor fi ajutaţi de congregaţie. În ziua următoare, tristeţea lui s-a transformat în bucurie când a avut surpriza de a-i vedea pe bătrâni venind la ei acasă cu o mare cantitate de ajutoare! Până când ajutoarele din partea guvernului şi a altor organizaţii au ajuns la oameni, Martorii primiseră deja ajutor de patru sau de cinci ori.

Martorii continuă să manifeste spirit de pionier

Deşi fraţii îşi pierduseră bunurile materiale din cauza inundaţiei, ei erau hotărâţi să predice cuvântul. Unii vestitori din zona inundată şi-au intensificat activitatea de predicare. Într-o congregaţie, mulţi s-au înscris ca pionieri auxiliari, deşi 80 la sută din teritoriul lor era sub apă!

Congregaţiile s-au organizat să predice în teritoriile din centrul comercial al oraşului, în spitale, la capătul liniilor de autobuz şi în clădirile înalte. Deşi ploile au continuat, pionierii au putut să predice în acele zone fără să se ude prea mult. Pionierii auxiliari au învăţat să lucreze în echipă, susţinând modul de organizare al serviciului de teren şi manifestând un spirit pozitiv. Simţind grija iubitoare a lui Iehova în această perioadă dificilă, ei au fost îndemnaţi să înceapă serviciul de pionier regular.

Scena acestei lumi este în schimbare

Ştiind că „scena acestei lumi este în schimbare“, Filiala din Argentina i-a îndemnat pe supraveghetorii de circumscripţie să-şi adapteze programul pentru serviciul de teren, astfel încât să poată lua legătura cu mai mulţi oameni (1 Cor. 7:31). În unele localităţi este greu să-i găseşti pe oameni acasă în timpul zilei, deoarece mulţi au un serviciu cu normă întreagă. Aşadar, s-a sugerat să se depună mărturie stradală sau în teritoriul comercial în primele ore ale zilei şi să se meargă din casă în casă seara. S-a pus accentul şi pe mărturia prin telefon şi pe mărturia informală. Vestitorii au fost îndemnaţi să fie atenţi la orice ocazie de a le vorbi oamenilor.

În timp ce predica din casă în casă, o soră a observat că un bărbat se juca cu copiii săi în parcul de peste drum. Deşi au ezitat puţin, ea şi partenera ei de lucrare l-au abordat. Au început o conversaţie şi au fost surprinse de reacţia sa pozitivă. Bărbatul chiar le-a dat adresa lui. Sora şi soţul ei l-au vizitat şi l-au găsit pe acest bărbat, care împreună cu soţia lui îi aşteptau cu nerăbdare. După câteva discuţii, a fost iniţiat un studiu biblic. Martorii lui Iehova îi vizitaseră de multe ori, dar soţia nu manifestase niciodată interes. Această familie face acum progrese frumoase asistând şi participând la întruniri.

În sudul provinciei Santa Cruz, Claudio Julian Bórquez profită de faptul că este ghid şi depune mărturie informală turiştilor care vizitează Parcul Naţional de Gheţari. În acest parc se găsesc 13 gheţari mari, inclusiv Perito Moreno, care are aproape 5 kilometri lăţime şi atrage turişti din toată lumea. Când turiştii admiră frumuseţea gheţarului, acest frate îndreaptă atenţia spre Creator şi distribuie literatură în mai multe limbi. Da, Martorii lui Iehova din Argentina se folosesc de orice ocazie pentru a depune mărturie la „orice fel de oameni“. — 1 Tim. 2:4.

Mărturia stradală este un alt mijloc de a ajunge la oameni cu mesajul biblic. Victor Buccheer, care este foarte activ în mărturia stradală, l-a invitat pe un vestitor iregular să-l însoţească. Vestitorul trebuia să fie la muncă la ora 8.30, deci ei au decis să înceapă să depună mărturie stradal la 5.30. Această lucrare matinală l-a ajutat pe vestitor şi pe familia lui formată din nouă persoane să fie din nou regulari în minister. Ei au putut să iniţieze studii biblice şi să distribuie într-o lună nu mai puţin de 176 de reviste. Acest lucru i-a încurajat şi pe alţii să participe la mărturia stradală dimineaţa devreme.

