Moldova

Situată la est de marele arc carpatic, Moldova este un ţinut fertil format din câmpii, văi adânci, râpi şi coline împădurite. Această regiune de circa 34 000 km² cu un relief variat este populată de o mare diversitate de animale, printre care vulpi, lupi, iepuri de câmp, bursuci, căprioare, hermine, dihori şi mistreţi.

Solul negru fertil, precum şi clima în general blândă fac din Moldova o regiune unde se obţin bogate recolte de fructe, cereale, legume şi alte produse agricole. Cele 2 200 de izvoare naturale şi 3 000 de râuri şi pâraie, care se varsă la sud în Marea Neagră, fac posibile irigarea şi drenajul. Având un debit mare, Nistrul este principalul curs de apă din ţară şi este navigabil pe aproape tot traseul lui de pe acest teritoriu. În cea mai mare parte a cursului său, fluviul formează graniţa cu Ucraina — ţară care se întinde în partea de nord, est şi sud a Moldovei — sau curge paralel cu aceasta. Râul Prut, un afluent al Dunării, formează graniţa de vest cu România.

Trecutul zbuciumat al Moldovei

Ţara dintre Nistru şi Prut — cunoscută de secole ca Basarabia şi Moldova — se află pe o importantă rută din Europa. În primul mileniu î.e.n., această regiune făcea parte din Sciţia. Mai târziu, unele teritorii au fost ocupate de Imperiul Roman. Nu putem trece cu vederea nici paginile din istoria zbuciumată a Moldovei care vorbesc despre invaziile succesive ale unor popoare precum goţii, hunii şi avarii. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, Moldova a fost un stat vasal tătarilor, iar în secolul al XVI-lea a devenit o parte a Imperiului Otoman. Prin Pacea de la Bucureşti încheiată în 1812, turcii au cedat Basarabia şi jumătate din Moldova Rusiei, numele Basarabia fiind atribuit atunci întregii regiuni.

În 1918, Basarabia s-a unit cu România, însă în 1940 şi în 1944, a fost retrocedată Rusiei. Sub ocupaţia Uniunii Sovietice, această regiune era cunoscută sub numele de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSS Moldovenească). În cele din urmă, odată cu căderea comunismului sovietic, RSS Moldovenească a rupt legăturile cu Moscova, devenind la 27 august 1991 un stat independent, Republica Moldova, cu capitala la Chişinău (fostul Kişinev).

În anii ’60, populaţia Moldovei a crescut rapid, însă din 1970 ritmul de creştere a încetinit, iar apoi a rămas constant. În prezent, numărul total de locuitori se ridică la circa 4,3 milioane. Mulţi moldoveni lucrează în domeniul vinificaţiei, principala ramură a industriei din ţară, care furnizează aproximativ 3% din producţia de vin din lume. Vinurile moldoveneşti sunt deosebit de apreciate în Rusia şi Europa Răsăriteană (vezi chenarul de la pagina 71). Există însă o vie şi mai importantă, care dă un plus de frumuseţe Moldovei şi care produce cele mai bune roade: laude pentru Iehova.

„O vie de vin spumos!“

Prin intermediul profetului Isaia, Iehova a descris Israelul spiritual ca fiind „o vie de vin spumos“ (NW). Aşa cum fusese profeţit, via figurativă ‘a umplut lumea cu roadele ei’, furnizând hrană spirituală (Is. 27:2–6). Prin urmare, milioane de „alte oi“ s-au alăturat creştinilor unşi. — Ioan 10:16.

Slujitorii lui Iehova din Moldova au participat cu entuziasm la împlinirea acestei profeţii minunate. Datorită şuvoiului de roade spirituale puse la dispoziţie de organizaţia lui Iehova, în Moldova există în prezent un vestitor la 229 de locuitori. De fapt, într-un sat, un locuitor din patru este Martor al lui Iehova!

Totuşi, aşa cum vom observa în continuare, poporul lui Iehova din Moldova care se bucură de această creştere nu a fost scutit de încercări aprige. Timp de aproape 7 decenii, regimul monarhic din România, fasciştii şi comuniştii i-au interzis, persecutat şi închis pe slujitorii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în Moldova, ca de altfel pretutindeni, Iehova şi-a dus la îndeplinire cuvintele profetice referitoare la ‘via sa [spirituală] de vin spumos’. Iată ce a spus el prin intermediul lui Isaia: „Eu, DOMNUL, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni“ (Is. 27:2, 3). În timp ce meditaţi la trecutul slujitorilor lui Iehova din Moldova, fie ca exemplul de curaj şi credinţa lor să vă întărească hotărârea de a continua să aduceţi roade valoroase spre lauda lui Iehova, indiferent de piedicile puse de Satan.

Fratele Russell cercetează terenul

Ramurile roditoare ale unei viţe literale sunt la început nişte mlădiţe firave. Creşterea spirituală din Moldova a avut un început asemănător. Haideţi să vedem cum a făcut Iehova ca dintr-o mlădiţă fragilă să se dezvolte o viţă-de-vie roditoare şi viguroasă, cum este cea din Moldova (1 Cor. 3:6). Vom lua ca punct de plecare vizita pe care Charles Taze Russell, Student în Biblie, a făcut-o în ţară spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul unui turneu prin Europa.

În numărul din septembrie 1891 al revistei Turnul de veghere al Sionului şi mesagerul prezenţei lui Cristos, fratele Russell a scris despre vizita pe care i-a făcut-o lui Iosif Rabinovici, un avocat creştin de origine evreiască. Iată ce relata Russell: „Vizita pe care am făcut-o acasă la fratele Iosif Rabinovici în Kişinev, Rusia [în prezent, Chişinău, Moldova] a fost una dintre cele mai interesante experienţe de până acum. Am fost primiţi cu căldură nu numai de el, ci şi de toată familia sa, care crede în Domnul Isus. . . . Am observat că este bine familiarizat cu învăţăturile din ZORII [colecţia de cărţi Zorii Mileniului] şi că este de acord întru totul cu ele“. În timpul discuţiilor lor pe marginea Bibliei, cei doi au fost de acord cu privire la multe chestiuni, lucru ce reiese din felul în care Russell i se adresa prietenului său din Moldova, numindu-l „fratele Rabinovici“.

Iosif Rabinovici şi familia sa depuneau eforturi pentru a-i ajuta pe evrei — în Chişinău erau peste 50 000 — să-l accepte pe Cristos şi să dobândească speranţa mesianică. Aşa cum a spus fratele Russell, lângă clădirea în care se aflau locuinţa şi biroul lui Rabinovici era „o casă de închinare nouă şi foarte îngrijită, cu aproximativ o sută douăzeci şi cinci de locuri“. Rabinovici avea şi o presă manuală nouă cu care tipărea tracte special concepute pentru evrei. După circa 6 ani, în 1897, el i-a scris lui Russell următoarele: „Dragul şi iubitul meu frate Russell, acum, la sfârşitul acestui an, nu pot să nu-ţi mulţumesc pentru plăcerea spirituală pe care mi-o oferi prin revista ta preţioasă, TURNUL DE VEGHERE AL SIONULUI, pe care o primesc cu regularitate. Pentru mine [revista] este ca o corabie de negoţ, care îmi aduce hrană spirituală din depărtări“. Cu toate că acest bărbat evreu era zelos şi iubea adevărul biblic, sămânţa Regatului a prins rădăcini în Moldova şi a început să dea roade abia după 30 de ani. — Mat. 13:1–8, 18–23.

Primul război mondial — o deziluzie pentru mulţi

Marile schimbări de pe scena politică a Europei din timpul primului război mondial au pregătit solul din Moldova, astfel încât sămânţa Regatului să germineze. Când Războiul cel Mare — cum era numit atunci primul război mondial — s-a sfârşit, Moldova a rupt legăturile cu Rusia, unde comuniştii preluaseră puterea, şi s-a unit cu România. Văzând cu ochii lor ororile războiului, mulţi soldaţi din Moldova s-au întors acasă deziluzionaţi. Majoritatea lor fuseseră învăţaţi din copilărie să fie devotaţi Bisericii Ortodoxe, dar acum începeau să pună la îndoială învăţăturile acesteia.

Aşa s-a întâmplat în cazul lui Ion Andronic, care s-a întors în 1919 în Corjeuţi, satul său natal. Discuţiile pe care le purtase cu unii adventişti şi baptişti în perioada în care a fost prizonier de război i-au stârnit interesul faţă de Biblie. Când s-a întors acasă din lagărul de concentrare, el a adus o Biblie şi a discutat despre mesajul ei cu familia şi vecinii săi, trezindu-le şi lor interesul.

Unul dintre vecinii săi, Ilie Groza, fusese în Statele Unite în acei ani de război şi a adus un exemplar al „Noului Testament“, pe care-l primise în timpul unei călătorii. Întrucât erau în relaţii apropiate, familiile Andronic şi Groza au început să discute împreună despre Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar au făcut rost de unele publicaţii ale Studenţilor în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova.

Ioana, fiica lui Ilie Groza, ne povesteşte: „Cred că aveam vreo şase ani când familia noastră a făcut prima dată rost de publicaţii tipărite de Studenţii în Biblie. Nu ştiu exact de unde le-a obţinut, dar îmi amintesc că părinţii şi surorile mele mai mari discutau cu mult entuziasm despre explicaţiile clare ale versetelor biblice găsite în aceste publicaţii“.

Mai târziu, Ion Andronic a decis să nu-şi dedice viaţa lui Iehova, însă familia sa şi aproape toţi membrii familiei Groza au făcut acest lucru. „La început, întrunirile noastre erau reuniuni familiale“, îşi aminteşte Ioana. „Părinţii mei aveau patru fete, iar familia Andronic avea şi băieţi, şi fete. Aşa că n-a trecut mult până s-a înfiripat o poveste de dragoste între Vasile Andronic şi sora mea Feodolina, care a dus la căsătoria lor.

După puţin timp, soţii Tudor şi Daria Groza, nişte rude mai îndepărtate, s-au alăturat grupului nostru. Tudor era un cercetător atent al Bibliei. El chiar s-a dus la filiala din Cluj-Napoca (România) pentru a face rost de publicaţii şi pentru a găsi răspuns la numeroasele sale întrebări biblice. În anii de mai târziu, acest frate s-a dovedit a fi un real sprijin spiritual pentru mica noastră congregaţie.

Familia Iacuboi, care locuia în aceeaşi zonă, participa şi ea la discuţiile pe marginea Bibliei ce se purtau la noi acasă. Cu ceva timp înainte, Petru Iacuboi, capul familiei, îl găzduise pe un bărbat care distribuia Biblii. Acesta i-a stârnit interesul faţă de Scripturi. Petru a examinat un timp învăţăturile baptiştilor, însă şi-a dat seama că adevărul trebuia să fie în altă parte. Atunci s-a alăturat grupului nostru de Studenţi în Biblie, care creştea tot mai mult.

Motivaţi de lucrurile învăţate, membrii grupului nostru le-au împărtăşit cu zel vestea bună despre Regat tuturor prietenilor şi rudelor noastre, dintre care mulţi locuiau în acelaşi sat cu noi sau în localităţile învecinate.“

Un raport apărut în numărul din 15 decembrie 1921 al Turnului de veghe scotea în evidenţă rapiditatea cu care s-a răspândit mesajul despre Regat în Moldova: „Un frate din Basarabia [cum se numea pe atunci Moldova], care până nu demult fusese predicator adventist, ne scrie: «În jur de 200 de persoane din această localitate şi din cele învecinate au acceptat adevărul»“.

Ilarion Bugaian, un membru devotat al Bisericii Ortodoxe din satul Şirăuţi, a aflat adevărul la începutul anilor 1920. El i-a slujit lui Iehova cu fidelitate până la sfârşitul vieţii. Moise Ciobanu, Student în Biblie, s-a întors din Germania în oraşul Bălţi. El a cunoscut adevărul când a fost prizonier în Germania în timpul primului război mondial. Nu după mult timp, s-a format un grup care mai târziu a devenit prima congregaţie din Bălţi.

Martorii din România dau o mână de ajutor

În perioada anilor ’20, filiala din România a trimis în Moldova fraţi calificaţi pentru a da o mână de ajutor la cultivarea terenului şi la întărirea persoanelor noi care se asociau cu poporul lui Dumnezeu. Printre primii evanghelizatori care au venit s-a numărat şi Vasile Ciucaş din Transilvania. El vorbea atât româna, cât şi maghiara. De fiecare dată când vizita noua congregaţie din Corjeuţi, fratele Vasile locuia la familia lui Ilie Groza. Ioana îşi aminteşte cu plăcere de vizitele sale: „Cred că aveam opt ani pe atunci, dar n-am uitat nici acum vizitele fratelui Ciucaş. Era un frate extraordinar de bun. Ne povestea lucruri atât de interesante, încât nimeni nu voia să meargă la culcare! De obicei, eu şi sora mea ne băteam pentru locul de lângă el“.

Martorii din România împreună cu vestitorii locali, care erau foarte zeloşi, au continuat să răspândească vestea bună în satele din jur. În satul Tabani, situat la 11 km de Corjeuţi, Cazimir Cislinschii le-a împărtăşit şi altora lucrurile minunate pe care le învăţase din Biblie. Cazimir auzise mesajul despre Regat când făcea armata în România. Dumitru Gorobeţ, un cercetător entuziast al Bibliei, a fost unul dintre primii locuitori ai satului Tabani care au reacţionat la mesajul predicat de Cazimir. Graţie eforturilor zeloase ale lui Dumitru şi ale altora asemenea lui, în prezent, 475 dintre cei 3 270 de locuitori din Tabani sunt Martori.

La începutul anilor 1920, mesajul despre Regat a pătruns şi în satul Caracuşeni, aflat la 3–4 km de Corjeuţi. Vladimir Lungu s-a botezat în 1927, fiind unul dintre primii săteni care au acceptat adevărul. El a îndurat multe persecuţii din cauza convingerilor sale creştine, dar i-a rămas fidel lui Iehova până la moartea sa, survenită în 2002. De-a lungul vieţii, i-a văzut pe mulţi dintre consătenii lui acceptând adevărul. În prezent, în Caracuşeni, care are 4200 de locuitori, o persoană din patru este Martoră a lui Iehova!

Alexandru Mikitkov, un alt frate fidel, a învăţat adevărul în 1929 în timp ce se afla în vizită în oraşul Iaşi (România). Iată ce ne spune fiul său Ivan: „Când s-a întors în Ţaul, satul nostru, tata a început imediat să predice vestea bună şi n-a trecut mult timp până când în casa noastră s-au ţinut întruniri creştine“.

