Glosar de termeni biblici

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ș T Ț U V Z

A

• Ab.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a cincea luni din calendarul religios evreiesc (a 11-a lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii iulie până la jumătatea lunii august. În Biblie nu este menționată cu numele, ci este numită „luna a cincea”. (Nu 33:38; Ezr 7:9) (Vezi Ap. B15.)

• Abib.

  Numele inițial al primei luni din calendarul religios evreiesc (a șaptea lună din calendarul laic); înseamnă „spice verzi”. Ea ținea de la jumătatea lunii martie până la jumătatea lunii aprilie. După întoarcerea evreilor din exilul babilonian a fost numită nisan. (De 16:1) (Vezi Ap. B15.)

• Abis.

  Provine din termenul grecesc ábyssos, care înseamnă „extrem de adânc” sau „insondabil”, „fără fund”. În Scripturile grecești creștine desemnează un loc, sau o stare, de detenție, iar uneori face referire la mormânt. (Lu 8:31; Ro 10:7; Re 20:3)

• Adar.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a 12-a luni din calendarul religios evreiesc (a șasea lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii februarie până la jumătatea lunii martie. (Es 3:7) (Vezi Ap. B15.)

• Adevăratul Dumnezeu.

  Această sintagmă reprezintă redarea termenilor ebraici ’El și ’Elohím („Dumnezeu”) precedați de articol hotărât. În limba ebraică, prezența articolului hotărât are, în multe cazuri, rolul de a-l diferenția pe Iehova, singurul Dumnezeu adevărat, de dumnezeii falși. În astfel de contexte, expresia „adevăratul Dumnezeu” redă sensul deplin al termenilor ebraici. (Ge 5:22, 24; 46:3; De 4:39)

• Adulter.

  Relații sexuale pe care o persoană căsătorită le întreține de bunăvoie cu cineva care nu este partenerul său conjugal. (Ex 20:14; Mt 5:27; 19:9)

• Adunare.

  Grup de oameni reunit în urma unei convocări. În Scripturile ebraice, termenul se referă în cele mai multe cazuri la strângerea poporului Israel cu ocazia sărbătorilor religioase sau a unor evenimente naționale de mare importanță. (De 16:8; 1Re 8:5) Când se vorbește despre unele cazuri care trebuiau judecate înaintea adunării, termenul „adunare” se referă la reprezentanții acesteia, adică la judecători. (Nu 35:12; Ios 20:6)

• Ahaia.

  În Scripturile grecești creștine, „Ahaia” este numele provinciei romane din sudul Greciei, cu capitala la Corint. Ahaia includea tot Peloponesul și partea centrală a Greciei continentale. (Fa 18:12) (Vezi Ap. B13.)

• Alabastru.

  Termen folosit cu referire la vase mici pentru parfum. Inițial, aceste recipiente erau făcute dintr-o piatră ce se găsea în apropierea orașului Alabastron, din Egipt. De obicei, ele erau făcute cu gâtul strâmt pentru a putea fi închise ermetic și a se împiedica astfel evaporarea prețiosului parfum. Acest termen a ajuns să desemneze și piatra. (Mr 14:3)

• Alac.

  Specie de grâu (Triticum spelta) ale cărui boabe nu se separă ușor de învelișul păios. (Ex 9:32)

• Alamot.

  Termen muzical care înseamnă „fete”, „femei tinere”, și care face, probabil, referire la vocile de soprană ale tinerelor. Din câte se pare, era folosit pentru a arăta că o compoziție muzicală sau un acompaniament trebuia interpretat în registru acut. (1Cr 15:20; Ps 46:Ant)

• Alfa și Omega.

  Prima și ultima literă din alfabetul grecesc. Ele apar împreună de trei ori în cartea Revelația ca titlu al lui Dumnezeu. În aceste contexte, expresia „Alfa și Omega” are aceeași semnificație ca expresiile „cel dintâi și cel din urmă” și „începutul și sfârșitul”. (Re 1:8; 21:6; 22:13)

• Altar.

  O structură înălțată sau o platformă făcută din pământ, din mai multe pietre clădite, dintr-un singur bloc de piatră ori din lemn acoperit cu metal, pe care erau aduse jertfe sau tămâie în cadrul închinării. În prima încăpere a tabernacolului și, mai târziu, a templului era un mic ‘altar de aur’, pe care se oferea tămâie; acesta era făcut din lemn acoperit cu aur. Afară, în curte, se găsea un altar mai mare, „altarul de aramă”, care era folosit pentru ofrandele arse. (Ex 27:1; 39:38, 39; Ge 8:20; 1Re 6:20; 2Cr 4:1; Lu 1:11) (Vezi Ap. B5 și Ap. B8.)

