BUNĂTATE

Însușirea de a fi bun; desăvârșire morală; virtute. În adevărata bunătate nu există nimic rău sau corupt. Bunătatea este o trăsătură pozitivă, manifestată prin fapte bune în folosul altora. În Biblie există mai mulți termeni care sunt redați prin „bun” sau „bine”, însă cel mai des folosiți sunt ebraicul tôv și grecescul agathṓs; agathṓs este folosit de obicei cu sensul de „bun” din punct de vedere moral sau religios.

Un alt termen grecesc redat prin „bun” sau „bine” este kalós. Acesta se referă la ceea ce este în esența sa bun, frumos și adecvat situației sau scopului (de exemplu, pământul, sau solul, bun; Mt 13:8, 23) și la ceea ce este de bună calitate, inclusiv la ceea ce este bun din punct de vedere moral, drept sau onorabil (de exemplu, numele lui Dumnezeu este „minunat” [kalós]; Iac 2:7). Sensul termenului kalós este foarte apropiat de cel al lui agathṓs, dar poate fi diferențiat de acesta prin redări ca „drept”, „curat” și „bine” (Iac 4:17; Ev 13:18; Ro 14:21).

Un alt termen din Scripturile grecești creștine tradus prin „bunătate” este khrēstótēs. Acest fel de bunătate presupune manifestarea unui interes activ pentru binele altora, concretizat în acțiuni binevoitoare și utile. Iehova Dumnezeu ia întotdeauna inițiativa în acest sens și este cel mai mare exemplu de manifestare a bunătății khrēstótēs. El o manifestă în nenumărate feluri, chiar și față de cei nerecunoscători și răi, încurajându-i astfel să se căiască (Lu 6:35; Ro 2:4; 11:22; Tit 3:4, 5). Creștinii, care se află sub jugul lui Cristos, un jug plăcut (sau „bun”, gr. khrēstós) (Mt 11:30), sunt îndemnați să se îmbrace cu bunătate (Col 3:12; Ef 4:32). Făcând așa, creștinii se recomandă ca slujitori ai lui Dumnezeu (2Co 6:4-6). „Iubirea este . . . bună” (1Co 13:4).

Un alt termen grecesc este epieikía. Acest tip de bunătate (sau rezonabilitate, îngăduință) este o calitate remarcabilă a lui Isus Cristos (2Co 10:1).

Bunătatea lui Iehova. Iehova Dumnezeu este bun în sens absolut. În Scripturi citim: „Iehova este bun și drept”, „O, cât de mare este bunătatea lui!” (Ps 25:8; Za 9:17). Isus Cristos, deși a fost desăvârșit din punct de vedere moral, nu a acceptat să i se atribuie titlul de „Bun”; el i-a spus celui care îl numise „Bunule Învățător”: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun, în afară de unul singur: Dumnezeu” (Mr 10:17, 18). Astfel, el a arătat că Iehova reprezintă etalonul suprem de bunătate.

Când Moise a cerut să vadă gloria lui Iehova, Iehova i-a spus: „Voi face să treacă pe dinaintea feței tale toată bunătatea mea și voi proclama numele lui Iehova înaintea ta”. Iehova l-a acoperit în mod protector pe Moise ca să nu-i vadă fața, dar, când a trecut pe dinaintea lui (evident, prin intermediul unui reprezentant îngeresc [Fa 7:53]), i-a spus: „Iehova, Iehova, un Dumnezeu îndurător și binevoitor, încet la mânie și bogat în bunătate iubitoare [iubire loială] și adevăr, care păstrează bunătatea iubitoare pentru mii, care iartă nelegiuirea, fărădelegile și păcatul, dar care nicidecum nu va acorda scutire de pedeapsă” (Ex 33:18, 19, 22; 34:6, 7).

Din aceste cuvinte reiese că bunătatea este o calitate care include îndurarea, bunătatea iubitoare, sau iubirea loială, și adevărul, dar care nu tolerează răutatea și nu conlucrează sub nicio formă cu ea. Cunoscând ce include bunătatea lui Iehova, David l-a putut ruga să-i ierte păcatele „de dragul bunătății [Sale]” (Ps 25:7). Când l-a dat pe Fiul său ca jertfă pentru păcate, Iehova a manifestat nu doar iubire, ci și bunătate. El a oferit un mijloc prin care sunt ajutați cei ce iubesc binele, dar, în același timp, a condamnat răutatea și a pus o bază pentru a satisface în mod deplin cerințele justiției și ale dreptății (Ro 3:23-26).