Ivan adaugă: „Tata păstra legătura cu filiala din România şi, din când în când, fraţi maturi de aici veneau în vizită. Din nefericire, în 1931, în timpul unei astfel de vizite, surioara mea a murit. Întrucât familia noastră era binecunoscută în sat, mulţi consăteni au venit la înmormântare. Fratele Vănica, din România, a ţinut cuvântarea de înmormântare. A depus o mărturie excelentă, arătând astfel că zvonurile răspândite de preoţi, potrivit cărora înmormântările organizate de Studenţii în Biblie n-ar fi demne, erau nişte minciuni. Mai mult decât atât, în cuvântarea sa, fratele Vănica a explicat în mod clar speranţa învierii, semănând o sămânţă excelentă în inima unora dintre cei prezenţi. Nu după mult timp, şi ei aveau să ia o poziţie fermă de partea adevărului biblic.

Încurajarea spirituală oferită de fratele Vănica a avut, de asemenea, un efect profund asupra familiei mele. De exemplu, Dumitru, fratele meu mai mare, s-a hotărât să devină colportor (ministru cu timp integral). Nerăbdător să ajute cât mai mulţi oameni, el a plecat să predice în zone nelucrate din Moldova. Familia mea i-a acordat tot sprijinul. Însă trebuie să recunosc că eu i-am simţit foarte mult lipsa. Totuşi, cât de fericiţi eram când venea acasă şi ne relata multe experienţe frumoase din lucrare!“

Opoziţia din partea clericilor se intensifică

Încă de la început, preoţii ortodocşi s-au opus predicării veştii bune. Însă mânia lor s-a aprins şi mai tare când foştii lor enoriaşi, învăţând adevărul biblic, au refuzat să-şi mai facă semnul crucii şi să-şi mai boteze copiii.

Când Ioana Groza avea în jur de zece ani, preotul ortodox din sat a exercitat presiuni asupra ei pentru a face compromis. Iată ce ne relatează ea: „Tata ne explicase că nu era potrivit din punct de vedere biblic să ne facem semnul crucii. La şcoală însă preotul a insistat să ne facem cruce. Îmi era frică de acel bărbat, dar îmi era frică şi să nu-l supăr pe tata. Aşa că, în loc să mă duc la şcoală, stăteam ascunsă într-un hambar. După câteva zile, tata a aflat că lipsisem de la ore. Nu m-a certat, dar m-a întrebat ce s-a întâmplat. Când i-am spus că-mi era frică de preot, tata m-a luat de mână şi ne-am dus direct la el acasă.

Tata i-a spus preotului pe un ton foarte ferm: «Dacă dumneavoastră i-aţi da fiicei mele casă, masă şi haine, aţi avea dreptul să-i spuneţi ce să facă în privinţa religiei. Dar pentru că nu faceţi lucrurile astea, n-aveţi dreptul să vă amestecaţi în educaţia pe care i-o dau copilului meu». Ei bine, pot spune cu bucurie că de atunci n-am mai avut niciodată probleme cu preotul“.

În general, clericii erau cele mai influente persoane din comunitate. Asemenea conducătorilor religioşi din zilele lui Isus, ei s-au folosit de autoritatea lor pentru a păta reputaţia slujitorilor lui Iehova, astfel încât enoriaşii lor să-i respingă pe Martori sau să le fie frică să discute cu ei. Una dintre stratagemele preferate ale clericilor era aceea de a profita de rivalităţile politice. De exemplu, în acea vreme, oamenilor le era frică de „ameninţarea“ bolşevicilor din Uniunea Sovietică. Preoţii ortodocşi s-au folosit de aceasta şi i-au acuzat pe Studenţii în Biblie că ar fi comunişti, atribuind motive politice refuzului lor de a-şi face semnul crucii.

Însă aceşti preoţi vicleni nu s-au oprit aici. Ei au făcut abuz de putere chiar instigându-i pe funcţionarii guvernamentali împotriva slujitorilor lui Dumnezeu, exact aşa cum au procedat scribii şi fariseii din zilele lui Isus. — Ioan 18:28–30; 19:4–6, 12–16.

În perioada cuprinsă între anii 1918 şi 1940, Moldova făcea parte din România, care era pe atunci monarhie. Guvernul român a numit un ministru al cultelor, care avea putere de decizie în chestiunile religioase. Cedând influenţei ortodoxiei, acesta s-a opus lucrării Studenţilor în Biblie şi a încercat să interzică activitatea şi publicaţiile lor bazate pe Biblie. Aşa cum probabil v-aţi dat seama, fraţii erau acuzaţi că aveau legături cu bolşevicii.

Această atitudine plină de dispreţ faţă de slujitorii lui Iehova a avut drept consecinţă emiterea la 25 aprilie 1925 a unui ordin guvernamental semnat de inspectorul general al Moldovei şi adresat unui şef al poliţiei. În acest document se specificau următoarele: „Motivat de ordinul Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale Nr. 17 274/925, avem onoarea de a vă aduce la cunoştinţă că Ministerul [Afacerilor Interne] a hotărât ca întreaga propagandă a asociaţiei internaţionale a «Studenţilor în Biblie» să fie oprită. Vă rugăm să binevoiţi a lua cuvenitele măsuri pentru oprirea propagandei acestei asociaţii“.

La 17 octombrie 1927, filiala din România a trimis la sediul mondial un raport care arăta ce consecinţe au avut aceste acţiuni asupra fraţilor. Aici se spunea că pretutindeni întrunirile congregaţiilor fuseseră întrerupte şi interzise, iar ‘sute de fraţi fuseseră aduşi în faţa tribunalelor civile şi militare’. În raport se mai menţiona: ‘În timpul verii s-au putut ţine doar câteva întruniri, deoarece congregaţiile au fost şi sunt încă urmărite îndeaproape de agenţi ai serviciilor secrete şi poliţişti, mai ales la sate, unde se află marea majoritate a congregaţiilor. Cele mai multe întruniri s-au ţinut în pădure, în locuri retrase’.

Raportul spunea în continuare: ‘Începând din luna martie, activitatea supraveghetorilor itineranţi a fost şi ea limitată. Tot atunci, ministrul de interne a emis ordine stricte şi secrete prin care cerea găsirea tuturor colportorilor şi arestarea acestor «propagandişti». În scurt timp, aproape toţi colportorii au fost aruncaţi în închisoare. Cu toate că nici nouă, nici fraţilor nu ne este frică, deoarece am avut de îndurat opoziţii chiar de la începutul lucrării în ţară, de data aceasta planul menit să ne reducă la tăcere este atât de elaborat, încât nu putem face nici o mişcare’.

Spre sfârşitul anilor 1920, şi alte persoane şi familii curajoase s-au separat de Biserica Ortodoxă şi au luat poziţie de partea adevărului biblic. Acest lucru reiese şi dintr-o scrisoare pe care preotul unui sat a trimis-o superiorului său în anul 1928. În scrisoare era ataşată şi o listă cu numele a 43 de persoane, adulţi şi copii, din parohia Şirăuţi a acestui preot. Iată ce se spunea în scrisoare: ‘Avem onoarea de a vă înainta lista sectanţilor din parohia Şirăuţi, care aparţin sectei «Studenţii în Biblie». Deşi depun multe eforturi în propaganda lor, n-au succes. Nu există nici o casă de rugăciune, iar întrunirile le fac pe la casele lor’.

În realitate, chiar această listă contrazicea afirmaţia preotului că Studenţii în Biblie „n-au succes“, deoarece marea majoritate a celor 43 de persoane menţionate fuseseră membri ai Bisericii Ortodoxe. Printre copiii înscrişi pe listă se afla şi Agripina Barbuţă, care are în prezent peste 80 de ani şi care este şi acum activă în serviciul lui Iehova.

Când n-au mai putut predica în public, fraţii s-au concentrat asupra lucrării informale, depunându-le mărturie în special rudelor. În acea vreme, rudele petreceau mult timp împreună. Fraţii s-au folosit de acest obicei pentru a le împărtăşi altora vestea bună. Fireşte, nici o lege nu le putea interzice membrilor familiei să vorbească unii cu alţii.

Eforturi pentru recunoaşterea oficială a lucrării

Când lucrarea de predicare a fost interzisă în 1925, fraţii de la filiala din Cluj-Napoca au înaintat ministrului cultelor un raport de 50 de pagini scris la maşină. Ei au făcut o prezentare succintă a învăţăturilor şi convingerilor noastre şi au formulat un memoriu prin care cereau ridicarea interdicţiei. Drept urmare, în septembrie 1927, un frate a fost primit de trei ori în audienţă la ministru. După ultima întrevedere, el a plecat cu speranţa că legea avea să fie schimbată în favoarea libertăţii de închinare. Din nefericire, guvernul n-a aprobat cererea fraţilor. De fapt, autorităţile au continuat ‘să facă din apăsare o lege’, îngreunând situaţia fraţilor, în loc s-o uşureze (Ps. 94:20; Dan. 6:5–9). În acest sens, o decizie datată 29 mai 1932 prevedea că „orice activitate“ a Studenţilor Internaţionali în Biblie „este cu desăvârşire interzisă“.

Totuşi, în România şi în Moldova, acest atac împotriva poporului lui Dumnezeu nu s-a manifestat sub forma unei campanii organizate şi susţinute. Într-o anumită măsură, guvernele şi autorităţile locale au luat ele însele decizii cu privire la Studenţii în Biblie. Prin urmare, fraţii au apelat la aceste oficialităţi pentru a apăra şi stabili legal vestea bună cel puţin în zona lor. — Filip. 1:7.

În unele locuri, aceste eforturi au dat roade. Aşa s-a întâmplat în Bucureşti (România), după ce filiala din Cluj-Napoca a fost mutată aici. În 1933, după o luptă îndelungată, filiala a obţinut, în cele din urmă, înregistrarea juridică a „Societăţii de Biblie şi Tractate Martorii lui Iehova“ din Bucureşti.

Este demn de reţinut că până şi unii judecători influenţi şi-au exprimat în mod deschis dezaprobarea faţă de restricţiile impuse slujitorilor lui Dumnezeu. De exemplu, la 8 mai 1935, Curtea de Apel Cluj-Napoca a hotărât că interdicţia impusă Martorilor lui Iehova este neconstituţională. În hotărârea pronunţată se mai spunea: ‘Prin broşurile confiscate se propagă iubirea între oameni şi credinţa în Dumnezeu şi Cristos şi, deci, este inexact că ar avea vreuna din ele conţinut cu caracter subversiv şi din care ar putea rezulta un pericol pentru siguranţa statului’.

Vocea raţiunii este ignorată

În general, autorităţile au continuat să se opună lucrării poporului lui Dumnezeu. De exemplu, la 28 martie 1934, şeful Securităţii din oraşul Soroca (Moldova) i-a scris superiorului său, inspectorul regional de poliţie din Chişinău, lamentându-se că într-un anumit sat de lângă Soroca erau în 1927 „doar două familii de aderenţi ai acestei secte, iar ei . . . au mai convertit încă 33 de familii“. El a scris, de asemenea, că Martorii „nu vor să ştie de biserică“ şi „toate actele religioase în loc de duhovnic le săvârşesc între ei“. În concluzie, el a spus: „[Martorii] capătă noi aderenţi, periclitând astfel ordinea şi siguranţa Statului“.

La 6 mai 1937, fraţii din acest judeţ i-au scris prefectului şi i-au cerut să-i şteargă pe Martorii lui Iehova de pe lista cu sectele interzise. Răspunsul oficial s-a dat printr-o scrisoare trimisă prefectului de pretorul judeţului Soroca. În această scrisoare, datată 15 iunie 1937, se spuneau următoarele: „Funcţionarea [Martorilor lui Iehova] este oprită prin Decizia . . . Ministerului Cultelor şi Artelor şi, ca atare, nu li se poate satisface cererea de a fi şterşi din numărul sectanţilor [ilegali], deoarece ei continuă a activa pentru acea sectă“.

Confirmând această atitudine ostilă, la 12 iulie 1939, Monitorul Oficial, publicaţia guvernului, a specificat că Martorii lui Iehova şi orice instrument juridic pe care l-ar putea folosi ei sunt „cu desăvârşire interzise“. Aşa cum am putut vedea mai înainte, Moldova făcea parte din România, care aparţinea de Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi era condusă de un monarh. Este regretabil că multe oficialităţi nu s-au mulţumit doar să respecte interdicţiile impuse slujitorilor lui Iehova, ci, din fanatism religios, au mers mult mai departe.

Autorităţile devin şi mai crude

Experienţa lui Dumitru Gorobeţ şi a lui Cazimir Cislinschii arată că focul opoziţiei împotriva lucrării de predicare a fost deseori aţâţat de ura înverşunată a unor oficiali ortodocşi faţă de alte religii. Dumitru şi Cazimir au aflat adevărul în satul Tabani. Datorită calităţilor excelente şi zelului lor pentru minister, ei au devenit în scurt timp binecunoscuţi şi îndrăgiţi de fraţi. Mai târziu, în 1936, ei au fost arestaţi şi duşi la jandarmeria din oraşul Hotin (situat, în prezent, în Ucraina).

Jandarmii i-au bătut cu cruzime pe Dumitru şi pe Cazimir, iar apoi au încercat să-i forţeze să-şi facă semnul crucii. Totuşi, cei doi n-au cedat şi, în cele din urmă, jandarmii s-au lăsat păgubaşi. Apoi, chiar le-au dat drumul acasă. Însă încercările la care au fost supuşi aceşti fraţi fideli nu s-au oprit aici. Ei au suportat mult mai multe greutăţi de dragul veştii bune atât sub conducerea fascistă, cât şi sub cea comunistă. Dumitru a încetat din viaţă la începutul anului 1976 în Tomsk (Rusia), iar Cazimir, în noiembrie 1990, în Moldova.

În anii ’30 ai secolului trecut, lucrarea din Moldova era supravegheată de filiala din România. Martin Magyarosi, care se botezase în 1922, era în acea vreme serv de filială. Interesul iubitor faţă de fraţii lor care se confruntau cu mari încercări i-a determinat pe el şi pe ginerele său, Pamfil Albu, să viziteze multe congregaţii din nordul Moldovei pentru a-i încuraja şi întări pe slujitorii lui Dumnezeu. Cât de oportune s-au dovedit aceste vizite, deoarece Europa avea să devină peste puţin timp focarul celui de-al doilea război mondial! Iar Moldova, un teritoriu mult râvnit, urma să se afle succesiv sub dominaţia mult mai puternicilor ei vecini.