• Amin.

  Cuvântul înseamnă „așa să fie” sau „adevărat”. El provine din termenul ebraic ’amán, care înseamnă „a fi fidel, demn de încredere”. Cel care spunea „amin” arăta că era de acord cu un jurământ, cu o rugăciune sau cu o afirmație. În cartea Revelația, cuvântul este folosit ca titlu al lui Isus. (De 27:26; 1Cr 16:36; Re 3:14)

• Antet.

  Mențiune care apare la începutul unui psalm. În antet se precizează cine a scris psalmul respectiv și în ce împrejurări, se oferă indicații muzicale sau se arată când trebuie cântat și cu ce scop. (Vezi antetele Psalmilor 3, 4, 5, 6, 7, 30, 38, 60, 92, 102.)

• Anticrist.

  Termenul grecesc redat prin „anticrist” are două sensuri. El se poate referi la ceea ce este împotriva lui Cristos sau la cineva care este în locul lui Cristos, adică un Cristos fals. Toți oamenii, organizațiile sau grupurile care afirmă în mod eronat că îl reprezintă pe Cristos, care pretind că sunt Mesia sau care li se opun lui Cristos și discipolilor săi pot fi numiți pe bună dreptate anticriști. (1Io 2:22)

• Apostazie.

  Termenul grecesc apostasía provine dintr-un verb care înseamnă literalmente „a se îndepărta de”. Substantivul are sensul de „părăsire”, „abandonare”, „răzvrătire”. În Scripturile grecești creștine, termenul „apostazie” este folosit în principal cu referire la cei care părăsesc închinarea adevărată. (Pr 11:9; Fa 21:21; 2Te 2:3)

• Apostol.

  Sensul de bază al acestui termen este „trimis”. El este folosit cu privire la Isus și la unii oameni trimiși să le slujească altora. De cele mai multe ori este folosit cu privire la cei 12 discipoli pe care Isus i-a ales și i-a numit reprezentanți ai săi. (Mr 3:14; Fa 14:14)

• Aram; arameeni.

  Aram a fost un fiu al lui Sem. Descendenții săi, arameenii, locuiau în principal în regiunile ce se întindeau de la munții Liban, în est, până în Mesopotamia, la vest, și de la munții Taurus, în nord, până la sud de Damasc. Această zonă, numită Aram în ebraică, a fost numită mai târziu Siria, iar locuitorii ei, sirieni. (Ge 25:20; De 26:5; Os 12:12)

• Arameică.

  Limbă semitică strâns înrudită cu ebraica, ambele având același alfabet. La început era vorbită de arameeni, dar mai târziu a devenit limba de circulație internațională folosită în comerț și ca mijloc de comunicare în Imperiul Asirian și în Imperiul Babilonian. De asemenea, a fost limba oficială folosită în domeniul administrativ în Imperiul Persan. (Ezr 4:7) Unele pasaje din cărțile Ezra, Ieremia și Daniel au fost scrise în arameică. (Ezr 4:8–6:18; 7:12-26; Ier 10:11; Da 2:4b–7:28)

• Arca legământului.

  Se numea și „arca Mărturiei”. Era o ladă făcută din lemn de acacie, poleită cu aur, care se afla în Sfânta Sfintelor din tabernacol și, mai târziu, din templul construit de Solomon. Avea un capac de aur masiv, cu doi heruvimi așezați față în față. Cele mai importante lucruri din arcă erau cele două table pe care erau scrise Cele zece porunci. (De 31:26; 1Re 6:19; Ev 9:4) (Vezi Ap. B5 și Ap. B8.)

• Areopag.

  Numele unei coline din Atena, aflată la nord-vest de Acropole. De asemenea, era numele tribunalului care se întrunea acolo. Filozofii stoici și epicurieni l-au dus pe Pavel la Areopag ca să-și explice convingerile. (Fa 17:19)

• Arhanghel.

  Termen care înseamnă „căpetenie a îngerilor”. Prefixul „arhi-” (care provine din greacă) înseamnă „căpetenie” sau „conducător”. Semnificația acestui prefix, precum și faptul că termenul „arhanghel” apare în Biblie doar la singular arată că există un singur arhanghel. Biblia precizează că numele arhanghelului este Mihael. (Da 12:1; Iuda 9; Re 12:7)

• Armaghedon.