Misionari care slujesc de mult timp sunt încă miniştri activi

De-a lungul anilor, în Argentina, au slujit mulţi misionari. Ei au învăţat o limbă nouă, s-au adaptat la obiceiuri diferite, s-au confruntat cu probleme de sănătate şi au trecut cu succes de încercările din timpul interdicţiei. Unii au trebuit să plece din ţară, deoarece li s-a schimbat repartiţia, ori au avut probleme de sănătate sau responsabilităţi familiale. Gwaenydd Hughes, un frate din a şasea promoţie a Şcolii Galaad, mai târziu s-a căsătorit şi a avut doi fii; el a continuat să-i slujească lui Iehova cu fidelitate până la moarte. Alţii, cum ar fi Ofelia Estrada şi Lorene Eisenhower, au rămas în repartiţiile lor toată viaţa. Alţi misionari devotaţi din primele promoţii ale Şcolii Galaad au rămas activi în repartiţiile lor.

Helen Nichols şi Helen Wilson, din prima promoţie a Şcolii Galaad, au fost repartizate în Argentina în 1948. În 1961, au fost trimise în nord-vestul provinciei Tucumán. Pe atunci, acolo exista numai o congregaţie mică cea din oraşul San Miguel de Tucumán. În prezent, aici sunt 13 congregaţii şi şapte Săli ale Regatului, iar alte cinci congregaţii se află în zonele învecinate. Ce bucuroşi au fost aceşti misionari că au contribuit la o astfel de creştere!

Charles Eisenhower, din prima promoţie a Şcolii Galaad, şi-a început serviciul misionar în Cuba, unde a slujit din 1943 până în 1948 şi a văzut cum numărul vestitorilor a crescut de la 500 la 5 000. După aceea, a fost repartizat în Argentina, unde a slujit ca misionar, apoi ca supraveghetor de circumscripţie şi ca supraveghetor de district, până în aprilie 1953. În acel an a fost numit supraveghetor de filială. A avut privilegiul să vadă cum numărul vestitorilor din Argentina a crescut de la 900 la peste 120 000. Iată ce a remarcat fratele Eisenhower, care slujeşte în calitate de coordonator al comitetului filialei: „Nimic nu poate aduce mai multă fericire unui tânăr decât faptul de a-şi dedica pe deplin viaţa în serviciul lui Iehova“.

Bucuria de a-l sluji pe Iehova

Şi Martorii argentinieni, care au făcut din ministerul cu timp integral o carieră, sunt fericiţi să-şi folosească viaţa în serviciul lui Iehova. Marcelo şi Maria Oliva Popiel au fost botezaţi în 1942 şi respectiv în 1946. Amândoi au fost pionieri speciali timp de 44 de ani. Pentru soţii Popiel, interdicţia din 1976 nu era o experienţă nouă, deoarece ei suportaseră şi în 1950 restricţiile impuse lucrării. Ei i-au ajutat pe cei noi să facă faţă situaţiei cauzate de a doua interdicţie şi i-au încurajat să-şi continue serviciul cu fidelitate. Marcelo îşi aminteşte cu plăcere de anii în care i-a slujit lui Iehova. El spune: „Este o bucurie să-l slujeşti cu loialitate pe Iehova. Suntem foarte recunoscători că Iehova ne-a acordat privilegiul de a-l sluji şi că ne-a permis să ne petrecem cei mai buni ani din viaţă înfăptuind o lucrare cu adevărat valoroasă“.

Pietro Brandolini, care a fost botezat în 1957 şi a slujit ca pionier special timp de aproape 40 de ani, are aceleaşi sentimente. El este fericit că şi-a petrecut viaţa în ministerul cu timp integral, deoarece a primit mult mai multe binecuvântări decât ar fi sperat vreodată. El spune cu însufleţire că Iehova a avut întotdeauna grijă de el, atât din punct de vedere spiritual, cât şi din punct de vedere material.

Pietro este în vârstă de peste 70 de ani şi, uneori, are probleme de sănătate. Însă este şi acum pionier special. Cu puţin timp în urmă, a întâlnit un bărbat care lucra ca învăţător la o şcoală catolică. Pietro i-a oferit un studiu biblic, iar învăţătorul a acceptat bucuros. După ce s-a ţinut studiu cu el de patru ori, bărbatul i-a spus lui Pietro că e convins că învaţă adevărul. Pietro l-a avertizat că, după ce preoţii de la şcoală vor afla despre studiul său cu Martorii lui Iehova, s-ar putea să-şi piardă locul de muncă. Însă bărbatul a spus că nu-şi făcea griji, deoarece putea să găsească de lucru în altă parte. Cât de fericit a fost Pietro să vadă că învăţătorul considera adevărul Cuvântului lui Dumnezeu ca fiind atât de valoros!