Al doilea război mondial devastează Europa

La 23 august 1939, Uniunea Sovietică şi guvernul Germaniei naziste au semnat un pact de neagresiune. O săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a invadat Polonia. Începuse cel de-al doilea război mondial. La 26 iunie 1940, Veaceslav Molotov, ministrul Afacerilor Externe al URSS, a cerut guvernului României să cedeze necondiţionat Basarabia Uniunii Sovietice. România a dat curs acestei cereri, iar la 28 iunie 1940, trupele sovietice au intrat în Moldova. În august 1940, sovieticii au înfiinţat RSS Moldovenească, cu capitala la Chişinău.

Cu toate acestea, sovieticii au ocupat Moldova pentru puţin timp. La 22 iunie 1941, Germania a încălcat pactul de neagresiune încheiat în 1939 şi a invadat Rusia. În aceste împrejurări, România s-a declarat de partea Germaniei, încercând să recupereze de la sovietici RSS Moldovenească.

Planul a reuşit, iar la 26 iulie 1941, armata română i-a forţat pe ruşi să se retragă dincolo de fluviul Nistru. Prin urmare, după mai bine de un an de ocupaţie sovietică, Moldova a ajuns din nou să facă parte din România. De data aceasta însă, din septembrie 1940, în România era la putere un guvern naţional-fascist condus de un dictator, generalul Ion Antonescu. Acest regim nu avea să-i tolereze pe cei care adoptau o poziţie de neutralitate politică, rămânând loiali Regatului lui Dumnezeu.

Calvarul fascist

Nu după mult timp, guvernul fascist al lui Antonescu, aflat în strânse relaţii cu Hitler şi puterile Axei, a încercat să-şi impună voinţa asupra Martorilor lui Iehova. Să luăm cazul lui Anton Pântea, care s-a născut în 1919. El a aflat adevărul în adolescenţă şi era foarte zelos în ministerul din casă în casă. De mai multe ori a riscat să fie bătut, dar şi-a susţinut plin de curaj dreptul de a vorbi despre credinţa sa în calitate de cetăţean român, reuşind pentru o perioadă de timp să scape de abuzurile fizice. Totuşi, în cele din urmă, jandarmii l-au arestat, l-au târât la postul lor şi l-au bătut o noapte întreagă. După aceea, în mod surprinzător, i-au dat drumul. Fratele Pântea are în prezent 84 de ani şi este hotărât să-i rămână în continuare fidel lui Iehova.

Parfin Palamarciuc, care a învăţat adevărul biblic în Moldova în anii ’20, este un alt exemplu de persoană care şi-a păstrat integritatea. Şi el a devenit un proclamator zelos al veştii bune, deseori lipsind cu săptămânile de acasă pentru a predica în oraşele şi satele de la Cernăuţi până la Lvov, în Ucraina. Deoarece a refuzat să se înroleze, Parfin a fost arestat de fascişti în 1942 şi deferit Curţii Marţiale din Cernăuţi.

Nicolae, fiul lui Parfin, îşi aminteşte de acele întâmplări. El ne relatează: „Curtea marţială i-a condamnat la moarte pe 100 de fraţi. Pedeapsa avea să fie executată fără întârziere. Gărzile i-au adunat pe toţi fraţii şi au ales mai întâi zece dintre ei pentru a-i împuşca. Aceştia trebuiau să-şi sape singuri gropile sub privirile celorlalţi 90. Totuşi, înainte să-i împuşte, gărzile le-au spus să se mai gândească o dată dacă se lasă de credinţă şi intră în armată. Doi au renunţat, iar opt au fost împuşcaţi. Următorii zece au fost scoşi în faţă. Înainte să fie împuşcaţi, aceştia trebuiau să îngroape morţii.

În timp ce fraţii acopereau gropile, a venit un ofiţer cu grad înalt, care a întrebat câţi Martori au renunţat la credinţă. Aflând că numai doi, s-a gândit: Dacă 80 trebuiau să moară ca să-i facă pe 20 să intre în armată, era mult mai convenabil să-i trimită pe ceilalţi 92 în lagăre de muncă. Drept urmare, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu 25 de ani de muncă forţată. Însă, după numai trei ani, ruşii i-au eliberat pe Martori din lagărele româneşti. Tata a supravieţuit acestei grele încercări şi a trecut prin multe altele. A murit în 1984, rămânând fidel până la sfârşit“.

Nesupunerea faţă de ortodoxie: o infracţiune!

Vasile Gherman era un tânăr familist. În decembrie 1942, când fasciştii l-au arestat, soţia lui tocmai născuse o fetiţă. Vasile a fost acuzat de comiterea a două „infracţiuni“: refuzul de a satisface serviciul militar şi refuzul de a-şi boteza fetiţa la Biserica Ortodoxă. El ne povesteşte ce s-a întâmplat atunci: „În februarie 1943, cazul meu, precum şi al altor 69 de fraţi fideli, a fost audiat de un tribunal militar din Cernăuţi. Înainte să primim sentinţa, autorităţile ne-au forţat să asistăm la executarea a şase infractori. Eram siguri că noi aveam să fim următorii condamnaţi la moarte.

Am discutat între noi şi am luat hotărârea să rămânem tari în credinţă şi să ne păstrăm o bună stare de spirit până la sfârşitul procesului. Cu ajutorul lui Iehova, am reuşit. Când, aşa cum ne aşteptam, am fost condamnaţi la moarte toţi 70, eram ferm convinşi că sufeream de dragul dreptăţii. Nici unul dintre noi nu s-a descurajat, ceea ce i-a înfuriat pe duşmanii noştri. Am avut apoi o surpriză. În loc să fim împuşcaţi, autorităţile ne-au schimbat pedeapsa la 25 de ani de muncă forţată într-un lagăr din Aiud, în România. Dar n-am efectuat nici această pedeapsă până la sfârşit, deoarece, după numai un an şi jumătate, în august 1944, armata rusă i-a eliberat pe deţinuţii din lagăr“.

În 1942, 800 de bărbaţi din satul Şirăuţi (Moldova) au primit de la fascişti ordin de înrolare în armata generalului Antonescu. Printre ei se aflau şi Martori ai lui Iehova, unul dintre aceştia fiind Nicolae Anischevici. Iată ce a declarat el: „La început, jandarmii ne-au ordonat să luăm parte la o ceremonie religioasă. Noi, Martorii, am refuzat. Am refuzat şi să punem mâna pe arme. Jandarmii ne-au acuzat că suntem comunişti şi ne-au arestat. Totuşi, înainte să ne închidă, ne-au dat voie să le explicăm celorlalţi de ce am adoptat acea poziţie.

A doua zi am fost duşi la Briceni, unde se afla tribunalul judeţean. Am fost dezbrăcaţi şi apoi percheziţionaţi cu mare atenţie. După aceea am fost interogaţi de un preot militar, un ofiţer cu grad înalt. A fost amabil cu noi, a arătat înţelegere faţă de poziţia dictată de conştiinţa noastră şi a pus să ni se dea demâncare. Mai mult decât atât, a consemnat că motivul refuzului nostru de a pune mâna pe arme era credinţa pe care o aveam în Isus.

De la Briceni am fost duşi la jandarmeria din Lipcani. Aici, jandarmii ne-au bătut fără milă până ce s-a întunecat. După aceea, ne-au pus într-o celulă împreună cu doi fraţi şi, spre mirarea noastră, cu o femeie, care s-a dovedit a fi o agentă a securităţii. Am fost bătuţi câteva zile la rând. În cele din urmă, am fost trimis la Cernăuţi pentru a fi judecat de curtea marţială. Mi s-a dat un avocat, care mi-a fost de un real ajutor. Totuşi, starea sănătăţii mi s-a înrăutăţit atât de mult din cauza maltratărilor la care am fost supus, încât ofiţerii au crezut că voi muri. În final, s-au hotărât să mă trimită acasă fără să-mi dea nici o pedeapsă“.

Surori curajoase îşi păstrează integritatea

Nici surorile n-au fost scutite de persecuţiile fasciştilor. Una dintre ele a fost Maria Gherman (nu este rudă cu Vasile Gherman, dar fac parte din aceeaşi congregaţie). Maria a fost arestată în 1943 şi dusă la jandarmeria din Balasineşti. Ea îşi aminteşte: „M-au arestat pentru că nu mergeam la biserică. Prima dată m-au transferat la Lipcani, în Moldova, iar apoi la Cernăuţi, în Ucraina, unde am primit condamnarea.

Judecătorul m-a întrebat de ce nu mergeam la biserică. I-am spus că nu mă închinam decât lui Iehova. Pentru această «infracţiune», eu şi alte 20 de surori am primit o pedeapsă de 20 de ani închisoare. Unele dintre noi stăteam înghesuite cu alte 30 de deţinute în nişte celule mici. Totuşi, ziua trebuia să lucrez la moşia unor oameni bogaţi. Trebuie să spun că ei mă tratau mult mai bine decât gărzile din închisoare; cel puţin îmi dădeau suficientă mâncare!

Mai târziu, am comunicat cu fraţii care erau închişi într-o altă aripă a închisorii. Aceasta a fost o binecuvântare, deoarece puteam să-i ajutăm pe fraţi să obţină hrană atât spirituală, cât şi materială“.

Asemenea multor Martori din Moldova, cei care şi-au păstrat integritatea n-au scăpat bine de furia fascistă, că s-au confruntat cu un alt atac împotriva credinţei lor. Acest atac a venit din partea Rusiei comuniste, următoarea ţară care a preluat puterea în zonă.

Deportarea: strategia sovietică

În 1944, spre sfârşitul războiului, când lucrurile au luat o întorsătură nefavorabilă pentru Germania, elemente din interiorul guvernului României, în frunte cu regele Mihai, au răsturnat regimul lui Antonescu. Apoi, România, care fusese devotată puterilor Axei, a trecut de partea Rusiei. În acelaşi an, trupele sovietice, care continuau să înainteze, au preluat iarăşi controlul asupra zonei, integrând din nou Moldova în Uniunea Sovietică sub numele de RSS Moldovenească.

La început, conducătorii comunişti din Moldova nu le-au creat probleme Martorilor lui Iehova. Însă această perioadă de linişte n-a durat mult. Poziţia de neutralitate creştină, precum şi refuzul de a vota la alegerile locale au generat, la scurt timp după aceea, o dispută aprinsă. Neutralitatea politică nu era acceptată de sistemul sovietic. Prin urmare, guvernul a decis să rezolve problema deportându-i pe Martorii lui Iehova, precum şi pe alte persoane „indezirabile“, începând cu anul 1949.

Într-un document oficial, s-a comunicat „decizia biroului politic al Comitetului Central al Partidului Comunist“ referitoare la locuitorii RSS Moldoveneşti care trebuiau deportaţi. Printre aceştia se numărau: „foştii proprietari de pământuri, marii comercianţi, acoliţii cotropitorilor nemţi, persoanele care cooperau cu autorităţile poliţieneşti din România şi Germania, membrii partidelor şi organizaţiilor profasciste, membrii Gărzii Albe, adepţii sectelor interzise, precum şi familiile celor din categoriile enumerate mai sus“. Toţi urmau să fie trimişi „pentru o perioadă nedeterminată“ în vestul Siberiei.

Al doilea val de deportări a început în 1951, de data aceasta fiind vizaţi numai Martorii lui Iehova. Stalin însuşi a dat ordinul de deportare, iniţiind Operaţiunea „Nord“, cum a fost ea numită. Peste 720 de familii de Martori — circa 2 600 de persoane — au fost trimise din Moldova la Tomsk, situat la aproximativ 4 500 km în vestul Siberiei.

Potrivit ordinelor emise, celor ce urmau să fie deportaţi trebuia să li dea suficient timp pentru a-şi strânge lucrurile personale înainte de a fi duşi la tren. În plus, vagoanele aveau să fie „amenajate pentru transportul persoanelor“. Faptele însă au fost complet diferite.

În toiul nopţii, în jur de opt soldaţi şi funcţionari veneau, pe neaşteptate, acasă la o familie de Martori. Îi trezeau pe toţi şi le arătau ordinul de deportare. Le spuneau că au la dispoziţie doar câteva ore pentru a-şi strânge lucrurile înainte de a fi duşi la trenurile care îi aşteptau.

Vagoanele de călători s-au dovedit a fi vagoane de marfă. Aproximativ 40 de persoane de toate vârstele erau înghesuite într-un vagon pentru o călătorie ce avea să dureze două săptămâni. Nu existau banchete sau izolaţie termică. Într-un colţ al vagonului era făcută o gaură, care slujea drept toaletă. Înainte de deportare, autorităţile locale trebuiau să le înregistreze fraţilor toate bunurile. Totuşi, de cele mai multe ori, ei treceau pe listă doar lucrurile de mică valoare. Obiectele preţioase pur şi simplu „dispăreau“.

În ciuda tuturor acestor nedreptăţi şi greutăţi, fraţii nu şi-au pierdut niciodată bucuria. Într-adevăr, când trenurile cu Martori se întâlneau la o întretăiere de căi ferate, se puteau auzi din celelalte vagoane melodiile Regatului. Astfel, fraţii îşi dădeau seama că nu numai ei erau deportaţi, ci şi sute de alţi colaboratori de-ai lor. Faptul de a se vedea şi auzi unii pe alţii în aceste situaţii grele, precum şi de a simţi bucuria celorlalţi i-a încurajat pe toţi şi le-a întărit hotărârea de a-i rămâne fideli lui Iehova, indiferent ce s-ar fi putut întâmpla. — Iac. 1:2.

Exemple de credinţă demne de imitat

Printre cei care au fost deportaţi în Siberia s-a aflat şi Ivan Mikitkov. El a fost arestat prima oară în Moldova în 1951, împreună cu alţi Martori, şi a fost exilat la Tomsk. A fost pus să taie copaci în taigaua siberiană. Chiar dacă n-a stat închis într-un lagăr de muncă, el avea o libertate de mişcare limitată, iar poliţia secretă îl supraveghea îndeaproape. Cu toate acestea, Ivan şi fraţii săi spirituali s-au folosit de orice ocazie pentru a le depune mărturie altora.

Iată ce relatează Ivan: „Chiar şi în aceste condiţii foarte grele ne-am organizat în congregaţii şi am început noi înşine să copiem unele publicaţii. Cu timpul, unii dintre cei cărora le-am predicat au acceptat adevărul şi s-au botezat. În cele din urmă, autorităţile au observat activitatea noastră şi ne-au condamnat pe unii la detenţie în lagăre de muncă.

Eu, Pavel Dandara, Mina Goraş şi Vasile Şarban am fost condamnaţi la 12 ani de muncă forţată sub supraveghere strictă. Autorităţile au sperat că aceste pedepse aspre aveau să-i reducă la tăcere pe ceilalţi, dar în realitate nu s-a întâmplat aşa. Oriunde au fost trimişi, fraţii noştri au continuat să predice. În 1966, după ce mi-am ispăşit pedeapsa, am fost eliberat. M-am întors la Tomsk, unde am stat 3 ani.