  Provine din termenul ebraic Har Meghiddốn, care înseamnă „Muntele Meghido”. Acest cuvânt este asociat cu „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic”, în care „regii întregului pământ locuit” se adună ca să lupte împotriva lui Iehova. (Re 16:14, 16; 19:11-21) (Vezi NECAZUL CEL MARE.)

• Armură.

  Îmbrăcăminte de protecție purtată de soldați; consta din coif, cămașă de zale, centură, apărătoare pentru picioare și scut. (1Sa 31:9; Ef 6:13-17)

• Asélgeia.

  Vezi CONDUITĂ NERUȘINATĂ.

• Asia.

  În Scripturile grecești creștine, „Asia” este numele provinciei romane care cuprindea teritoriul din vestul Turciei de azi, precum și unele insule din apropierea coastei, cum ar fi Samos și Patmos. Capitala provinciei era la Efes. (Fa 20:16; Re 1:4) (Vezi Ap. B13.)

• Astrolog.

  Persoană care studiază mișcarea soarelui, a lunii și a stelelor pentru a prezice evenimente viitoare. (Da 2:27; Mt 2:1)

• Aștoret.

  Zeiță canaanită a războiului și a fertilității, considerată soția lui Baal. (1Sa 7:3)

• Azazel.

  Nume ebraic însemnând, posibil, „Țapul care dispare”. În Ziua Ispășirii, țapul pentru Azazel era trimis în pustiu, purtând în mod simbolic păcatele națiunii comise în anul precedent. (Le 16:8, 10)

B

• Baal.

  Zeu canaanit, considerat stăpânul cerului și cel care dădea ploaie și fertilitate. Numele „Baal” era folosit și cu privire la alți zei mai puțin importanți din acea zonă. Termenul ebraic înseamnă „Proprietar”, „Stăpân”. (1Re 18:21; Ro 11:4)

• Bat.

  Unitate de măsură pentru lichide. Arheologii au descoperit fragmente de vase pe care este inscripționat cuvântul „bat”. Potrivit acestor descoperiri, s-a estimat că un bat echivala cu aproximativ 22 l. În Biblie, majoritatea celorlalte unități de măsură pentru solide și pentru lichide sunt calculate în funcție de capacitatea batului. (1Re 7:38; Eze 45:14) (Vezi Ap. B14.)

• Bătătură.

  Fire folosite pentru țesut și dispuse pe lățime. Acestea erau țesute alternativ pe deasupra și pe dedesubtul urzelii, adică firele întinse în lungime pe războiul de țesut. (Le 13:59 n.s.)

• Bătrân.

  Termenul face referire la un bărbat în vârstă, dar în Scripturi este folosit în principal cu referire la un bărbat care are o anumită autoritate sau răspundere într-o comunitate sau într-o națiune. În cartea Revelația, acest cuvânt este folosit și cu referire la creaturi cerești. Termenul grecesc presbýteros este tradus prin „bătrân” când se referă la bărbații cu răspundere, aflați în fruntea congregației. (Ex 4:29; Pr 31:23; 1Ti 5:17; Re 4:4)

• Belzebub.

  Denumire atribuită lui Satan, prințul, sau conducătorul, demonilor. Este posibil să fie o variantă a numelui „Baal-Zebub”, acel Baal căruia i se închinau filistenii în Ecron. (2Re 1:3; Mt 12:24)

• Biciuire.

  În Scripturile grecești creștine, termenul face referire la flagelarea, sau bătaia, cu un bici confecționat din fâșii de piele care aveau noduri sau care aveau la capete obiecte ascuțite. (Ioa 19:1)

• Blestem.

  Amenințare sau invocare a răului asupra unei persoane sau a unui lucru. Nu trebuie confundat cu blasfemia sau cu mânia aprinsă. Blestemul constă, de regulă, într-o declarație solemnă prin care se invocă sau se prezice ceva rău. Când este rostit de Dumnezeu sau de o persoană desemnată de el, blestemul echivalează cu o profeție și se împlinește la fel de sigur ca o profeție. (Ge 12:3; Nu 22:12; Ga 3:10)

• Botez.

  Verbul „a boteza” înseamnă „a cufunda”, adică a scufunda în apă. Isus a arătat că botezul este obligatoriu pentru continuatorii săi. În Scripturi se vorbește și despre botezul lui Ioan, botezul cu spirit sfânt și botezul cu foc. (Mt 3:11, 16; 28:19; Ioa 3:23; 1Pe 3:21)

• Bul.

