Proiect conceput cu un scop sau procese oarbe?

În 1802, William Paley, cleric şi teolog englez, dezvăluia într-un tratat motivele pentru care credea în existenţa unui Creator. Dacă, în timp ce traversa un câmp, ar fi dat de o piatră, spunea Paley, ar fi tras pe bună dreptate concluzia că piatra se afla acolo în urma unor procese naturale. Dacă, în schimb, ar fi găsit un ceas, cu certitudine nu ar fi ajuns la aceeaşi concluzie. De ce? Pentru simplul motiv că ceasul este un obiect făurit de cineva cu un scop precis.

IDEILE lui Paley au avut o influenţă semnificativă asupra naturalistului englez Charles Darwin. Cu toate acestea, respingând logica lui Paley, Darwin a emis mai târziu ipoteza că presupusul proiect regăsit în organismele vii ar putea fi explicat prin procesul numit de el „selecţie naturală“. Teoria evoluţiei propusă de Darwin a fost considerată de mulţi un argument incontestabil împotriva credinţei în existenţa unui proiect în natură.

De la Paley şi Darwin încoace s-au scris nenumărate lucrări pe această temă. De-a lungul vremii, argumentele aduse în favoarea existenţei unui proiect, pe de o parte, şi în favoarea selecţiei naturale, pe de altă parte, au fost detaliate, îmbogăţite şi actualizate. Ambele concepţii şi-au lăsat adânc amprenta asupra a ceea ce cred oamenii despre scopul Universului. De fapt, ceea ce credeţi în acest sens vă va influenţa punctul de vedere referitor la viaţă, mai exact dacă aceasta are sau nu un scop. În ce fel?

Darwinismul şi urmările lui

Mulţi oameni sinceri care au acceptat teoria lui Darwin au conchis că existenţa lor este lipsită de sens. Dacă Cosmosul şi tot ceea ce se află în el sunt produsul unor combinaţii spontane de elemente rezultate în urma marii explozii primordiale, atunci viaţa nu are niciun scop. Biologul Jacques Monod, laureat al Premiului Nobel, a afirmat: „Omul ştie, în sfârşit, că este singur în imensitatea indiferentă a universului din care a apărut datorită hazardului“ (Hazard şi necesitate, Ed. Humanitas).

O idee asemănătoare a enunţat şi Peter William Atkins, profesor de chimie la Universitatea Oxford: „Socotesc că extraordinarul Univers este de o grandoare incredibilă. Deşi impresionează prin splendoare, e complet inutil“.

Însă nu toţi oamenii de ştiinţă împărtăşesc acest punct de vedere, iar aceasta din motive întemeiate.

Un reglaj precis — dovada unui proiect conceput cu un scop?

În urma examinării atente a legilor naturii, multor cercetători le e greu să accepte ideea că Universul nu are un scop. Îi impresionează, bunăoară, forţele fundamentale ce guvernează Universul. Legile ce stau la baza acestor forţe par să fi fost stabilite în aşa fel încât să facă posibilă existenţa unui univers care să susţină viaţa. „Chiar şi o modificare infimă a acestor legi ar putea avea consecinţe letale“, precizează cosmologul Paul Davies. „De pildă, dacă protonii ar fi fost doar cu puţin mai grei decât neutronii, şi nu invers, toţi protonii s-ar fi transformat în scurt timp în neutroni.“ Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? „Fără protoni şi sarcina lor electrică de importanţă crucială“, explică Davies, „atomii nu ar exista“.

Datorită forţei electromagnetice, electronii sunt atraşi de protoni, formându-se astfel moleculele. Dacă această forţă ar fi semnificativ mai slabă, electronii nu ar rămâne pe orbita nucleului atomului, iar moleculele nu s-ar putea forma. Dacă, în schimb, forţa ar fi mult mai puternică, electronii s-ar lipi de nucleu. În această situaţie, reacţiile chimice nu s-ar mai produce, iar viaţa nu ar exista.