În 1969, m-am mutat într-o regiune din bazinul râului Doneţ, unde am cunoscut-o pe Maria, o soră fidelă şi zeloasă, care a devenit soţia mea. În 1983, am fost arestat din nou. De data aceasta am primit o pedeapsă dublă: închisoare pentru 5 ani şi deportare pentru încă 5 ani. Fireşte, această pedeapsă mi s-a părut mult mai grea decât cea dinainte, deoarece aveam să fiu separat de soţia şi copilul meu, care, la rândul lor, au trebuit să îndure unele încercări. Din fericire n-a trebuit să-mi ispăşesc toată pedeapsa. Am fost eliberat în 1987, după ce Mihail Gorbaciov a devenit secretarul general al Partidului Comunist Sovietic. Mi s-a dat voie să mă întorc în Ucraina, iar, mai târziu, în Moldova.

Când m-am întors în Bălţi, al doilea oraş ca mărime din Moldova, aici erau 370 de vestitori şi trei congregaţii. În prezent, în acest oraş sunt peste 1 700 de vestitori şi 16 congregaţii!“

„Vrei s-o sfârşeşti ca Vasile?“

Cei de la administraţia lagărului şi agenţii KGB (Comitetul Securităţii Statului Sovietic) au inventat unele metode sadice în încercarea de a le ştirbi fraţilor integritatea. Constantin Ivanovici Şobe povesteşte ce i s-a întâmplat bunicului său, Constantin Şobe: „În 1952, în timp ce bunicul era închis în unul dintre lagărele de muncă din districtul Chita, la est de Lacul Baikal, funcţionarii lagărului i-au ameninţat pe el şi pe ceilalţi Martori că-i împuşcă dacă nu renunţă la credinţă.

Pentru că fraţii au refuzat să facă compromis, i-au dus pe toţi în afara lagărului, la marginea unei păduri. Se întuneca. L-au luat pe cel mai bun prieten al bunicului, pe Vasile, şi l-au dus în pădure, spunând că-l împuşcă. Fraţii au aşteptat cu sufletul la gură să vadă ce se va întâmpla. Două împuşcături au spulberat liniştea serii.

Gărzile s-au întors, l-au luat pe următorul Martor, pe bunicul meu, şi l-au dus în pădure. S-au oprit nu departe, într-un luminiş. Aici fuseseră săpate mai multe gropi, dintre care una fusese deja acoperită. Arătând spre groapă, comandantul i-a spus bunicului: «Vrei s-o sfârşeşti ca Vasile? Sau vrei să fii liber şi să te întorci la familia ta? Ai două minute să te hotărăşti». Bunicul n-avea nevoie de două minute. El i-a răspuns imediat: «Îl cunosc de mulţi ani pe Vasile, cel pe care l-aţi împuşcat. Aştept cu nerăbdare să-l revăd la înviere în lumea nouă. Am toată încrederea că eu şi Vasile vom fi împreună în lumea nouă. Dar dumneavoastră veţi fi acolo?»

Comandantul nu se aştepta să audă asta. I-a dus pe bunicul şi pe ceilalţi înapoi în lagăr. Aşa cum a aflat mai târziu, bunicul n-a trebuit să aştepte până la înviere ca să-l revadă pe Vasile. Nu fusese decât o înscenare crudă, menită să-i demoralizeze pe fraţi“.

Propaganda comunistă are efect de bumerang

Pentru a semăna îndoieli cu privire la Martori şi chiar ură faţă de ei, comuniştii au pregătit cărţi, broşuri şi filme calomniatoare la adresa lor. Una dintre broşuri era intitulată Dvoinoe dno (Fundul dublu), făcând aluzie la acel compartiment de pe fundul genţilor şi al valizelor, special conceput de fraţi pentru a ascunde publicaţiile. Nicolai Voloşanovschi îşi aminteşte cum a încercat comandantul lagărului să-l umilească în faţa celorlalţi deţinuţi folosindu-se de această broşură.

Iată ce ne relatează Nicolai: „Comandantul lagărului i-a adunat pe toţi deţinuţii într-una din barăci. A început apoi să menţioneze unele pasaje din broşura Fundul dublu, inclusiv cele care făceau referiri calomniatoare la adresa mea. Când a terminat ce avea de spus, am cerut permisiunea să-i pun câteva întrebări. Gândindu-se, probabil, că-i voi da ocazia să-şi bată joc de mine, a fost de acord.

L-am întrebat pe comandant dacă-şi mai aminteşte de prima ocazie când m-a interogat după ce am fost adus în lagăr. Îşi amintea. L-am întrebat apoi dacă îşi mai aduce aminte ce întrebări mi-a pus când a completat fişele de internare, întrebări despre ţara de origine, cetăţenie şi multe altele. Răspunsul a fost din nou afirmativ. Le-a zis celorlalţi exact ce i-am răspuns eu. L-am rugat apoi să spună ce a scris, de fapt, pe acele formulare. A recunoscut că scrisese altceva, nu ce-i spusesem eu. M-am întors apoi spre ceilalţi şi le-am zis: «Vedeţi, exact aşa a fost scrisă şi broşura asta». Deţinuţii au izbucnit în aplauze, iar comandantul a plecat furios“.

Tactica „dezbină şi stăpâneşte“

În anii ’60 ai secolului trecut, autorităţile sovietice au aplicat noi metode în eforturile lor disperate de a-i dezbina pe Martorii lui Iehova. Cartea The Sword and the Shield, publicată în 1999, vorbeşte despre câteva documente KGB ţinute secret în trecut şi păstrate în arhivele guvernului. Iată ce se spune în această carte: „În urma unei conferinţe ce a avut loc în martie 1959, la care au participat agenţii superiori KGB ce conduceau operaţiunile «de luptă împotriva iehoviştilor [Martorilor lui Iehova]», s-a stabilit că era necesar «să se continue aplicarea măsurilor de represiune şi să se ia şi unele măsuri menite să creeze discordie». Agenţii KGB au decis să-i dezbine, să-i demoralizeze şi să-i discrediteze pe sectanţi, precum şi să-i aresteze pe cei mai influenţi conducători ai lor pe baza unor acuzaţii false“.

„Măsurile menite să creeze discordie“ au inclus şi o campanie susţinută care urma să semene neîncredere între fraţii din întreaga Uniune Sovietică. Pentru a atinge acest obiectiv, agenţii KGB au început să răspândească zvonuri răutăcioase despre unii fraţi cu răspundere, avansând ideea că aceştia ar colabora cu Securitatea. Ingenios concepute, aceste minciuni păreau atât de reale, încât mulţi Martori se întrebau în cine mai puteau avea încredere.

O altă tactică a KGB-ului a fost aceea de a pregăti agenţi speciali pentru a juca rolul unor Martori „activi“, care să încerce apoi să obţină poziţii de răspundere în organizaţie. Bineînţeles, aceşti spioni aveau să ţină KGB-ul la curent cu tot ce se întâmpla. De asemenea, agenţii KGB i-au abordat în secret pe unii dintre adevăraţii Martori şi le-au oferit mari sume de bani în schimbul colaborării lor.

Din nefericire, aceste şiretlicuri au reuşit întrucâtva să-i dezbine pe fraţi, inclusiv pe cei din Moldova. S-a creat astfel un climat de neîncredere. Unii fraţi s-au rupt de organizaţie şi au format un grup separat cunoscut drept „opoziţia“.

Înainte de aceste evenimente, fraţii din Uniunea Sovietică făceau referire la organizaţia lui Iehova, la hrana spirituală şi la fraţii cu răspundere numiţi de ea folosind termenul „canalul“. Dar acum, confuzia şi nesiguranţa cu privire la acest „canal“ se accentuau tot mai mult. Cum aveau fraţii să remedieze lucrurile? În mod surprinzător, ei au reuşit să facă aceasta chiar cu ajutorul Statului sovietic. Da, conspiratorii înşişi au contribuit la rezolvarea problemelor create de ei. Cum aşa?

N-au ţinut cont de spiritul lui Dumnezeu

La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, autorităţile sovietice i-au închis pe mulţi „conducători“ ai Martorilor din toată Uniunea Sovietică într-un lagăr situat la circa 150 km de oraşul Saransk din republica Mordovia, aflată în vestul Rusiei. Înainte, distanţa mare dintre fraţi îngreuna comunicarea şi astfel apăreau neînţelegeri. Acum însă cei ce aparţineau aşa-zisei opoziţii erau împreună cu ceilalţi fraţi. Prin urmare, ei au reuşit să discute faţă-n faţă şi au putut deosebi adevărul de minciună. De ce i-au pus autorităţile pe toţi aceşti fraţi împreună? Probabil, au crezut că această întâlnire avea să ducă la un conflict, cauzând şi mai multă dezbinare. Deşi tactica lor era ingenioasă, autorităţile n-au ţinut cont de spiritul unificator al lui Iehova. — 1 Cor. 14:33.

Gheorghe Gorobeţ se afla printre fraţii închişi în Mordovia. Iată ce ne relatează el: „La scurt timp după ce am fost arestat şi trimis în închisoare, a fost adus un frate care se asociase cu opoziţia. El a fost surprins când a văzut că fraţii cu răspundere erau încă închişi, deoarece i se spusese că eram toţi liberi ca păsările cerului şi că duceam o viaţă de huzur cu banii primiţi de la KGB!“

Fratele Gorobeţ adaugă: „În primul an de detenţie au fost închise din motive religioase peste 700 de persoane, dintre care majoritatea erau Martori ai lui Iehova. Am lucrat cu toţii în aceeaşi fabrică şi am avut timp să discutăm cu cei care făceau parte din celălalt grup. Astfel, între anii 1960 şi 1961, s-au clarificat multe lucruri. În cele din urmă, în 1962, membrii comitetului care se ocupa cu organizarea lucrării în Uniunea Sovietică au scris o scrisoare chiar acolo în lagăr. Aceasta a fost trimisă tuturor congregaţiilor din Uniunea Sovietică, îndreptând, cu timpul, răul făcut de minciunile KGB-ului“.

Identificând adevăratul „canal“

Fratele Gorobeţ a fost eliberat din lagărul de muncă în iunie 1964 şi s-a întors imediat în Moldova. Când a ajuns în Tabani, a observat că mulţi Martori de aici aveau încă nelămuriri cu privire la canalul prin care Iehova furniza hrana spirituală şi prin care îşi îndruma poporul. Unii dintre ei nu citeau decât Biblia.

A fost numit un comitet format din trei fraţi maturi spiritual care să clarifice situaţia. Unul dintre primele lucruri pe care le-au întreprins ei a fost acela de a vizita congregaţiile din nordul Moldovei, unde locuiau cei mai mulţi Martori. Fidelitatea de neclintit a acestor fraţi maturi şi a altor supraveghetori creştini, care au suportat multe persecuţii, a fost pentru mulţi o dovadă convingătoare că Iehova continua să folosească aceeaşi organizaţie de la care învăţaseră adevărul la început.

Spre sfârşitul anilor ’60, agenţii KGB au văzut clar că lucrarea de predicare continua în pofida persecuţiilor şi a tacticilor lor subtile. Cartea The Sword and the Shield descrie reacţia lor: „Rapoartele care arătau că până şi în lagărele de muncă «liderii Martori n-au renunţat la convingerile lor ostile, continuându-şi lucrarea chiar şi în acele condiţii» i-au alarmat pe cei de la Biroul Central [al KGB-ului]. În noiembrie 1967, ofiţerii KGB care se ocupau de organizarea operaţiunilor împotriva Martorilor lui Iehova s-au întrunit la [Chişinău] ca să discute despre noi măsuri «necesare pentru a pune capăt lucrării ostile efectuate de sectanţi» şi răspândirii «ideologiei lor subversive»“.

Hărţuiţi de foştii fraţi

Din nefericire, unii au fost înşelaţi de aceste „noi măsuri“ şi au făcut jocul KGB-ului. Câţiva dintre ei cedaseră fricii de oameni şi lăcomiei, iar alţii, care fuseseră fraţi, au ajuns să-i urască pe Martori. Autorităţile au început să se folosească de aceste persoane pentru a le ştirbi integritatea celor fideli. Martorii care suferiseră în închisori şi lagăre de muncă au spus că hărţuiala din partea foştilor fraţi, dintre care unii ajunseseră apostaţi, a fost una dintre cele mai grele situaţii cărora a trebuit să le facă faţă vreodată.

Mulţi apostaţi proveneau din acel grup despre care am vorbit mai înainte, numit „opoziţie“. Iniţial, din acesta au făcut parte unii care erau pur şi simplu derutaţi de informaţiile false transmise de agenţii KGB. Totuşi, printre cei care rămăseseră încă ataşaţi de această grupare spre sfârşitul anilor ’60 se aflau persoane care demonstrau spiritul nociv al clasei sclavului rău. Contrar avertismentului dat de Isus, ele au început „să-i bată pe tovarăşii [lor] de sclavie“. — Mat. 24:48, 49.

În pofida tuturor presiunilor exercitate de agenţii KGB şi de colaboratorii lor slugarnici, tactica „dezbină şi stăpâneşte“ îndreptată împotriva poporului lui Dumnezeu a eşuat. La începutul anilor ’60, când fraţii fideli au început să reunifice organizaţia din Moldova, cei mai mulţi Martori făceau parte din „opoziţie“. Însă până în 1972, marea lor majoritate şi-au reluat serviciul fidel alături de organizaţia lui Iehova.

Un persecutor arată apreciere

Fraţii fideli care au rămas în Moldova în perioada regimului comunist au continuat să facă lucrarea de predicare cât mai bine posibil. Ei le-au depus mărturie în mod informal membrilor familiei, prietenilor, colegilor de şcoală şi de muncă. Erau însă foarte prudenţi deoarece mulţi activişti de partid din Moldova erau susţinători fanatici ai ideologiei comuniste. Dar nu toţi comuniştii îi dispreţuiau pe Martorii lui Iehova.

Simeon Voloşanovschi ne relatează: „Jandarmii ne-au percheziţionat casa şi au confiscat multe publicaţii. Ofiţerul care ne supraveghea a făcut o listă cu toate acestea. Mai târziu, el s-a întors şi mi-a cerut să văd dacă lista era corectă. În timp ce verificam toate publicaţiile trecute pe listă, am observat că lipsea una: un Turn de veghe care oferea sfaturi pentru o viaţă de familie mai fericită. L-am întrebat pe ofiţer dacă ştie ceva despre revistă. «Am luat-o acasă să o citim în familie», a spus el puţin jenat. «Şi v-a plăcut ce-aţi citit?», l-am întrebat. «Bineînţeles! Ne-a plăcut foarte mult!», a răspuns el“.