  Numele celei de-a opta luni din calendarul religios evreiesc (a doua lună din calendarul laic); provine dintr-un termen care înseamnă „recoltă”, „producție”. Această lună ținea de la jumătatea lunii octombrie până la jumătatea lunii noiembrie. (1Re 6:38) (Vezi Ap. B15.)

• Bunătate nemeritată.

  Această expresie reprezintă traducerea unui termen grecesc care transmite în principal ideea de ceva plăcut și plin de farmec. Termenul este folosit deseori cu referire la un dar generos sau la maniera binevoitoare de a dărui. Când se referă la bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, termenul descrie un dar pe care Dumnezeu îl oferă cu generozitate, ceva ce oferă gratuit, fără să aștepte nimic în schimb. Acest dar este deci o expresie a extraordinarei sale generozități și a imensei sale iubiri și bunăvoințe față de oameni. Termenul grecesc a mai fost redat prin „favoare” și „dar generos”. Un astfel de dar este oferit doar pentru că acela care îl dă este generos, nu pentru că acela care îl primește l-ar fi câștigat sau l-ar fi meritat în vreun fel. (Lu 2:40; 1Co 16:3; 2Co 6:1; Ef 1:7)

• Burduf.

  Recipient făcut din pielea întreagă a unui animal, de pildă capră sau oaie, și folosit pentru păstrarea lichidelor, cum ar fi vinul. Burdufurile vechi erau rigide și plesneau la presiune; în schimb, cele noi erau elastice și se lărgeau. Prin urmare, vinul era pus în burdufuri noi, deoarece, pe măsură ce fermenta, degaja dioxid de carbon, care exercita presiune asupra recipientului și îl făcea să se umfle. (Ios 9:4; Mt 9:17)

• Butuci.

  Instrument cu care o persoană era imobilizată drept pedeapsă. Unii butuci erau formați dintr-un cadru de lemn în care erau strânse doar picioarele; însă existau și butuci în care întregul corp era ținut într-o poziție curbată, fiind prinse, probabil, atât picioarele, cât și mâinile și gâtul. De cele mai multe ori, persoana pusă în butuci era expusă în mod public și batjocorită de mulțime. (Ier 20:2; Fa 16:24)

C

• Cab.

  Unitate de măsură pentru solide. Cabul echivala cu 1,22 l, fiind calculat în funcție de capacitatea batului. (2Re 6:25) (Vezi Ap. B14.)

• Caldeea; caldeeni.

  Inițial, termenii desemnau țara și poporul din regiunea de deltă a fluviilor Tigru și Eufrat. Cu timpul, acești termeni au ajuns să fie folosiți cu referire la toată Babilonia și locuitorii ei. Termenul „caldeeni” desemna și o clasă de oameni instruiți, care studiau științele, istoria, limbile și astronomia și care, în același timp, practicau magia și astrologia. (Ezr 5:12; Da 4:7; Fa 7:4)

• Cale.

  Termen folosit în sens figurat în Scripturi cu referire la un mod de acțiune sau la o conduită care este fie aprobată, fie dezaprobată de Iehova. (Ps 1:6; Pr 5:21) Despre cei care au devenit continuatori ai lui Isus Cristos s-a spus că aparțineau „Căii”, adică aveau un mod de viață fundamentat pe credința în Isus Cristos, al cărui exemplu îl urmau. (Fa 19:9)

• Canaan.

  Nepot al lui Noe și al patrulea fiu al lui Ham. Cele 11 triburi care au descins din Canaan au ocupat cu timpul regiunea situată la est de Marea Mediterană, între Egipt și Siria. Acea regiune a fost numită „țara Canaanului”. (Le 18:3; Ge 9:18; Fa 13:19) (Vezi Ap. B4.)

• Capacul împăcării.

  Capacul arcei legământului, în fața căruia marele preot stropea cu sângele ofrandelor pentru păcat în Ziua Ispășirii. Termenul ebraic provine dintr-un verb care înseamnă „a acoperi (păcatul)” sau, posibil, „a șterge (păcatul)”. Era făcut din aur masiv, având câte un heruvim de aur la cele două capete. Uneori este numit simplu „capacul”. (Ex 25:17-22; 1Cr 28:11; Ev 9:5) (Vezi Ap. B5.)

• Capitel.

  Partea superioară ornamentală a unei coloane. Cele două coloane identice, Iachin și Boaz, care se aflau de-o parte și de alta a intrării în templul lui Solomon aveau capiteluri impunătoare. (1Re 7:16) (Vezi Ap. B8.)