Zeloşi pentru lucrări excelente

Mulţi alţii au înţeles urgenţa timpurilor şi s-au dovedit a fi ‘zeloşi pentru lucrări excelente’ (Tit 2:14). În prezent, în Argentina sunt peste 120 000 de vestitori, iar peste 7 000 dintre aceştia slujesc ca pionieri regulari. Unul dintre ei este Hernán Torres. Întrucât are aproape 70 de ani, este orb şi stă într-un scaun cu rotile, el trebuie să facă un efort deosebit ca să efectueze numărul de ore necesar pentru pionieri. În unele zile, se trezeşte devreme şi merge într-un anumit loc din sanatoriul unde locuieşte. Acolo vorbeşte cu alţii despre Biblie, face vizite ulterioare şi oferă reviste persoanelor din sanatoriu pe care le-a inclus în traseul lui cu reviste. Dacă vremea este bună, merge afară şi le predică trecătorilor. În celelalte zile, un frate sau o soră îl însoţeşte în ministerul din casă în casă. Întrucât este nevăzător, partenerul său îl ajută să înţeleagă cui i se adresează. Dacă la uşă vine un bărbat, însoţitorul său îl bate o dată pe umăr. Dacă este o femeie, îl bate de două ori pe umăr. Dacă este o persoană tânără, de trei ori.

Un alt pionier regular este frizer. În frizeria lui, el are expuse publicaţiile Societăţii Watch Tower. Ultimele numere ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! sunt întotdeauna puse la vedere. Clienţii ştiu că în frizeria lui vor putea să citească numai publicaţii Watch Tower. „Deoarece am stabilit un tarif mic, clienţii sunt dispuşi să accepte aceste condiţii“, spune Rolando. Când sunt ocupat cu un client, el îi observă în oglindă pe cei care îşi aşteaptă rândul. „Dacă văd că cineva citeşte cu interes o revistă, încep o conversaţie cu el în timp ce îl tund.“ În acest fel, Rolando a făcut într-un singur an de serviciu 163 de abonamente! De asemenea, a iniţiat multe studii biblice cu clienţii săi. Opt dintre studiile pe care le conduce în prezent au fost iniţiate în urma mărturiei informale depuse în frizerie.

Şi cei tineri predică zelos cuvântul. Elber Heguía, un frate de 13 ani, este de doi ani pionier în congregaţia Centro din San Pedro, provincia Jujuy. Odată, o soră i-a dat adresa unui bărbat pe care îl întâlnise în timp ce depunea mărturie stradală. Când a mers să-l viziteze, Elber a fost surprins să afle că acest bărbat era antrenor de arte marţiale. A vorbit cu el, i-a explicat de ce venise, după care bărbatul a acceptat un exemplar al cărţii Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică. Deoarece i-a plăcut cartea, a solicitat câteva exemplare şi pentru elevii săi pe care îi învăţa arte marţiale. În acest fel, Elber a distribuit 50 de cărţi, 40 de broşuri şi mai multe reviste. El a început un studiu biblic cu instructorul şi 25 cu elevii acestuia. Unii dintre ei fac progrese frumoase.

Martori până la cea mai îndepărtată parte a pământului

Vestitori zeloşi au adus, la început, din alte ţări vestea bună în Argentina, iar fraţii argentinieni le-au imitat spiritul de sacrificiu. Familia Betel a crescut, ajungând să numere 286 de persoane. Alţi 300 de fraţi şi surori slujesc în alte forme ale serviciului cu timp integral.

Alţii s-au pus la dispoziţie pentru a sluji în ţări unde nevoia este mai mare (Is 6:8). De exemplu, în anii ’80, Corpul de Guvernare a trimis 20 de fraţi din Argentina spre a sluji ca misionari în Paraguay, fără ca aceştia să fi urmat cursurile Şcolii Galaad. Mai recent, un mare număr de surori celibatare, precum şi mulţi alţii, s-au mutat pentru a sluji unde nevoia este mai mare. Pentru a declara vestea bună, ei au fost dispuşi să se adapteze la o climă caldă şi umedă. Mulţi dintre cei 73 de fraţi şi surori argentinieni care slujesc acum în Paraguay se străduiesc să înveţe limba locală guarani ca să poată vorbi cu un număr mai mare de persoane.