Opoziţiile slăbesc, creşterea continuă

În anii ’70 ai secolului trecut, autorităţile comuniste au renunţat la tactica de a-i aresta şi a-i deporta pe slujitorii lui Iehova. Totuşi, unii fraţi au fost arestaţi şi trimişi în instanţă pentru că au depus mărturie ori au asistat la întrunirile creştine. Dar pedepsele nu mai erau atât de aspre.

În 1972, în Moldova, ca de altfel pretutindeni, au început să fie numite corpuri de bătrâni. Gheorghe Gorobeţ îşi aminteşte: „Fraţii au acceptat cu multă bucurie noua măsură, considerând-o o dovadă în plus că spiritul lui Iehova îşi făcea lucrarea. Mai mult decât atât, creşterea numărului de bătrâni numiţi a contribuit la progresul congregaţiilor din Moldova nu numai din punct de vedere spiritual, ci şi numeric“.

Bineînţeles că, până atunci, fraţii câştigaseră multă experienţă în ce priveşte organizarea lucrării de predicare şi învăţaseră să fie prudenţi când tipăreau publicaţiile biblice. Când comuniştii au început să-i prigonească pe fraţi, publicaţiile se tipăreau în două locuri din Moldova, iar în anii de crunte persecuţii, lucrarea de tipărire se efectua doar noaptea. Fraţii care luau parte la această lucrare aveau două slujbe: una ziua, când îşi efectuau activităţile cotidiene ca semenii lor, şi alta noaptea, când lucrau până la primele ore ale dimineţii ca să tipărească literatură pentru congregaţii.

Totuşi, situaţia s-a schimbat când opoziţia a mai slăbit în intensitate, iar fraţii nu mai erau supravegheaţi atât de strict. Astfel, ei au reuşit să folosească mai eficient tipografiile clandestine şi au putut repartiza şi alţi voluntari pentru a se ocupa de această lucrare. Drept rezultat, producţia de literatură a crescut.

De asemenea, fraţii şi-au îmbunătăţit tehnica de lucru în tipografie. De exemplu, ei au folosit unele matriţe speciale care puteau fi bătute la maşina de scris. În plus, au modificat presele de tipar în aşa fel încât acestea să tipărească simultan o coală pe ambele părţi. Toate aceste îmbunătăţiri au sporit şi mai mult producţia de literatură. Trecuse demult vremea când auxiliarele biblice erau copiate manual!

După cum era şi firesc, având mai multe publicaţii la dispoziţie, fraţii au putut să studieze mai mult. Studiind şi comunicând mult mai uşor, ei au reuşit să şteargă şi ultimele urme ale confuziei din trecut. Însă aceste îmbunătăţiri erau doar o anticipare a situaţiilor favorabile de care urmau să se bucure slujitorii lui Iehova din Moldova.

Închinarea adevărată ia avânt

Deşi era un colos politico-militar aflat în plină glorie, comunismul sovietic n-a reuşit să distrugă închinarea adevărată. De fapt, deportându-i pe fraţi, sovieticii au contribuit fără să vrea la răspândirea veştii bune „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8). Prin profetul Isaia, Iehova a făcut această promisiune: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere . . . Aceasta este moştenirea slujitorilor DOMNULUI; dreptatea lor este de la Mine“ (Is. 54:17). Cât de adevărate s-au dovedit aceste cuvinte!

Schimbarea care a avut loc în guvernul Uniunii Sovietice în 1985 le-a făcut viaţa mult mai uşoară Martorilor lui Iehova. Ei nu mai erau urmăriţi în permanenţă de poliţia secretă şi nu mai erau amendaţi pentru că asistau la întruniri religioase. Deşi fraţii din Moldova au continuat să se întrunească în grupuri de zece persoane sau chiar mai puţine, ei au început să se folosească de unele ocazii precum nunţile ori înmormântările pentru a ţine mici congrese de circumscripţie.

Lucrarea de predicare a luat avânt în vara anului 1989, când s-au ţinut congrese internaţionale în trei oraşe din Polonia: Chorzow (lângă Katowice), Poznan şi Varşovia. La aceste congrese au asistat sute de delegaţi din Moldova. Ce emoţionant a fost pentru aceşti fraţi fideli — obişnuiţi să se întrunească pe ascuns în grupuri mici — să se numere printre mulţimile de Martori bucuroşi veniţi din multe ţări şi să se închine lui Iehova împreună!

Fraţii din Moldova au avut parte de o altă mare bucurie spirituală în 1991, când, pentru prima dată în istoria lucrării din această ţară, s-au putut ţine în mod liber congrese de circumscripţie. Un alt eveniment deosebit a avut loc în 1992: congresul internaţional din Sankt Petersburg (Rusia). La acest congres au asistat mai mulţi delegaţi din Moldova decât au asistat la cele trei congrese ţinute în 1989 în Polonia. Într-adevăr, Iehova deschisese zăgazurile cerurilor şi începuse să toarne binecuvântări peste slujitorii săi loiali şi recunoscători.

Supraveghetorii itineranţi primesc instruire

O libertate mai mare le-a permis fraţilor din comitetul care coordona lucrarea în Uniunea Sovietică să ţină legătura cu supraveghetorii itineranţi. În decembrie 1989, aceşti fraţi maturi spiritual, pe atunci în număr de 60, s-au întrunit la Lvov (Ucraina) pentru a beneficia de un program de instruire. Ce ocazie fericită şi încurajatoare s-a dovedit a fi aceasta pentru toţi cei prezenţi, care suferiseră în închisori, lagăre de muncă sau din cauza altor persecuţii! Mulţi dintre ei legaseră prietenii încă din acele timpuri grele.

Patru dintre supraveghetorii itineranţi din acea clasă erau din Moldova. Când s-au întors în ţară, ei le-au împărtăşit fraţilor din congregaţii sfaturile înţelepte pe care le-au primit la Lvov, mai ales cele privitoare la lucrarea de predicare. De exemplu, ei i-au îndemnat pe fraţi să continue să fie prudenţi când depun mărturie despre Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă se bucurau deja de mai multă libertate (Mat. 10:16). De ce mai era nevoie de prudenţă? Deoarece, teoretic vorbind, lucrarea era încă interzisă.

O nevoie stringentă de Săli ale Regatului

Încă de la începuturile lucrării de predicare din Moldova, fraţii au fost conştienţi că aveau nevoie de săli pentru întruniri. De fapt, în 1922, Studenţii în Biblie din satul Corjeuţi au construit o sală pe cont propriu. Această „Casă de adunări“, cum era ea numită, a fost folosită mulţi ani.

Spre sfârşitul anilor ’80, când opoziţia din partea autorităţilor a început să slăbească, în multe oraşe şi sate existau congregaţii formate din câteva sute de vestitori. Aceştia se întruneau în grupuri mici în case particulare. Sosise oare timpul să se înceapă construirea de Săli ale Regatului? Pentru a afla răspunsul, fraţii au apelat la mai mulţi funcţionari comunali.

Unii dintre ei au fost gata să colaboreze. Aşa s-a întâmplat la Feteşti, un sat din nordul Moldovei, cu 3 150 de locuitori. În ianuarie 1990, fraţii au avut o întrevedere cu primarul, care le-a spus că, în satul său, lucrarea Martorilor nu avea nici o restricţie. Fiind încă prudenţi, fraţilor le era greu să creadă cele spuse de primar. Astfel, ei au cerut permisiunea de a modifica locuinţa unui frate în aşa fel încât să poată fi folosită ca o mică Sală a Regatului, chiar dacă congregaţia avea 185 de vestitori!

Primarul le-a aprobat cererea, iar fraţii s-au apucat de treabă. Însă, nu după mult timp, s-au lovit de un mare obstacol. Şi-au dat seama că, dacă ar fi dărâmat un anumit perete, casa s-ar fi prăbuşit. Lucrările au ajuns într-un punct mort. Ce era de făcut? Fraţii s-au hotărât să-l abordeze din nou pe primar şi să-i explice situaţia. Ce fericiţi au fost când au primit aprobarea de a construi o Sală a Regatului nou-nouţă! Fraţii din congregaţie s-au apucat de lucru şi au terminat sala în numai 27 de zile.

Pentru ca toţi să aibă loc în noua Sală a Regatului, congregaţia din Feteşti s-a despărţit în două. Însă mulţi vestitori noi nu erau încă botezaţi. Aşa că fraţii s-au gândit să includă în programul de dedicare şi o cuvântare de botez. Aşadar, după cuvântare, toţi au asistat la botezul celor 80 de persoane, care şi-au simbolizat dedicarea lui Iehova într-un râu din apropiere.

Bineînţeles, multe alte congregaţii aveau neapărat nevoie de o Sală a Regatului. Fraţii din unele congregaţii au văzut în publicaţii fotografii cu Săli ale Regatului şi s-au hotărât să construiască ceva asemănător. Strângând un fond din resurse proprii şi dând dovadă de multă iniţiativă, ei s-au apucat de lucru. Există nenumărate exemple în acest sens. În perioada 1990–1995, fraţii au ridicat peste 30 de Săli ale Regatului — toate fiind construite cu muncitori locali şi cu bani proprii.

Unele Săli ale Regatului au fost folosite şi pentru congresele de circumscripţie. Dar asistenţa la aceste congrese era atât de numeroasă, încât mulţi rămâneau fără loc şi trebuiau să asculte programul de afară. Prin urmare, fraţii s-au hotărât să construiască o Sală de Congrese. Nici de data aceasta ei n-au stat pe gânduri. În 1992, în decurs de numai trei luni, ei au construit în Corjeuţi prima Sală de Congrese din Moldova, cu o capacitate de 800 de locuri. Anul următor, Martorii au construit la Feteşti o Sală de Congrese cu 1 500 de locuri, folosind şi de această dată propria forţă de muncă şi propriile resurse.

Aceste construcţii s-au realizat într-o perioadă favorabilă, întrucât, pe la mijlocul anilor ’90, schimbările politice şi declinul economic au dus la devalorizarea rapidă a monedei naţionale. Drept urmare, banii folosiţi pentru a construi o Sală a Regatului la începutul anilor 1990 n-ar fi fost suficienţi câţiva ani mai târziu nici măcar pentru a cumpăra scaunele necesare!

Construirea Sălilor Regatului în sud

Congregaţiile din sudul Moldovei dispuneau de mai puţine Săli ale Regatului decât cele din nord. Astfel că, întrucât lucrarea înregistra un progres rapid în anii 1990, multor congregaţii noi din sud le era greu să găsească locuri corespunzătoare pentru întruniri. Se foloseau unele şcoli, dar acestea erau din ce în ce mai greu de închiriat.

Prin organizaţia sa, Iehova le-a venit din nou în ajutor fraţilor. Chiar la momentul potrivit, Corpul de Guvernare a făcut posibilă finanţarea lucrărilor de construire a Sălilor Regatului în ţările cu resurse limitate, cum este şi Moldova, înfiinţând Fondul pentru Sălile Regatului.

Fraţii s-au folosit în mod eficient de această măsură. Ceea ce s-a realizat în Chişinău este un exemplu excelent în acest sens. În 1999 nu exista nici o Sală a Regatului în capitală. Dar în iulie 2002, aici existau 10 săli care satisfăceau necesităţile a 30 de congregaţii din cele 37 din oraş, iar alte trei săli erau în construcţie.

În sfârşit, recunoaştere juridică!

La 27 august 1991, Moldova a devenit republică independentă. Şi, întrucât sovieticii erau cei care interziseseră lucrarea Martorilor lui Iehova în Moldova, interdicţia nu mai era acum în vigoare. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova, al căror număr se ridica atunci la 4 000, nu erau încă înregistraţi din punct de vedere juridic ca organizaţie religioasă.

La îndrumarea Corpului de Guvernare, fraţii de la biroul din Moldova au acţionat cu promptitudine şi au făcut demersuri pe lângă instituţiile guvernamentale competente pentru ca Martorii lui Iehova să fie recunoscuţi din punct de vedere juridic. Răspunsul noii conduceri a fost favorabil. Însă era nevoie de timp pentru întocmirea documentelor necesare, dar, în cele din urmă, la 27 iulie 1994, fraţii au primit actul oficial de înregistrare.

Ce zi memorabilă pentru Martorii lui Iehova din Moldova! Acum, după circa şase decenii de interdicţii, persecuţii şi detenţii, ei i se puteau închina lui Iehova şi puteau predica vestea bună fără oprelişti. De asemenea, ei puteau ţine congrese de district. Într-adevăr, în august 1994, la o lună după obţinerea recunoaşterii juridice, Martorii lui Iehova s-au întrunit pe cel mai mare stadion din Chişinău pentru primul congres de district ţinut vreodată în Moldova. Ce eveniment emoţionant a fost acesta!

Extinderea Betelului

Până în 1995, s-a ajuns la peste 10 000 de vestitori ai Regatului. Un mic birou din Chişinău se ocupa de unele aspecte ale lucrării din Moldova, dar întreaga lucrare era supravegheată de filiala din Rusia, situată la circa 2 000 km depărtare. Exista însă o filială mai apropiată, cea din România, la numai 500 km distanţă; în plus, majoritatea moldovenilor vorbeau limba română, care a devenit limba oficială a Moldovei. Analizând îndeaproape situaţia, Corpul de Guvernare a recomandat ca filiala din România să supravegheze şi lucrarea din Moldova.

Între timp, creşterea constantă a pus la grea încercare biroul din Chişinău, care era situat într-un mic apartament. Evident, sosise timpul să se întemeieze o familie Betel. Printre primii membri ai familiei s-au numărat Ion şi Iulia Rusu. Fratele Rusu slujise ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie în perioada 1991–1994. Alt membru al familiei Betel era Gheorghe Gorobeţ, care a slujit ca supraveghetor de district până la primirea acestei repartiţii. El locuia în afara Betelului şi făcea naveta în fiecare zi. După ce au slujit mai mulţi ani în România, Guenther şi Rosaria Matzura, absolvenţi ai celei de-a 67-a promoţii a Şcolii Galaad, au venit în Moldova la 1 mai 1996.

Pe măsură ce numărul vestitorilor creştea, era nevoie de tot mai mulţi lucrători la Betel. Dar spaţiul era limitat. Până în 1998, Betelul din Moldova a ajuns să fie format din cinci apartamente situate în locuri diferite! Prin urmare, fraţii au început să caute un teren potrivit pentru construirea unui singur complex Betel. Binevoitoare, autorităţile guvernamentale din Chişinău le-au oferit fraţilor o proprietate de 3 000 m² chiar în centrul oraşului, ofertă pe care ei au acceptat-o plini de recunoştinţă. Gândindu-se că în viitor Betelul s-ar putea extinde, fraţii au mai cumpărat o proprietate învecinată.