• Car.

  Vehicul cu două roți, tras de cai și folosit îndeosebi în război. (Ex 14:23; Ju 4:13; Fa 8:28)

• Casă părintească.

  Această expresie este sinonimă cu expresia „casa tatălui”. (Ge 31:30) Chiar dacă cineva locuia departe de casa strămoșească, el continua să aparțină acelei case părintești. (Ge 46:31) În unele cazuri, casa părintească includea câteva familii. Mai multe case părintești formau un trib. De pildă, tribul lui Levi era alcătuit din casele părintești ale gherșoniților, chehatiților și merariților. (Nu 3:19, 30)

• Casia.

  Un produs obținut din scoarța copacului cu același nume (Cinnamomum cassia), care face parte din familia scorțișorului. Casia se folosea ca parfum și era un ingredient al uleiului sfânt pentru ungere. (Ex 30:24; Ps 45:8; Eze 27:19)

• Căință.

  În Biblie, acest cuvânt se referă la schimbarea atitudinii unei persoane care regretă sincer modul de viață din trecut, acțiunile sale rele sau faptul că nu a făcut ceea ce trebuia. Căința sinceră se arată prin fapte, printr-o schimbare a conduitei. (Mt 3:8; Fa 3:19; 2Pe 3:9)

• Căsătoria între cumnați.

  Obicei introdus ulterior în Legea mozaică, potrivit căruia un bărbat se căsătorea cu văduva fratelui său dacă acesta murea fără să aibă fii. Copiii care se nășteau din această căsătorie erau considerați urmașii celui decedat. Această căsătorie este numită și levirat. (Ge 38:8; De 25:5)

• Cântare de urcare.

  Expresia apare în antetul Psalmilor 120–134. Deși s-au emis diferite ipoteze privind semnificația expresiei, mulți consideră că acești 15 psalmi erau cântați de israeliții plini de bucurie care urcau la Ierusalim – situat sus, în munții lui Iuda – pentru a participa la cele trei mari sărbători anuale ce se țineau acolo.

• Cântec de jale.

  Compoziție poetică sau muzicală care exprimă sentimente de tristețe adâncă, precum durerea provocată de moartea unui prieten sau a unei persoane dragi. (2Sa 1:17; Ps 7:Ant)

• Cel rău.

  În Biblie, „cel rău” se referă în principal la o persoană care refuză să se supună normelor drepte ale lui Iehova. În unele versete însă, aceasta este o denumire a lui Satan Diavolul, care se opune lui Dumnezeu și normelor sale drepte. (Ps 37:10; Mt 6:13; 1Io 5:19)

• Cetatea lui David.

  Numele dat orașului Iebus după ce David l-a cucerit și și-a construit acolo reședința regală. Cetatea este numită și Sion. Se află în partea de sud-est a Ierusalimului, partea cea mai veche a orașului. (2Sa 5:7; 1Cr 11:4, 5)

• Cezar.

  Numele unei familii romane care a devenit un titlu purtat de împărații romani. În Biblie sunt menționați cu numele trei împărați care au purtat acest titlu: August, Tiberiu și Claudiu. Deși Nero nu este menționat cu numele, și la el se face referire cu acest titlu. Termenul „Cezar” este folosit în Scripturile grecești creștine și pentru a desemna autoritatea civilă, adică Statul. (Mr 12:17; Fa 25:12)

• Chemoș.

  Zeul principal al moabiților. (1Re 11:33)

• Chislev.

  Numele dat după întoarcerea evreilor din Babilon celei de-a noua luni din calendarul religios evreiesc (a treia lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii noiembrie până la jumătatea lunii decembrie. (Ne 1:1; Za 7:1) (Vezi Ap. B15.)

• Cina Domnului.

  Masă constând din pâine nedospită și vin, simboluri ale corpului și sângelui lui Cristos; comemorare a morții lui Isus. Întrucât creștinilor li se poruncește în Scripturi să comemoreze acest eveniment, el este numit în mod potrivit și „Comemorare”. (1Co 11:20, 23-26)

• Circumcizie.

  Îndepărtarea prepuțului, adică a pielii care acoperă extremitatea organului genital masculin. Această procedură a fost obligatorie pentru Avraam și descendenții săi, dar nu este o cerință pentru creștini. În diverse contexte, termenul „circumcizie” este folosit și cu sens figurat. (Ge 17:10; 1Co 7:19; Flp 3:3)

• Ciumă.