Parte a rodului spiritului. Din rodul spiritului lui Dumnezeu fac parte atât bunătatea agathōsúnē, cât și bunătatea khrēstótēs, termen care în Galateni 5:22, în Traducerea lumii noi, a fost tradus în mod excepțional prin „bunăvoință” pentru a fi diferențiat de agathōsúnē. Bunătatea face parte și din rodul luminii din Cuvântul adevărului (Ef 5:9). Este o calitate ce trebuie cultivată. Bunătatea se cultivă prin ascultare de poruncile lui Iehova; niciun om nu este bun de la sine (Ro 7:18). De aceea, psalmistul i-a cerut lui Dumnezeu, Sursa bunătății: „Învață-mă bunătatea, chibzuința și cunoștința, căci am credință în poruncile tale” și „Tu ești bun și faci bine. Învață-mă dispozițiile tale!” (Ps 119:66, 68).

Bunătatea urmărește folosul altora. Bunătatea înseamnă și binefacere, sau a le face bine altora. Iehova dorește să-și arate bunătatea față de slujitorii săi. Iată cum s-a rugat apostolul Pavel pentru creștinii din Tesalonic: „Ne rugăm întotdeauna pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă considere demni de chemarea sa și, cu puterea lui, să îndeplinească tot ce-i place în ce privește bunătatea și lucrarea credinței” (2Te 1:11). Există multe exemple care arată că Dumnezeu și-a revărsat bunătatea asupra celor ce se bizuie pe el (1Re 8:66; Ps 31:19; Is 63:7; Ier 31:12, 14). Dar Iehova nu-și arată bunătatea doar față de slujitorii săi. El „este bun cu toți și îndurările sale sunt peste toate lucrările sale” (Ps 145:9). Iehova le face bine tuturor în speranța că bunătatea sa îi va determina pe mulți să-i slujească și, astfel, să câștige viața. De asemenea, omul care manifestă bunătate este o binecuvântare pentru semenii lui (Pr 11:10).

Fiind slujitori ai lui Dumnezeu și imitatori ai săi, creștinilor li se poruncește ‘să constate care este voința cea bună și perfectă a lui Dumnezeuʼ pentru ei (Ro 12:2). Ei trebuie să se alipească de ce este bine (Ro 12:9), să facă binele (Ro 13:3), să urmărească ce este bine (1Te 5:15), să fie zeloși pentru bine (1Pe 3:13), să imite binele (3Io 11) și să învingă răul prin bine (Ro 12:21). Creștinii trebuie să le facă bine celor înrudiți cu ei în credință, dar nu numai lor, ci și celorlalți oameni (Ga 6:10).

Bunătatea nemeritată. Termenul grecesc kháris apare de peste 150 de ori în Scripturile grecești și este redat în diferite moduri, în funcție de context. În toate ocurențele s-a păstrat ideea de bază a termenului kháris: ceea ce este plăcut (1Pe 2:19, 20) și plin de farmec (Lu 4:22). În unele ocurențe termenul se referă, prin extensie, la un dar generos (1Co 16:3; 2Co 8:19) sau la maniera binevoitoare de a dărui (2Co 8:4, 6). Alteori, termenul face referire la recunoștința și mulțumirile pentru un act special de bunătate (Lu 6:32-34; Ro 6:17; 1Co 10:30; 15:57; 2Co 2:14; 8:16; 9:15; 1Ti 1:12; 2Ti 1:3).

În majoritatea traducerilor românești ale Bibliei, termenul kháris este tradus prin „har”, care, conform Dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă „grație divină acordată omului; răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită”.