Chiar şi cea mai mică modificare a intensităţii forţei electromagnetice ar afecta activitatea Soarelui şi energia solară care ajunge pe Pământ. În astfel de condiţii, fotosinteza ar fi mult îngreunată sau ar deveni imposibilă. Prin urmare, de intensitatea forţei electromagnetice depinde însăşi existenţa vieţii pe planeta noastră.a

Cartea Science & Christianity — Four Views ilustrează în termeni sugestivi echilibrul dintre forţele fundamentale ce guvernează Cosmosul. Autorul lucrării îşi îndeamnă cititorii să-l însoţească pe un explorator într-o vizită imaginară în „camera de control a Universului“. Aici, exploratorul observă şiruri întregi de cadrane ce pot fi setate la orice valoare. Pentru ca viaţa să fie posibilă, el îşi dă seama că fiecare cadran trebuie setat la o anumită valoare. Un cadran indică intensitatea forţei gravitaţionale, unul, intensitatea atracţiei electromagnetice, altul, proporţia dintre masa neutronului şi cea a protonului şi aşa mai departe. Pe măsură ce examinează cadranele, exploratorul înţelege că acestea ar fi putut fi setate şi la alte valori. Însă, după calcule minuţioase, exploratorul nostru ajunge la concluzia că până şi cea mai mică modificare a valorilor indicate ar afecta atât de mult modul în care funcţionează Cosmosul, încât viaţa ar înceta să existe. Totuşi, fiecare cadran este setat la valoarea optimă pentru a asigura pe mai departe buna funcţionare a Universului şi pentru a menţine condiţiile propice vieţii. Ce ar trebui să deducă exploratorul despre felul în care au fost făcute setările?

Astronomul George Greenstein a afirmat: „După ce examinăm toate dovezile, ne stăruie în minte gândul că la mijloc trebuie să fie ceva — sau mai bine zis Cineva — supranatural. Este oare posibil ca, fără nici cea mai mică intenţie, să fi dat peste dovezi ştiinţifice care atestă existenţa unei Fiinţe Supreme?“.

Ce părere aveţi? Cum se explică reglajul precis al forţelor fundamentale ce guvernează Cosmosul? Este el rezultatul unui proiect conceput cu un scop sau al unor procese oarbe?

„Existăm şi asta e tot ce contează“

Ateii, fireşte, au contraargumentele lor. Unii ignoră reglajul precis al legilor naturii spunând: „E normal ca Universul fizic să poată susţine viaţa. Dacă nu ar avea această capacitate, noi nu am exista şi, prin urmare, nu ne-ar preocupa subiectul. Deci nu e nimic de explicat. Existăm şi asta e tot ce contează“. Dar vă mulţumeşte un astfel de raţionament?

În opinia altora, într-o bună zi se va demonstra că doar anumite numere pot intra în ecuaţiile ce exprimă legile fundamentale ale naturii. Cu alte cuvinte, cadranele menţionate anterior au trebuit setate la valorile respective pentru ca Universul să existe. Unii susţin că „e aşa pentru că aşa trebuia să fie“. Dar nu este acesta un cerc vicios? Chiar dacă raţionamentul lor ar fi adevărat, tot nu ar fi cea mai convingătoare explicaţie a existenţei noastre. În concluzie, sunt Universul şi viaţa rodul purei întâmplări?

În încercarea de a pune pe seama unor procese naturale reglajul precis al legilor naturii şi proiectul evident în Univers, alţii au avansat teoria multiversului, sau a universurilor multiple. Potrivit acestei ipoteze, noi trăim, probabil, în unul dintre nenumăratele universuri existente: fiecare are caracteristici diferite şi niciunul nu a fost proiectat cu un scop. În baza acestui raţionament şi a legilor probabilităţii, dacă există suficient de multe universuri, cel puţin unul dintre ele ar trebui să aibă condiţiile propice vieţii. Această teorie însă nu este susţinută de dovezi ştiinţifice. Ea este pură speculaţie.

După ce a declarat că personal nu credea în această teorie, biochimistul Christian de Duve, laureat al Premiului Nobel, a afirmat: „În opinia mea, viaţa şi mintea sunt manifestări extraordinare ale materiei şi, ca atare, trebuie să aibă un scop, indiferent de numărul universurilor care nu le-ar putea produce. Chiar dacă ar exista miliarde de alte universuri, aceasta nu ar reduce cu nimic din importanţa proprietăţilor unice ale Universului nostru, pe care le consider indicii incontestabile ale existenţei unei «Realităţi Absolute»“.