S-a încheiat un contract cu o firmă locală pentru ridicarea structurii clădirii. Restul lucrărilor a fost efectuat de voluntari internaţionali, precum şi de surori şi fraţi din ţară. Lucrările de construcţie au început în septembrie 1998, iar după numai un an şi două luni, familia Betel a fost fericită să se mute în casă nouă, unde toţi puteau în sfârşit să lucreze împreună.

Programul de dedicare s-a ţinut la 16 septembrie 2000 şi au participat oaspeţi din 11 ţări. În ziua următoare, pe stadionul sportiv local, Gerrit Lösch, membru al Corpului de Guvernare, s-a adresat unui auditoriu format din peste 10 000 de persoane. Toţi au simţit calda iubire creştină care îi uneşte pe slujitorii lui Iehova de pe tot globul.

În prezent, familia Betel din Moldova este formată din 26 de membri. Unii, asemenea lui David şi Miriam Grozescu, au venit din alte ţări pentru a sluji ca betelişti cu serviciul în străinătate. Alţii, cum este şi Enno Schlenzig, au urmat cursurile Şcolii de Instruire Ministerială în ţara lor natală, iar apoi au acceptat să slujească în Moldova. Astfel, diversitatea etnică a membrilor familiei Betel compensează numărul lor mic.

Lucrători instruiţi

În deceniile de interdicţii şi persecuţii, slujitorii lui Iehova din Moldova au dat dovadă de multă prudenţă când le-au împărtăşit altora vestea bună, făcând aceasta doar în mod informal. Dar acum era timpul ca ei să ia parte la lucrarea din casă în casă şi la mărturia stradală. Fraţii au fost gata imediat să se angajeze în aceste forme ale ministerului, îndeosebi în lucrarea stradală. Totuşi, pe măsură ce numărul vestitorilor creştea, a fost nevoie de echilibru. Aşadar, congregaţiile au fost încurajate să se concentreze asupra lucrării din casă în casă, ceea ce au şi făcut cu conştiinciozitate.

Vestitorii au observat mai mult ca oricând cât de mult tânjesc semenii lor după adevărata hrană spirituală. Pentru a contribui la satisfacerea acestei necesităţi, organizaţia lui Iehova le-a pus la dispoziţie congregaţiilor revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă!, precum şi alte auxiliare biblice atât în română, cât şi în rusă. În plus, vestitorii s-au străduit să devină mai eficienţi folosind introducerile sugerate în Ministerul nostru pentru Regat. Ei s-au folosit şi de instruirea progresivă oferită la Şcoala de Minister Teocratic.

Mai mult decât atât, fraţi cu experienţă din alte ţări au fost de un real ajutor mai ales pe plan organizatoric. Asemenea spalierelor care susţin viţa-de-vie, aceşti fraţi competenţi şi cu spirit de dăruire s-au dovedit o sursă de sprijin şi de stabilitate pentru congregaţii.

O perioadă de creştere rapidă

Creşterea rapidă a numărului de discipoli din Moldova este evidentă îndeosebi în capitală, care are o populaţie de 662 000 de locuitori. În ianuarie 1991, înainte de obţinerea recunoaşterii juridice, în Chişinău erau numai două congregaţii, cu circa 350 de vestitori. Dar, până în ianuarie 2003, acest număr a crescut vertiginos, ajungând la 37 de congregaţii, cu peste 3 870 de vestitori! Într-o congregaţie, 101 persoane care studiau Biblia au devenit vestitori în numai 9 luni! Cu un astfel de ritm de creştere, nu este ceva neobişnuit ca aceste congregaţii din oraş să se despartă şi să se formeze altele noi în numai doi ani.

În august 1993, în Moldova erau 6 551 de vestitori. Până în martie 2002, numărul vestitorilor s-a ridicat la 18 425, o creştere de 280% în 9 ani! Pe parcursul aceleiaşi perioade, numărul pionierilor regulari a crescut de la 28 la 1 232.

Viceprimar, apoi pionier

Mulţi dintre cei ce au ajuns să-l cunoască pe Iehova au fost în trecut comunişti sau chiar au avut funcţii politice. Să luăm cazul lui Valeriu Mârza, care a fost viceprimarul oraşului Soroca, oraş cu o populaţie de 39 000 de locuitori. Cu anumite ocazii speciale, când aveau loc defilări, Valeriu se afla la balcon printre demnitarii care erau salutaţi de participanţii la marş. Prin urmare, el era o persoană binecunoscută în oraş.

În cele din urmă, Valeriu a început să studieze Biblia şi s-a botezat. Cum au reacţionat oamenii când le-a predicat? „Aproape toţi m-au invitat înăuntru“, spune fratele Mârza. „Am avut ocazii excelente de a depune mărturie, iar împreună cu soţia mea am găsit un sol foarte productiv în oraşul nostru!“ După puţin timp, fratele Mârza a fost numit pionier special. De asemenea, împreună cu soţia sa a slujit un an la Betel. În prezent, ei au privilegiul de a sluji în lucrarea de circumscripţie.

Pionierii dau o mână de ajutor

Deşi proporţia de vestitori la numărul de locuitori pe care o are Moldova este una dintre cele mai mari din Europa, în multe sate şi oraşe mai mici nu există nici un Martor. Din cauza problemelor economice, majoritatea vestitorilor şi a pionierilor nu pot sluji acolo unde este nevoia mai mare. Pentru ca teritoriul să fie parcurs în întregime, filiala din România a numit aproape 50 de pionieri speciali în Moldova. Peste 20 dintre ei au urmat cursurile Şcolii de Instruire Ministerială, care s-au ţinut în România, Rusia şi Ucraina.

Aceşti evanghelizatori neobosiţi obţin rezultate excelente. De exemplu, în 1995, când Serghei şi Oxana Zighel, un cuplu de pionieri speciali, au fost repartizaţi în Căuşeni, aici nu erau decât 15 vestitori. Familia Zighel i-a ajutat pe fraţii din acest oraş să iniţieze multe studii biblice. În plus, spiritul de pionier şi bucuria lor i-au determinat pe mulţi să li se alăture în serviciul cu timp integral. Acum, în Căuşeni sunt două congregaţii în care activează circa 155 de vestitori — de zece ori mai mult decât în urmă cu numai şapte ani! Între timp, familia Zighel a început să slujească în lucrarea de circumscripţie, având astfel posibilitatea să ajute mult mai multe congregaţii.

Libertate şi alte greutăţi

Guvernarea umană, indiferent de forma pe care o îmbracă, are neajunsurile ei. Sub regimul monarhist din România, sub dictatura fascistă şi sub comunism, slujitorii lui Iehova din Moldova au întâmpinat opoziţii din partea clerului, s-au confruntat cu interdicţii, persecuţii, unii fiind chiar deportaţi. În zilele noastre, Martorii lui Iehova trebuie să facă faţă, la fel ca toţi ceilalţi oameni, problemelor financiare care îi pot obliga pe ambii părinţi să aibă un serviciu laic. Alţii întâmpină greutăţi în găsirea unui loc de muncă.

În acelaşi timp, delincvenţa şi corupţia iau amploare, iar materialismul şi degradarea morală fac tot mai multe victime. Pot slujitorii lui Iehova să iasă victorioşi în lupta împotriva acestor pericole subtile la adresa spiritualităţii lor? Cu certitudine! Ei au învăţat din experienţă că Iehova nu îi abandonează niciodată pe cei care îi rămân loiali şi care se îndreaptă spre el când se confruntă cu încercări şi tentaţii. — 2 Tim. 3:1–5; Iac. 1:2–4.

Situaţia existentă în prezent ne duce cu gândul la capitolul 14 din cartea Revelaţia, unde se vorbeşte despre două secerişuri simbolice. Unul se referă la culegerea „viţei de vie a pământului“ — o recoltă rea, care, potrivit profeţiei, creşte rapid în aceste ultime zile (Rev. 14:17–20; Ps. 92:7). În curând, această „viţă de vie“, împreună cu toate roadele ei putrede, va fi smulsă şi azvârlită în „marele teasc al furiei lui Dumnezeu“. Cât de mult aşteaptă slujitorii lui Iehova acel moment!

Până atunci, creştinii unşi şi însoţitorii lor se bucură de prosperitate spirituală. ‘Via de vin spumos’ a lui Iehova va continua să producă din abundenţă hrană spirituală nutritivă, de care oamenii asemănători oilor se simt atraşi. De ce slujitorii lui Dumnezeu sunt siguri de acest lucru? Deoarece însuşi Iehova este Păzitorul viei lui preţioase (Is. 27:2–4). Cât de evident a fost acest lucru în Moldova! Tacticile lui Satan — indiferent că a fost vorba de persecuţii, deportări, propagande mincinoase sau fraţi falşi — le-au făcut greutăţi slujitorilor lui Dumnezeu, dar nu i-au învins niciodată. — Is. 54:17.

Într-adevăr, „fericit este omul care continuă să suporte încercarea, deoarece, devenind aprobat, va primi coroana vieţii, pe care Iehova le-a promis-o celor care continuă să-l iubească“ (Iac. 1:12). Fie ca istoria Martorilor lui Iehova din Moldova să vă impulsioneze ‘să continuaţi să-l iubiţi’ pe Dumnezeu, ‘să continuaţi să suportaţi încercarea’ şi să „continuaţi să daţi mult rod“. — Ioan 15:8.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 71]

„Crama“ Rusiei şi a Europei Răsăritene

Verile lungi şi solul fertil fac din Moldova locul ideal pentru viticultură, activitate care îşi are începuturile cu mii de ani în urmă. Aceasta a cunoscut o mare dezvoltare la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n. şi, mai târziu, în secolul II-lea, când localnicii au stabilit legături cu grecii, respectiv cu romanii.

În prezent, viticultura este cea mai importantă ramură a agriculturii Moldovei, cele aproape 130 de întreprinderi vinicole obţinând o producţie anuală de până la 140 milioane de litri. Circa 90% din producţia de vin este exportată — în special în Rusia, în jur de 80% şi în Ucraina, 7%.

[Chenarul de la pagina 72]

O scurtă privire asupra Moldovei

Relieful: Centrul şi nordul ţării cuprind zone acoperite de păduri, coline cu o vegetaţie bogată şi regiuni de stepă, sau păşuni. În partea de sud predomină stepa cu terenuri cultivate.

Populaţia: Etnicii moldoveni reprezintă circa două treimi din numărul total de locuitori, restul populaţiei fiind format în principal din ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari şi evrei. Majoritatea moldovenilor aparţin Bisericii Ortodoxe Răsăritene.

Limba: Româna este limba oficială. Mulţi vorbesc şi rusa, mai ales în oraşe, unde sunt folosite în mod curent ambele limbi.

Ocupaţii: Agricultura şi industria alimentară sunt principalele ramuri ale economiei. Industria prelucrătoare este în curs de dezvoltare.

Alimentaţia: Se cultivă viţă-de-vie, grâu, porumb, sfeclă-de-zahăr şi floarea-soarelui. Se cresc bovine, în special vaci de lapte, precum şi porci.

Clima: Temperaturile sunt cuprinse între -4°C, în ianuarie, şi circa 21°C, în iulie. Clima este caldă, cu ierni în general blânde. Nivelul mediu al precipitaţiilor este de aproximativ 500 mm/an.

[Chenarul de la paginile 83–85]

Exemple remarcabile de neutralitate creştină

George Vacarciuc: Fratele Vacarciuc a crescut într-o familie de Martori ai lui Iehova. În decembrie 1942, fasciştii i-au trimis ordin de încorporare. El a refuzat serviciul militar şi a fost închis timp de 16 zile într-o celulă complet întunecată, unde primea foarte puţină mâncare. Apoi a fost adus din nou în faţa autorităţilor. Acestea i-au promis că-i anulează pedeapsa, care încă nu-i fusese citită, dacă se conforma ordinului. Şi de data aceasta el a refuzat.

Drept consecinţă, George a fost condamnat la 25 de ani închisoare. Însă la 25 septembrie 1944, când au venit trupele sovietice, el a fost eliberat. După mai puţin de două luni, sovieticii au încercat să-l determine să se înroleze. Pentru că a refuzat să-şi încalce conştiinţa instruită biblic, a fost condamnat la zece ani de muncă forţată în mai multe lagăre. Timp de un an familia lui nu a ştiut nimic de el. După cinci ani, la 5 decembrie 1949, fratele Vacarciuc a fost eliberat. S-a întors acasă, în Corjeuţi, şi i-a rămas fidel lui Iehova până la moartea sa, survenită la 12 martie 1980.

Parfin Goreacioc: Născut în 1900, fratele Goreacioc a cunoscut adevărul biblic în satul Hlina, în perioada 1925–1927. El şi fraţii săi, Nicolae şi Ion, au aflat adevărul de la Damian şi Alexandru Roşu, primii Studenţi în Biblie din sat.

În 1933, împreună cu alţi Martori, Parfin a fost arestat şi dus în oraşul Hotin, unde a fost interogat şi amendat pentru că le predica oamenilor. În 1939, ca urmare a presiunilor exercitate de preotul din sat, Parfin a fost dus la jandarmeria din satul vecin Ghilavăţ. Aici, jandarmii l-au legat cu faţa în jos pe două taburete şi l-au bătut crunt la tălpi.

Când fasciştii au venit la putere, Parfin a fost arestat din nou şi aruncat în închisoare. În acelaşi an a fost eliberat de sovietici, doar pentru a fi arestat încă o dată pentru că a refuzat serviciul militar. A fost ţinut mai multe luni într-o închisoare din Chişinău, iar apoi pus în libertate.

În 1947, sovieticii l-au arestat din nou pe Parfin, condamnându-l de data aceasta la opt ani de exil pentru că a predicat Regatul lui Dumnezeu. În 1951, copiii lui au fost deportaţi în Siberia, dar nu au putut să fie împreună cu tatăl lor. De fapt, nu l-au mai văzut niciodată. Parfin s-a îmbolnăvit grav în timpul exilului, iar în 1953 a murit, rămânând fidel până la sfârşitul vieţii sale.

Vasile Pădureţ: Născut în 1920 în Corjeuţi, fratele Pădureţ a învăţat adevărul în 1941, în timpul ocupaţiei fasciste. Prin urmare, el a avut de suferit atât din cauza fasciştilor, cât şi a sovieticilor. Plin de curaj, el le-a spus sovieticilor: „Nu am împuşcat nici un bolşevic şi nu voi împuşca nici un fascist“.