În lucrarea sa, Synonyms of the New Testament, eruditul R. C. Trench arată că, în terminologia școlilor filozofice grecești, termenul kháris avea sensul de „favoare făcută din generozitate, fără a pretinde sau a aștepta ceva în schimb, cuvântul fiind astfel pregătit să adopte noua lui valență [din scrierile creștine] . . ., să ilustreze generozitatea fără margini a bunătății iubitoare a lui Dumnezeu față de oameni. Astfel, Aristotel, când definește [kháris], pune accentul chiar pe acest aspect: kháris este oferit cu generozitate, fără a se aștepta ceva în schimb, unica motivație fiind generozitatea și mărinimia celui care oferă” (Londra, 1961, p. 158). În lexiconul său, Joseph H. Thayer spune următoarele: „Termenul [kháris] conține ideea de bunătate acordată cuiva care nu merită; . . . scriitorii N.T. folosesc [kháris] în special cu referire la bunătatea datorită căreia Dumnezeu le arată favoare chiar și celor nemerituoși, le acordă iertare păcătoșilor și îi invită pe aceștia să accepte salvarea veșnică prin Cristos” (A Greek-English Lexicon of the New Testament, 1889, p. 666). Kháris este strâns înrudit cu un alt termen grecesc, khárisma, despre care William Barclay spune: „Întreaga idee de bază a cuvântului [khárisma] este aceea a unui dar gratuit și nemeritat, ceva ce i se dă unui om, fără ca acesta să fi câștigat sau să fi meritat acel lucru” (Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, p. 153). (Compară cu 2Co 1:11, Int.)

Când termenul kháris este folosit cu acest sens, cu referire la bunătatea arătată față de cel ce nu o merită, cum este cazul bunătății manifestate de Iehova, expresia „bunătate nemeritată” este un echivalent foarte potrivit (Fa 15:40; 18:27; 1Pe 4:10; 5:10, 12).

Un lucrător este îndreptățit să-și primească plata; salariul este un drept al său, ceva ce i se datorează, nu un dar. Faptul de a i se plăti salariul nu este un gest de bunătate nemeritată (Ro 4:4). Însă, în cazul păcătoșilor condamnați la moarte (și toți suntem născuți păcătoși), faptul de a fi eliberați de această condamnare și declarați drepți este o dovadă de bunătate absolut nemeritată (Ro 3:23, 24; 5:17). În ceea ce-i privește pe cei născuți sub legământul Legii, dacă s-ar aduce în discuție că ei erau mai pasibili de condamnarea la moarte deoarece acest legământ dovedea că sunt păcătoși, atunci să ne amintim că evreilor li s-a acordat o mai mare bunătate nemeritată prin faptul că ei au fost primii cărora li s-a oferit posibilitatea de a fi salvați (Ro 5:20, 21; 1:16).

Această manifestare specială de bunătate nemeritată din partea lui Dumnezeu față de oameni în general a fost eliberarea de condamnare prin răscumpărarea plătită cu sângele lui Cristos Isus, Fiul iubit al lui Iehova (Ef 1:7; 2:4-7). Prin această bunătate nemeritată, Dumnezeu salvează orice fel de oameni (Tit 2:11), fapt ce a fost profețit (1Pe 1:10). Prin urmare, raționamentul lui Pavel este cât se poate de logic: „Și dacă este prin bunătate nemeritată, nu mai este prin lucrări, altminteri bunătatea nemeritată nu mai este bunătate nemeritată” (Ro 11:6).

Pavel a fost scriitorul biblic care a menționat cel mai des bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, de mai bine de 90 de ori în cele 14 scrisori ale sale. El menționează bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu sau a lui Isus în salutările cu care își începe toate scrisorile, cu excepția Scrisorii către evrei, și în cuvintele de încheiere ale fiecărei scrisori. Și alți scriitori ai Bibliei își încep și își încheie scrisorile în mod asemănător (1Pe 1:2; 2Pe 1:2; 3:18; 2Io 3; Re 1:4; 22:21).

Pavel a avut toate motivele să sublinieze bunătatea nemeritată a lui Iehova. El fusese înainte „un blasfemator, un persecutor și un batjocoritor”. „Totuși”, spune Pavel, „mi s-a arătat îndurare, fiindcă eram în neștiință și acționam din necredință. Dar am primit din belșug bunătatea nemeritată a Domnului nostru, precum și credința și iubirea care este în Cristos Isus” (1Ti 1:13, 14; 1Co 15:10). Pavel nu a disprețuit această bunătate nemeritată, așa cum au făcut unii în mod nesăbuit (Iuda 4), ci a acceptat-o cu bucurie și cu recunoștință, îndemnându-i și pe alții care o acceptaseră ‘să nu-i rateze scopulʼ (Fa 20:24; Ga 2:21; 2Co 6:1).