Omul şi conştiinţa de sine

Capacitatea omului de a elabora teorii referitoare la existenţa Universului este uluitoare. Însă, într-un Univers fără scop, o astfel de capacitate ar trebui să fie rezultatul unor procese întâmplătoare. Vi se pare raţională această idee?

S-a spus că creierul uman este „lucrul cel mai minunat şi mai misterios din tot Universul“. Fizica şi chimia nu ne vor putea furniza niciodată explicaţii pe deplin satisfăcătoare referitoare la capacitatea omului de a gândi abstract şi la dorinţa lui neobosită de a găsi scopul vieţii.

Prin urmare, intelectul uman, cu nestăvilita-i sete de cunoaştere, este fie opera unei inteligenţe superioare, fie produsul hazardului. Care dintre aceste două explicaţii vi se pare mai logică?

O altă explicaţie?

Ştiinţa ne-a dezvăluit multe despre modul în care funcţionează Cosmosul şi organismele vii. Cu cât ştiinţa descoperă mai multe, spun unii, „cu atât existenţa noastră pare mai improbabilă“. Şi aşa ar fi dacă am fi apărut prin evoluţie. Totuşi, iată ce a declarat John Horgan, publicist pe teme ştiinţifice: „Tot ce ne înconjoară pare prea bine proiectat şi, în unele privinţe, prea frumos ca să fi apărut din pură întâmplare“. În aceeaşi ordine de idei, fizicianul Freeman Dyson a mărturisit: „Cu cât mă adâncesc mai mult în studiul Universului şi al detaliilor structurii lui, cu atât descopăr mai multe dovezi că, într-un fel, Universul trebuie să fi ştiut că urma să venim în existenţă“.

Având în vedere toate aceste dovezi — complexitatea Universului, reglajul precis al forţelor fundamentale, proiectul evident în natură şi conştiinţa de sine a omului — nu ar fi logic cel puţin să luăm în considerare posibilitatea existenţei unui Creator? Un motiv întemeiat ar fi că un Creator ne-ar putea spune cum a apărut viaţa şi dacă aceasta are un scop, lucruri pe care ştiinţa nu ni le poate dezvălui.

Astfel de întrebări îşi găsesc răspunsul în Biblie, Sfintele Scripturi, ai cărei scriitori au afirmat că au fost inspiraţi de Creator. Vă îndemnăm să analizaţi ce spune Biblia în acest sens.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 8]

Este creierul uman rezultatul unor procese oarbe?

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

De ce este posibilă cercetarea ştiinţifică?

Cercetarea ştiinţifică este posibilă deoarece în lumea fizică domneşte o ordine desăvârşită, iar, în anumite condiţii, energia şi materia se comportă previzibil, uniform. Această ordine poate fi exprimată prin legile fundamentale ale matematicii, fizicii, chimiei etc. În absenţa unei astfel de ordini, ştiinţa, tehnologia şi însăşi viaţa nu ar exista.

Prin urmare, e firesc să ne întrebăm: Cum au luat fiinţă legile fizicii? De ce acţionează aşa şi nu altfel? Mulţi sunt de părere că ele trebuie să fi fost aduse în existenţă de o Inteligenţă Supremă. Voi ce părere aveţi?

[Chenarul/Ilustraţiile de la pagina 7]

Au apărut din nimic?

Moleculele de ADN (acid dezoxiribonucleic) din fiecare celulă vie conţin instrucţiuni complexe şi detaliate, necesare dezvoltării normale a organismelor. Deşi este mult mai complex, ADN-ul poate fi comparat cu un DVD pe care sunt inscripţionate informaţii digitale. Când sunt procesate, acestea fac posibilă vizionarea unui film sau audierea unei melodii. În mod similar, moleculele de ADN, asemănătoare unei scăriţe răsucite în spirală, conţin informaţii codificate ce stau la baza oricărei forme de viaţă şi datorită cărora organismele diferă unele de altele: bananele de fasole, zebrele de furnici, oamenii de balene etc.

Nimeni nu ar spune că informaţiile de pe un DVD au apărut întâmplător. Ar fi atunci logic să conchidem că informaţiile de o complexitate uluitoare pe care le conţine ADN-ul au apărut din nimic?

[Provenienţa fotografiei de la pagina 6]

Galaxia Sombrero: NASA and The Hubble Heritage Team (STScI/AURA)