Deoarece şi-a ascultat conştiinţa şi a luat această poziţie bazată pe Biblie, Vasile a fost condamnat la zece ani de detenţie într-un lagăr de muncă sovietic. Totuşi, pedeapsa i-a fost redusă la cinci ani, iar la 5 august 1949, el s-a întors acasă. Când a fost arestat a treia oară, începuse Operaţiunea „Nord“. Astfel că la 1 aprilie 1951, Vasile şi familia sa au fost urcaţi într-un vagon de marfă şi trimişi în Siberia. După circa cinci ani, li s-a permis să se întoarcă în Corjeuţi (Moldova). La 6 iulie 2002, când această relatare era în curs de pregătire, Vasile a încetat din viaţă, rămânându-i fidel lui Iehova până la sfârşit.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 89, 90]

„N-aş da viaţa petrecută în serviciul Creatorului pentru nimic în lume“

Ion Sava Ursoi

Anul naşterii: 1920

Anul botezului: 1943

Date personale: A slujit ca supraveghetor de circumscripţie în perioada regimului comunist.

M-am născut în Caracuşeni (Moldova) şi am învăţat adevărul înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Soţia mea a murit în 1942. Când am îngropat-o, o gloată m-a alungat din cimitir. Din ce cauză? Deoarece îmi schimbasem religia. În acelaşi an, guvernul fascist a încercat să mă constrângă să mă înrolez. Dorind să-mi păstrez neutralitatea politică, am refuzat să merg în armată. Am fost condamnat la moarte, dar mai târziu pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu 25 de ani de închisoare. Am fost dus dintr-un lagăr în altul. În perioada în care am fost închis la Craiova, în România, au venit trupele sovietice şi am fost eliberaţi.

N-am apucat să mă bucur de libertate deoarece comuniştii m-au închis din nou. M-au trimis la Kalinin, în Rusia. Doi ani mai târziu, în 1946, m-au lăsat să mă întorc acasă, în satul meu, unde am ajutat la reorganizarea lucrării de predicare. Apoi, în 1951, sovieticii m-au arestat iarăşi. De data aceasta, m-au deportat împreună cu mulţi alţi Martori în Siberia. Nu m-am întors acasă decât în 1969.

Privind în urmă la viaţa mea, îmi amintesc multe situaţii în care Iehova mi-a dat putere să-mi păstrez integritatea. N-aş da viaţa petrecută în serviciul Creatorului pentru nimic în lume. În prezent, trebuie să mă lupt cu limitele impuse de bătrâneţe şi de o sănătate şubredă. Însă speranţa sigură a vieţii în lumea nouă, unde îmi voi redobândi vigoarea tinereţii, îmi întăreşte hotărârea de a ‘nu renunţa să fac ce este excelent’. — Gal. 6:9.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 100–102]

Sunt atâtea lucruri despre care vreau să cânt!

Alexandra Cordon

Anul naşterii: 1929

Anul botezului: 1957

Date personale: A suferit mult în timpul regimului sovietic. În prezent, slujeşte ca vestitoare într-o congregaţie.

Dragostea pentru muzică m-a ajutat să găsesc adevărul, iar mai târziu, când credinţa mi-a fost pusă la încercare, să-mi păstrez o spiritualitate puternică. Totul a început în anii 1940, în perioada adolescenţei, când am cunoscut un grup de tineri din Corjeuţi care îşi petreceau timpul liber cântând melodiile Regatului şi purtând discuţii biblice. Adevărurile spirituale pe care le-am învăţat cu acele ocazii au avut un efect puternic asupra mea.

Nu după mult timp am devenit proclamatoare a veştii bune. Acesta a fost motivul pentru care în 1953 am fost arestată împreună cu alţi 10 Martori. Până la proces am stat într-o închisoare din Chişinău. Mi-am păstrat forţa spirituală cântând melodiile Regatului, ceea ce l-a înfuriat pe unul dintre gardieni. „Eşti în puşcărie. Aici nu se cântă!“, mi-a spus el.

„Toată viaţa am cântat. De ce m-aş opri acum? Puteţi să mă închideţi, dar nu-mi puteţi închide gura. Inima mea este liberă şi îl iubesc pe Iehova. Sunt atâtea lucruri despre care vreau să cânt!“, i-am răspuns.

Am fost condamnată la 25 de ani într-un lagăr de muncă din Inta, lângă Cercul Polar de Nord. În scurta perioadă de vară am lucrat împreună cu ceilalţi Martori în pădurile din apropiere. Şi de data aceasta, melodiile Regatului, dintre care multe le ştiam pe de rost, ne-au ajutat să rămânem tari spiritualiceşte şi să ne simţim liberi. Mai mult decât atât, gardienii de aici, spre deosebire de cel din Chişinău, ne încurajau să cântăm.

Am stat în lagărul din Inta trei ani, trei luni şi trei zile. Apoi am beneficiat de o amnistie şi am fost eliberată. Nu mi s-a permis să mă întorc acasă în Moldova, aşa că am mers la Tomsk, în Rusia. Acolo, după patru ani petrecuţi departe de soţul meu, care fusese de asemenea închis, am putut fi din nou împreună.

Fiind arestată, n-am putut să-mi simbolizez dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. Aşadar, i-am întrebat pe fraţii din Tomsk ce puteam face. Întrucât mai erau câteva persoane care doreau să se boteze, fraţii au acţionat imediat şi au făcut pregătiri pentru botez. Din cauza interdicţiei, ei s-au hotărât să facă botezurile noaptea, într-un lac din pădurea din apropiere.

La ora stabilită, am pornit de la marginea oraşului Tomsk şi am intrat în pădure, doi câte doi, ca să nu dăm de bănuit. Fiecare pereche trebuia să meargă după cea din faţă până când ajungeam cu toţii în siguranţă la lac. Aşa ne-a fost înţelegerea. Însă, din nefericire, surorile mai în vârstă din faţa noastră s-au abătut din drum. Noi am mers după ele, iar cei din spatele nostru ne-au urmat cu încredere. În scurt timp, în jur de zece oameni ne-am trezit bâjbâind prin întuneric, uzi până la piele şi dârdâind de frig. Se ştia că prin zonă umblă urşi şi lupi, aşa că ne imaginam tot felul de lucruri. Eram atât de încordaţi, încât orice zgomot ciudat ne dădea fiori.

Gândindu-mă că era foarte important să nu ne pierdem cu firea şi să nu intrăm în panică, le-am spus celorlalţi că ar fi bine să stăm liniştiţi şi să fluierăm o cântare a Regatului, în speranţa că restul grupului ne va auzi. În plus, ne-am rugat fierbinte. Imaginaţi-vă ce bucuroşi am fost când am auzit aceeaşi melodie răsunând în întuneric! Da, fraţii noştri ne auziseră! Au aprins imediat o lanternă ca să putem ajunge la ei. La scurt timp după aceea, am fost cufundaţi în apa rece ca gheaţa, însă eram atât de fericiţi încât nici nu mai simţeam frigul.

În prezent am 74 de ani şi locuiesc din nou în Corjeuţi, unde am cunoscut adevărul. Şi acum, la bătrâneţe, sunt încă atâtea lucruri despre care vreau să cânt, mai ales lucruri care îi aduc laudă Tatălui nostru ceresc!

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 104–106]

Am încercat să urmez exemplul părinţilor mei

Vasile Ursu

Anul naşterii: 1927

Anul botezului: 1941

Date personale: A slujit ca serv de grupă şi a participat la lucrarea clandestină de tipărire a publicaţiilor.

Părinţii mei, Simeon şi Maria Ursu, s-au botezat în 1929. Eu eram cel mai mare dintre cei cinci copii ai lor. În perioada ocupaţiei fasciste, tata şi mama au fost arestaţi şi condamnaţi la 25 de ani de muncă forţată din cauza neutralităţii lor. Fraţii şi surorile noastre spirituale din congregaţia din Corjeuţi, oraş aflat în apropiere, s-au ocupat de noi, copiii, şi de gospodărie. Prin urmare, am avut întotdeauna ce să mâncăm. Şi bunica noastră, care nu era la adevăr, s-a îngrijit de noi. Aveam pe atunci 14 ani.

Exemplul bun al părinţilor mei m-a impulsionat să depun multe eforturi pentru a mă îngriji de fraţii mei pe plan spiritual. Astfel că în fiecare zi îi trezeam dis-de-dimineaţă pentru a discuta împreună un pasaj din publicaţiile noastre biblice. Nu erau întotdeauna foarte încântaţi să se trezească, dar n-aveau de ales. Mi-am dat seama cât de important era să avem obiceiuri bune de studiu. Drept rezultat, părinţii noştri au fost fericiţi când s-au întors acasă în 1944, fiind eliberaţi mai devreme, şi au văzut cât eram de sănătoşi pe plan spiritual. Ce bucurie să fim din nou împreună! Însă fericirea noastră a fost de scurtă durată.

Anul următor, sovieticii l-au arestat pe tata şi l-au închis la Norilsk, în Siberia, la nord de Cercul Polar. Trei ani mai târziu, m-am căsătorit cu Emilia, o soră plină de viaţă, care avea înclinaţii spirituale. Am copilărit împreună, aşa că o cunoşteam foarte bine. Totuşi, la numai un an de la nunta noastră, eu şi mama am fost arestaţi şi trimişi la Chişinău, unde am fost condamnaţi la 25 de ani de muncă forţată. Emilia s-a îngrijit cu iubire de fraţii mei, care rămăseseră acum fără părinţi şi fără fratele lor mai mare.

În cele din urmă, am fost trimis la minele de cărbuni din Vorkuta, un îngrozitor lagăr de muncă situat la nord de Cercul Polar. După doi ani, în 1951, Emilia împreună cu cei trei fraţi ai mei şi cu sora mea au fost exilaţi la Tomsk, în vestul Siberiei. În 1955, Emilia a cerut să fie transferată la Vorkuta ca să fim împreună. Aici ea a născut o fetiţă — primul dintre cei trei copii ai noştri — căreia i-am pus numele Tamara.

În septembrie 1957 s-a dat o amnistie şi am fost eliberaţi. Totuşi, o lună mai târziu, am fost din nou arestat. De data aceasta, am primit o pedeapsă de şapte ani într-un lagăr de muncă din Mordovia, aproape de Saransk, în Rusia. Mulţi fraţi erau deja închişi aici, iar mulţi alţii urmau să vină. Soţiile noastre reuşeau să ne strecoare cu regularitate publicaţii când veneau în vizită, lucru pentru care eram profund recunoscători. În decembrie 1957, Emilia s-a mutat la Kurgan, în vestul Siberiei, pentru a avea grijă de fiica noastră, Tamara, care locuia cu părinţii Emiliei. Prin urmare, am fost despărţit de soţia mea şapte ani. Însă numai aşa am putut evita ca Tamara să nu fie trimisă la casa de copii.

În 1964, am fost eliberat, dar nu mi s-a dat voie să mă întorc acasă, în Moldova. Deşi oficial aveam încă o libertate de mişcare limitată, am reuşit să fiu împreună cu soţia şi cu fiica mea în Kurgan, unde am condus o grupă de studiu de carte. În 1969, ne-am mutat la Krasnodar, în Caucaz. Am slujit acolo opt ani, după care ne-am mutat la Chirchik, în Uzbekistan. Aici am lucrat într-o tipografie clandestină. În sfârşit, în 1984, ni s-a permis să ne întoarcem în Moldova. Ne-am stabilit la Tighina, un oraş care avea 160 000 de locuitori, dar numai 18 vestitori. În prezent, există nouă congregaţii, cu aproape 1 000 de vestitori şi pionieri.

Nu regret deloc anii pe care i-am petrecut în lagărele de muncă şi în închisoare de dragul Domnului. Chiar şi când eram recent botezat, la vârsta de 14 ani, pentru mine lucrurile erau clare: ori îl iubeşti pe Dumnezeu, ori iubeşti lumea! Fiind hotărât să-i slujesc lui Iehova, nu m-am gândit niciodată să fac compromis. — Iac. 4:4.

[Legenda fotografiilor]

Stânga: Vasile Ursu

În extremitatea stângă: Vasile şi soţia sa, Emilia, alături de fiica lor, Tamara

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 108–110]

Un băieţel cu o floare mi-a mişcat inima

Valentina Cojocaru

Anul naşterii: 1952

Anul botezului: 1997

Date personale: În timpul regimului sovietic, a fost educatoare şi a predat ateismul.

În 1978 eram educatoare la o grădiniţă din Feteşti (Moldova). Eram atee. La o întrunire a consiliului profesoral, am fost sfătuiţi să ne ocupăm de copiii Martorilor lui Iehova şi să le predăm ateismul. Mi s-a părut o idee bună. M-am gândit la tot felul de metode pentru a le mişca inima copiilor Martori din grupa mea. Mi-a venit o idee, care mi s-a părut strălucită.

Le-am cerut copiilor să facă două straturi. Unul avea să fie plantat cu flori, udat şi curăţat de buruieni. Celălalt urma să rămână neatins. Acesta era stratul lui Dumnezeu, le-am spus eu. Dumnezeu însuşi o să aibă grijă de el. Copiii au fost foarte entuziasmaţi. Bineînţeles, pe măsură ce ei îşi plantau, udau şi curăţau de buruieni stratul, „micuţa grădină a lui Dumnezeu“ a fost năpădită de buruieni.

Apoi, într-o zi însorită, i-am dus pe copii în faţa celor două straturi. I-am lăudat pentru eforturile lor, după care mi-am început argumentaţia astfel: „Aţi văzut că Dumnezeu n-a făcut nimic în stratul lui de flori?“, i-am întrebat. „Nu este cât se poate de clar că stratul e al nimănui?“

Copiii mi-au dat dreptate. Apoi mi-am făcut încheierea plină de tâlc: „Vedeţi, copii, stratul acesta de flori arată aşa deoarece Dumnezeu există doar în imaginaţia oamenilor. Cum să aibă grijă de flori sau de orice altceva dacă nu există în realitate?“

În timp ce le vorbeam, mă uitam la copii ca să văd cum reacţionează. Am văzut că un băieţel, copilul unor Martori, nu mai avea astâmpăr. După un timp nu s-a mai putut abţine. A alergat şi a rupt o păpădie de pe un câmp din apropiere, după care mi-a spus: „Dacă Dumnezeu nu există, cine a făcut să crească floarea aceasta? Nici unul dintre noi n-a avut grijă de ea“. Logica lui a fost o lovitură pentru mine. În adâncul inimii mi-am dat seama că argumentul băiatului era puternic.

Din cauza educaţiei comuniste pe care o primisem, mi-au trebuit ani de zile ca să fac pasul următor: să studiez Biblia. Totuşi, în 1995, i-am abordat pe Martorii locali şi am cerut un studiu biblic. Imaginaţi-vă ce bucuroasă am fost când am aflat că unul dintre foştii mei elevi era acum unul dintre învăţătorii mei!