  Orice boală infecțioasă cu răspândire rapidă care poate atinge proporții epidemice și poate cauza moartea. În Biblie este asociată deseori cu executarea judecății divine. (Nu 14:12; Eze 38:22, 23; Am 4:10)

• Coarnele altarului.

  Prelungiri asemănătoare coarnelor, ce ieșeau din cele patru colțuri ale unor altare. (Le 8:15; 1Re 2:28) (Vezi Ap. B5 și Ap. B8.)

• Coloană.

  Stâlp destinat susținerii unui edificiu, stâlp decorativ sau structură asemănătoare unui stâlp. În unele cazuri se ridicau coloane în amintirea unor fapte sau evenimente istorice. În templu și în clădirile regale construite de Solomon au existat coloane de susținere. Popoarele păgâne ridicau coloane sacre în cadrul închinării false, obicei urmat uneori și de israeliți. (Ju 16:29; 1Re 7:21; 14:23) (Vezi CAPITEL și COLOANĂ SACRĂ.)

• Coloană sacră.

  Stâlp, în general de piatră, care reprezenta, din câte se pare, un simbol falic folosit în închinarea la Baal sau la alți dumnezei falși. (Ex 23:24)

• Colonada lui Solomon.

  În templul de pe vremea lui Isus, aceasta era un pasaj acoperit, aflat în partea de est a curții exterioare. În opinia unora, colonada era o structură rămasă de la templul lui Solomon. Isus a mers prin această colonadă într-o iarnă; mai târziu, primii creștini se întruneau acolo în vederea închinării. (Ioa 10:22, 23; Fa 5:12) (Vezi Ap. B11.)

• Concubină.

  Soție secundară care, de obicei, era sclavă. (Ex 21:8; 2Sa 5:13; 1Re 11:3)

• Conduită nerușinată.

  Expresia provine din termenul grecesc asélgeia. Ea se referă la acțiuni care reprezintă o încălcare gravă a legilor divine și care reflectă o atitudine nerușinată sau sfidătoare; se referă la un comportament care trădează lipsă de respect sau chiar dispreț față de autoritate, față de legi și față de norme. Această expresie nu se referă la un comportament greșit care era lipsit de gravitate. (Ga 5:19; 2Pe 2:7)

• Congregație.

  Grup de oameni adunați la un loc pentru un anumit scop sau activitate. În Scripturile ebraice, termenul este folosit în general cu referire la națiunea Israel. În Scripturile grecești creștine este folosit cu referire la o anumită congregație sau, de cele mai multe ori, cu referire la congregația creștină în ansamblu. (1Re 8:22; Fa 9:31; Ro 16:5)

• Cor.

  Unitate de măsură pentru lichide și solide. Un cor echivala cu 220 l, fiind calculat în funcție de capacitatea batului. (1Re 5:11) (Vezi Ap. B14.)

• Coral.

  Formațiune dură ca piatra, care provine din scheletele unor animale marine minuscule. Coralii sunt de diferite culori, printre care roșu, alb și negru. Ei se găseau din abundență în Marea Roșie. În timpurile biblice, coralul roșu era foarte prețuit; din el se confecționau mărgele și alte obiecte de podoabă. (Pr 8:11)

• Corăbii de Tarsis.

  Această expresie se referea inițial la corăbiile care călătoreau până în anticul Tarsis (Spania de azi). Din câte se pare, expresia a ajuns, în cele din urmă, să desemneze corăbii mari, care puteau parcurge distanțe lungi. Solomon și Iosafat au folosit astfel de corăbii în scopuri comerciale. (1Re 9:26; 10:22; 22:48)

• Corn.

  Termenul face referire la coarnele de animale, care erau folosite ca vase pentru băut sau ca recipiente pentru ulei, cerneală și cosmetice, ca instrumente muzicale sau pentru a transmite semnale sonore. (1Sa 16:1, 13; 1Re 1:39; Eze 9:2) Acest termen apare deseori și cu sens figurat, transmițând ideea de putere, cucerire și victorie. (De 33:17; Mi 4:13; Za 1:19)

• Cortul întâlnirii.

  Expresia este folosită cu referire atât la cortul lui Moise, cât și la tabernacolul sfânt, care a fost ridicat inițial în pustiu. Acestea s-au numit „cortul întâlnirii” fără îndoială deoarece poporul trebuia să meargă acolo pentru a-l întreba pe Iehova și, astfel, era ca și cum acolo îl întâlneau pe Iehova. (Ex 33:7; 39:32)

• Cot.