De-a lungul anilor, mulţi au plecat să slujească în Bolivia şi Chile ca pionieri şi ca supraveghetori itineranţi. Când s-au deschis porţile în Europa de Est pentru lucrarea de predicare, un frate argentinian, care cunoaşte limba maghiară, s-a pus imediat la dispoziţie, iar acum slujeşte în Ungaria ca supraveghetor de circumscripţie. Un cuplu căsătorit a întrebat dacă se putea muta pentru a susţine lucrarea de predicare în Benin, Africa. Ei au fost trimişi acolo ca misionari. Iubirea lor reflectă atitudinea întregului popor al lui Iehova, care locuieşte într-un paradis spiritual unde nu există graniţe naţionale.

În Argentina, proclamatorii înflăcăraţi ai veştii bune despre Regat au fost dispuşi să ‘predice cuvântul cu sentimentul urgenţei’, atât în „perioadă favorabilă“, cât şi „în perioadă dificilă“ (2 Tim. 4:2). Graţie eforturilor lor continue, în prezent, în Argentina, peste 120 000 de oameni îl laudă pe Iehova şi se bucură de binecuvântarea sa abundentă. — Prov. 10:22.

[Graficul/Fotografia de la pagina 186]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

CREŞTEREA NUMĂRULUI DE VESTITORI PE PARCURSUL ANILOR DE INTERDICŢIE

1950 1960 1970 1980

1 416 7 204 18 763 36 050

[Fotografii pe toată pagina 148]

[Legenda fotografiilor de la pagina 150]

Ei au ajutat la punerea temeliei lucrării de predicare în Argentina: 1) George Young, 2) Juan Muñiz, 3) Carlos Ott, 4) Nicolás Argyrós

[Legenda fotografiei de la pagina 152]

Folosindu-se de acest autobuz, Armando Menazzi împreună cu alţi Martori zeloşi au predicat în cel puţin zece provincii

[Legenda fotografiei de la pagina 156]

Fratele Knorr (dreapta) la unul dintre congresele ţinute în 1953 în timpul interdicţiei

[Legenda fotografiei de la pagina 161]

Prima presă ofset folosită de Martorii lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 162]

Congresul Internaţional „Victoria Divină“ ţinut în 1974 la Rio Ceballos

[Legenda fotografiei de la pagina 178]

Un congres ţinut într-o pădure, în timpuri dificile

[Legenda fotografiei de la pagina 193]

O Sală a Regatului plutitoare în zona deltei râului Paraná

[Legenda fotografiei de la pagina 194]

Steven şi June Lee slujesc într-o circumscripţie internaţională, în congregaţiile de limbă coreeană

[Legenda fotografiei de la pagina 200]

O Sală a Regatului construită după metoda rapidă, situată în Ushuaia, una dintre cele mai sudice părţi ale Ţării de Foc

[Legenda fotografiilor de la pagina 202]

Săli de Congrese în Argentina: 1) Moreno; 2) Córdoba; 3) Lomas de Zamora; 4) Misiones;

[Legenda fotografiei de la pagina 204]

Sala de Congrese de la Cañuelas

[Legenda fotografiilor de la paginile 208, 209]

Congresul internaţional din 1990

[Legenda fotografiei de la pagina 215]

Inundaţiile mari din nordul Argentinei i-au lăsat pe mulţi fără adăpost

[Legenda fotografiilor de la pagina 218]

Primii misionari slujesc încă în Argentina: 1) Filia Spacil, 2) Edith Morgan, 3) Sophie Soviak, 4) Helen Wilson, 5) Mary Helmbrecht, 6) Charles Eisenhower

[Legenda fotografiilor de la pagina 223]

1) Comitetul filialei (de la stânga la dreapta): M. Puchetti, N. Cavalieri, P. Giusti, T. Kardos, R. Vázquez, C. Eisenhower

Clădirile Filialei: 2) birourile, 3) tipografia şi 4) Betelul