Este adevărat, comunismul mi-a oferit o bună instruire laică, însă nu m-a învăţat cele mai importante lecţii de viaţă. În prezent, mulţumită lui Iehova şi unui băieţel curajos, îmi pot folosi atât instruirea spirituală, cât şi cea laică pentru a-i ajuta pe alţii să înţeleagă că există un Dumnezeu şi că el se interesează de creaturile sale.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 113–115]

Născută în exil

Lidia Sevastian

Anul naşterii: 1954

Anul botezului: 1995

Date personale: A crescut într-o familie în care mama era Martoră, iar tatăl, necredincios. Pentru mulţi ani, a pierdut legătura cu Martorii lui Iehova.

Mama şi bunica au devenit Martore ale lui Iehova la începutul anilor ’40. Deşi era un om cumsecade, tata n-a acceptat atunci adevărul biblic. Mama avea doi copii, iar în 1951 a rămas din nou însărcinată, de data aceasta cu gemeni. În luna aprilie a acelui an, autorităţile au încercat să ne despartă familia. În timp ce tata era la serviciu, au luat-o pe mama, care mai avea puţin până să nască, şi pe fraţii mei mai mari şi i-au urcat într-un tren cu destinaţia Siberia. Înainte însă, mama a reuşit să-i trimită un mesaj tatălui meu, care a venit acasă cât a putut de repede. Deşi nu era Martor, el s-a urcat în tren şi a mers în exil alături de familia lui.

Pe drum, mamei i s-a permis să se oprească în oraşul Asino pentru a naşte. Restul familiei a trebuit să meargă mai departe în districtul Tomsk, unde tata a găsit un loc de cazare. I s-a cerut să lucreze împreună cu Martorii. După câteva săptămâni, mama şi gemenii nou-născuţi s-au alăturat familiei. Din cauza condiţiilor inumane în care familia noastră era nevoită să trăiască, micuţii au murit.

În exil, părinţii noştri au mai avut patru copii, printre care eu şi fratele meu geamăn. Tata s-a îngrijit cu multă dăruire de noi toţi. În cele din urmă, în 1957, ni s-a dat voie să ne întoarcem în satul nostru natal. Deşi poliţia secretă era pe urmele ei, mama a continuat să ne sădească în inimă principiile biblice.

Tata însă era preocupat în primul rând de instruirea laică a copiilor săi. Prin urmare, când am împlinit 16 ani, am mers la facultate în Chişinău. Mai târziu m-am căsătorit şi m-am mutat în Kazahstan. Aici am fost izolată nu numai de părinţi, ci şi de organizaţia lui Iehova. În 1982 m-am întors la Chişinău, unde am început imediat să caut o congregaţie a slujitorilor lui Iehova. Am căutat în zadar. Opt ani am avut sentimentul că eram singura persoană din oraş care dorea să i se închine lui Iehova.

Odată, când aşteptam într-o staţie de autobuz, am auzit fără să vreau două femei vorbind despre Iehova. M-am apropiat ca să aud mai bine. Crezând că sunt agent KGB, femeile au schimbat subiectul. Când au vrut să plece din staţie, m-am ţinut după ele, lucru care le-a speriat. Atunci le-am abordat şi am reuşit să le conving că eram sinceră. În sfârşit, mi-am văzut împlinit visul de a mă asocia cu organizaţia lui Iehova! Din nefericire, soţul meu s-a opus deciziei mele.

Aveam doi copii. În 1992, am fost operată la coloană, rămânând imobilizată într-un pat de spital timp de şase luni. În acele momente cumplite am avut o bucurie foarte mare: fiul meu, Pavel, a luat poziţie de partea lui Iehova şi s-a botezat la congresul internaţional ţinut la Kiev în 1993. Cu timpul mi-am revenit, iar acum pot merge din nou. În 1995, şi eu mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova.

În prezent, mulţi membri ai familiei mele sunt Martori, lucru pentru care îi mulţumesc lui Iehova şi mamei mele, al cărei exemplu de perseverenţă m-a ajutat mereu în viaţă. În ce-l priveşte pe tata, care a fost un model excelent de fidelitate, pot spune cu bucurie că a devenit şi el slujitor al lui Iehova înainte de a muri.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 117, 118]

Sacrificiile noastre sunt nesemnificative în comparaţie cu cele făcute de Iehova

Mihai Ursoi

Anul naşterii: 1927

Anul botezului: 1945

Date personale: A fost persecutat atât de fascişti, cât şi de comunişti.

Am devenit proclamator al veştii bune în 1941. În 1942, când aveam 15 ani, mi s-a cerut la şcoală să fac instrucţie militară. În clasă erau puse pe perete tablouri ale regelui Mihai, ale generalului Antonescu şi ale Fecioarei Maria. Când intram trebuia să ne aplecăm în faţa tablourilor şi să ne facem cruce. Eu împreună cu alţi doi copii am refuzat să facem asta.

Drept urmare, jandarmii ne-au bătut crunt. Am fost reţinuţi toată noaptea la şcoală. A doua zi dimineaţă, am fost trimişi la Corjeuţi, unde am fost bătuţi din nou. De la Corjeuţi am fost duşi în alte câteva locuri, iar apoi am fost obligaţi să mergem pe jos circa 100 km pentru a compărea în faţa curţii marţiale. De la atâta mers au început să-mi sângereze picioarele. În cele din urmă, am fost trimis acasă fără să primesc nici o condamnare, probabil pentru că eram prea tânăr.

Când am împlinit 18 ani, autorităţile sovietice au încercat să mă înroleze. Deoarece am refuzat din nou să fac compromis, am fost bătut cu cruzime. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi prietenului meu Gheorghe Nimenco. De fapt, şase săptămâni mai târziu, el a murit din cauza rănilor suferite. Am fost trimis iarăşi acasă, presupun că tot din cauza vârstei. Sovieticii m-au arestat din nou în 1947, dar de data aceasta m-au ameninţat că mă împuşcă dacă refuz serviciul militar. Totuşi, am fost închis la regim de carceră timp de două luni, după care am fost trimis la muncă forţată pe şantierul de construire a canalului Volga-Don. S-a dovedit a fi o muncă foarte periculoasă, mulţi pierzându-şi viaţa. Eu am scăpat ca prin minune dintr-un accident care a secerat multe vieţi şi am fost trimis acasă, în Moldova.

Aici m-am căsătorit. În 1951, eu şi soţia mea, Vera, care era însărcinată, am fost deportaţi. La început, am fost duşi cu trenul, apoi cu vaporul până în taigaua siberiană, o imensă regiune acoperită de păduri subarctice, unde am fost pus să tai lemne. Eu şi Vera eram cazaţi într-o baracă împreună cu alte 16 familii. Din fericire, în 1959 ni s-a dat voie să ne întoarcem acasă, în Moldova.

În toţi acei ani grei şi până în prezent au existat unele lucruri care mi-au insuflat putere. Unul dintre acestea a fost exemplul de credinţă al fratelui meu Ion. (Vezi pagina 89.) El a fost condamnat la moarte, şi, cu toate că nu ştia de comutarea pedepsei sale, a refuzat să facă compromis. Mă simt întărit şi când reflectez la modul în care Iehova s-a îngrijit de mine şi de soţia mea în perioada în care am suferit pentru numele său. Totuşi, sacrificiile noastre sunt nesemnificative în comparaţie cu ce a făcut Iehova în folosul nostru când l-a trimis pe Fiul său ca să-şi dea viaţa ca jertfă de răscumpărare. Faptul de a reflecta la acest act extraordinar mă ajută să mă bucur de fiecare zi de viaţă.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 121–123]

Am simţit grija tandră a lui Iehova

Mihailina Gheorghiţa

Anul naşterii: 1930

Anul botezului: 1947

Date personale: A slujit ca traducător şi curier în timpul interdicţiei.

Am aflat adevărul în 1945 şi am fost fericită să le împărtăşesc vestea bună consătenilor mei din Glodeni şi locuitorilor satului Petrunea, aflat în apropiere. Pentru că am depus mărturie şi la şcoală, direcţiunea n-a vrut să-mi dea nici o diplomă. Acest lucru nu m-a împiedicat să-mi folosesc instruirea pentru a traduce publicaţii biblice din română şi ucraineană în rusă, ceea ce am făcut cu multă bucurie.

La scurt timp după botez, am fost prinsă traducând şi am fost condamnată la 25 de ani muncă forţată în Vorkuta, la nord de Cercul Polar, unde erau multe alte surori. În pofida condiţiilor foarte grele, am continuat să predicăm. Am reuşit, de asemenea, să facem rost de publicaţii şi să copiem câteva pentru noi chiar acolo în lagăr.

Într-o zi, am întâlnit o tânără doamnă pe care autorităţile au confundat-o cu o Martoră şi au arestat-o. Am îndemnat-o să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece Iehova are puterea de a-i elibera pe oameni, dacă aceasta este voinţa sa. În cele din urmă, ea a acceptat să studieze Biblia şi a devenit sora noastră. La scurt timp după aceea, a fost pusă în libertate înainte de termen.

Mai târziu, am fost transferată la Karaganda, în Kazahstan. În sfârşit, la 5 iulie 1956, am fost eliberată şi eu. M-am mutat la Tomsk, unde l-am cunoscut pe Alexandru Gheorghiţa, care a devenit soţul meu. Alexandru fusese închis şase ani din cauza credinţei sale. Amândoi am continuat să predicăm în vastul teritoriu al Siberiei, deşi eram conştienţi că poliţia secretă încă ne urmărea. După un timp ne-am mutat la Irkuţk, în apropiere de lacul Baikal. Aici am continuat să tipărim publicaţii în secret. Mai târziu am slujit în Bişkek, în Kirghizstan. Deşi a predicat cu multă prudenţă, Alexandru a fost prins şi a primit o pedeapsă de zece ani.

Procurorul mi-a spus că puteam să-l vizitez pe Alexandru la închisoarea unde era ţinut până la proces. Întrucât astfel de vizite nu erau în general permise, l-am întrebat ce anume l-a îndemnat să fie atât de amabil. „Sunteţi tineri căsătoriţi şi aveţi un copil“, a spus el. „Poate vă mai gândiţi la decizia pe care aţi luat-o.“ I-am spus procurorului că, în urmă cu mult timp, eu şi Alexandru am decis să-i slujim lui Iehova şi eram hotărâţi să-i rămânem fideli. El mi-a zis: „Până şi Biblia voastră spune că un câine viu face mai mult decât un leu mort“ (Ecl. 9:4). „E adevărat, dar câinele viu despre care vorbiţi dumneavoastră nu va moşteni lumea nouă a lui Dumnezeu“, i-am răspuns eu.

Alexandru a făcut cei zece ani de închisoare şi încă unul sub arest la domiciliu. Când a fost eliberat, ne-am mutat în Kazahstan, iar apoi în Uzbekistan pentru a-i ajuta pe fraţi în lucrarea de predicare. În cele din urmă, în 1983, ne-am întors în Moldova, fericiţi că am avut privilegiul inestimabil de a-i ajuta pe oamenii sinceri din multe locuri să înveţe despre Iehova.

Privind în urmă, trebuie să recunosc că nu mi-a fost întotdeauna uşor. Dar nici celorlalţi oameni care nu sunt Martori nu le-a fost uşor. Şi ei s-au confruntat cu multe probleme. Diferenţa este însă că noi am suferit de dragul veştii bune şi am simţit, prin urmare, grija tandră şi ocrotirea lui Iehova. Mai mult decât atât, noi putem privi dincolo de încercări la un viitor glorios care nu se va sfârşi niciodată.

[Chenarul/Graficul de la paginile 80, 81]

MOLDOVA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1891: C. Russell vizitează oraşul Kişinev, Basarabia (în prezent, Chişinău, Moldova).

1895

1921: Raportul anual arată că peste 200 de persoane au acceptat adevărul biblic.

1922: A fost construită în Corjeuţi prima „Casă de adunări“.

1925: Lucrarea Studenţilor în Biblie este interzisă.

1930

1940: România cedează URSS-ului Basarabia, care este proclamată RSS Moldovenească.

1941: România reintră în posesia Moldovei. Fascismul şi febra războiului au drept consecinţă persecutarea Martorilor.

1944: URSS-ul ocupă din nou Moldova. Persecuţiile continuă.

1949: Sovieticii încep să-i deporteze pe Martorii lui Iehova, precum şi pe alţii.

1951: Stalin iniţiază Operaţiunea „Nord“.

Anii 1960: Agenţii KGB încearcă să provoace disensiuni în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

1965

1989: Martorii se bucură de o mai mare libertate religioasă. La congresele ţinute în Polonia asistă şi delegaţi din Moldova.

1991: RSS Moldovenească primeşte numele de Republica Moldova. Se ţin primele congrese de circumscripţie. Are loc prima vizită a unui supraveghetor de zonă trimis de sediul mondial.

1994: Martorii lui Iehova obţin recunoaştere juridică. La Chişinău se ţine primul congres de district.

2000

2000: Este dedicat Betelul din Chişinău.

2003: În Moldova activează 18 473 de vestitori.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

20 000

10 000

1895 1930 1965 2000

[Hărţile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

UCRAINA

MOLDOVA

Briceni

Tabani

Lipcani

Şirăuţi

Corjeuţi

Ţaul

Feteşti

Soroca

Bălţi

Petrunea

CHIŞINĂU

Căuşeni

Fluviul Nistru

Râul Prut

ROMÂNIA

Iaşi

[Fotografie pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

Ilie Groza, unul dintre primii Martori din Moldova

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

Tudor Groza

[Legenda fotografiei de la pagina 78]

Ioana Groza

[Legenda fotografiilor de la pagina 92]

Parfin Palamarciuc şi fiul său Nicolae

[Legenda fotografiei de la pagina 93]

Vasile Gherman

[Legenda fotografiei de la pagina 94]

Nicolae Anischevici

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Maria Gherman

[Legenda fotografiilor de la pagina 96]

Vagoane de marfă folosite pentru a-i transporta pe Martori în Siberia

[Legenda fotografiei de la pagina 98]

Ivan Mikitkov

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Constantin Şobe

[Legenda fotografiilor de la pagina 107]

Nicolai Voloşanovschi şi broşura „Fundul dublu“

[Legenda fotografiei de la pagina 111]

Gheorghe Gorobeţ

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Sala de Congrese din Feteşti

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

Comitetul care se ocupă de supravegherea lucrării în Moldova (de la stânga la dreapta): David Grozescu, Anatolie Cravciuc şi Tiberiu Kovacs