  Unitate de măsură pentru lungime reprezentând distanța de la cot până la vârful degetului mijlociu. De regulă, israeliții foloseau un cot care echivala cu 44,5 cm. Însă ei foloseau și cotul lung, care era mai lung cu un lat de palmă și echivala cu 51,8 cm. (Ge 6:15; Lu 12:25) (Vezi Ap. B14.)

• Creștin.

  Nume dat de Dumnezeu continuatorilor lui Isus Cristos. (Fa 11:26; 26:28)

• Cristos.

  Titlu al lui Isus. Provine din termenul grecesc Khristós, care este echivalentul termenului ebraic redat prin „Mesia”, sau „Unsul”. (Mt 1:16; Ioa 1:41)

• Cuptor.

  Construcție pentru topirea minereului sau a metalelor, pentru arderea vaselor de lut sau a altor obiecte de ceramică, precum și pentru obținerea varului. În timpurile biblice, cuptoarele erau făcute din cărămidă sau din piatră. Pe lângă aceste tipuri de cuptoare, existau și cuptoare pentru coacerea pâinii și a altor alimente. (Ge 15:17; Le 2:4; Da 3:17; Re 9:2)

• Curat; pur.

  În Biblie, aceste cuvinte nu se referă doar la curățenia fizică, ci și la faptul de a rămâne sau a redeveni ireproșabil, nepătat, nepângărit, nefalsificat sau necorupt din punct de vedere moral sau spiritual. În contextul Legii mozaice, acești termeni fac referire la curățarea, sau purificarea, din punct de vedere ceremonial. (Le 10:10; Ps 51:7; Mt 8:2; Fa 21:26)

• Curte.

  Termenul desemna spațiul împrejmuit din jurul tabernacolului, iar, mai târziu, fiecare dintre spațiile delimitate de ziduri din jurul clădirii principale a templului. Altarul ofrandei arse se afla în curtea tabernacolului, iar, mai târziu, în curtea interioară a templului. (Vezi Ap. B5, Ap. B8 și B11.) În Biblie, termenul este menționat și în legătură cu casele și palatele. (Ex 8:13; 27:9; 1Re 7:12; Es 4:11; Mt 26:3)

D

• Dagon.

  Zeu al filistenilor. Nu se cunoaște originea cuvântului, însă unii erudiți îl asociază cu termenul ebraic dag (pește). Din câte se pare, idolul Dagon era jumătate om, jumătate pește. (Ju 16:23; 1Sa 5:4)

• Daric.

  Monedă persană de aur care cântărea 8,4 g. (1Cr 29:7) (Vezi Ap. B14.)

• Daruri de îndurare.

  Daruri făcute pentru a ajuta pe cineva aflat în nevoie. Această expresie nu apare în Scripturile ebraice, însă Legea le dădea israeliților îndrumări concrete cu privire la obligațiile lor față de săraci. (Mt 6:2)

• Decapole.

  Confederație formată din orașe grecești, inițial în număr de zece. Numele provine din cuvintele grecești déka, însemnând „zece”, și pólis, însemnând „oraș”. „Decapole” desemna și regiunea de la est de Marea Galileei și de râul Iordan, unde se aflau majoritatea acestor orașe. Ele erau centre ale comerțului și ale culturii grecești. Isus a trecut prin această regiune, dar nu există nicio mențiune că el ar fi vizitat vreunul dintre aceste orașe. (Mt 4:25; Mr 5:20) (Vezi Ap. A7 și B10.)

• Dedicat distrugerii.

  Această expresie reprezintă redarea unor termeni ebraici care se referă la ceva pus sub interdicție sacră, adică dedicat necondiționat lui Dumnezeu. Când se referă la persoane, expresia indică faptul că acestea trebuiau omorâte. Când se referă la animale, obiecte sau proprietăți (de exemplu, terenuri sau chiar orașe întregi), expresia indică faptul că acestea puteau fi distruse sau că puteau fi folosite în scop sacru de către preoți ori pentru serviciul de la sanctuar, în funcție de ceea ce decidea Iehova în fiecare caz. (Le 27:28 n.s.; 1Sa 15:8 n.s.)

• Demoni.

  Creaturi spirituale rele, invizibile, care au puteri supraomenești. Sunt numiți „fiii adevăratului Dumnezeu” în Geneza 6:2 și ‘îngeri’ în Iuda 6, ceea ce înseamnă că acești îngeri nu au fost creați răi. Ei au devenit dușmani ai lui Dumnezeu pe vremea lui Noe, când nu au mai ascultat de Iehova și i s-au alăturat lui Satan în răzvrătirea lui. (De 32:17; Lu 8:30; Fa 16:16; Iac 2:19)

• Devoțiune exclusivă.

  A avea devoțiune exclusivă față de Dumnezeu înseamnă a avea afecțiune puternică față de el și a-i acorda un loc unic în inima și în acțiunile noastre, având grijă ca nimeni și nimic să nu ocupe locul care i se cuvine doar lui. (Ex 20:5)

• Devoțiune sfântă.

  Venerare, închinare și serviciu adus lui Iehova Dumnezeu din loialitate față de suveranitatea sa universală. (1Ti 4:8; 2Ti 3:12)

• Diavol.

  Numele descriptiv al lui Satan în Scripturile grecești creștine, care înseamnă „Calomniator”. Satan a fost numit Diavol pentru că este principalul calomniator și acuzator al lui Iehova, al cuvântului său și al numelui său sfânt. (Mt 4:1; Ioa 8:44; Re 12:9)

• Dinar.

  Monedă romană de argint care cântărea 3,85 g și avea imprimat pe o parte chipul Cezarului. Dinarul era plata care i se dădea unui muncitor pentru o zi de muncă; de asemenea, era moneda cu care evreii plăteau impozitul pe cap de locuitor impus de romani. (Mt 22:17; Lu 20:24) (Vezi Ap. B14.)

• Dirijor.

  Așa cum este folosit în Psalmi, termenul ebraic redat prin „dirijor” face referire, din câte se pare, la cel care realiza orchestrația pentru cântări și dirija cântăreții, precum și muzicienii care îi acompaniau. Totodată, dirijorul făcea repetiții cu leviții cântăreți și îi instruia și chiar dirija orchestra și corul cu ocazia reprezentațiilor oficiale. Alte traduceri redau acest termen prin „maestru de cor” sau „mai-marele cântăreților”. (Ps 4:Ant; 5:Ant)

• Disciplinare.

  Termenii din limbile originale redați prin „disciplinare” au o arie semantică largă și, în esență, se referă la instruirea care modelează și corectează. Cuvântul „disciplinare” include ideea de instruire, îndrumare, educare, sfătuire, corectare și pedepsire. (De 11:2; Pr 1:2; Ef 6:4)

• Drahmă.

  În Scripturile grecești creștine, termenul face referire la o monedă grecească de argint, care, la vremea respectivă, cântărea 3,4 g. În Scripturile ebraice este menționată drahma de aur din perioada persană, care avea aceeași valoare ca daricul. (Ne 7:70; Mt 17:24) (Vezi Ap. B14.)

• Dreptate.

  În Scripturi, acest termen se referă la ceea ce este drept potrivit normelor lui Dumnezeu cu privire la bine și la rău. (Ge 15:6; De 6:25; Pr 11:4; Țe 2:3; Mt 6:33)

E

• Ebraică.

  Limba vorbită de evrei. Pe timpul lui Isus, ea conținea mulți termeni arameici; aceasta era limba vorbită de Isus și de discipolii săi. (Fa 26:14)

• Edom.

  Un alt nume al lui Esau, fiul lui Isaac. Descendenții lui Esau (Edom) au ocupat Seirul, regiunea muntoasă aflată între Marea Moartă și golful Aqaba. Regiunea a ajuns cunoscută cu numele Edom. (Ge 25:30; 36:8) (Vezi Ap. B3 și B4.)

• Efă.

  Unitate de măsură pentru solide; termenul desemna și recipientul folosit pentru măsurarea cerealelor. O efă echivala cu un bat, o unitate de măsură pentru lichide, deci cu 22 l. (Ex 16:36; Eze 45:10) (Vezi Ap. B14.)

• Efod.

  Veșmânt preoțesc care semăna cu un șorț. Marele preot purta un efod special, pe care era fixat pectoralul ornat cu 12 pietre prețioase. (Ex 28:4, 6) Uneori, și persoane care nu erau preoți au purtat efod. (1Sa 2:18; 2Sa 6:14) (Vezi Ap. B5.)

• Efraim.

  Numele celui de-al doilea fiu al lui Iosif; ulterior a fost folosit pentru a desemna unul dintre triburile Israelului. După divizarea națiunii, Efraim, tribul cel mai important, a ajuns să reprezinte întregul regat al celor zece triburi. (Ge 41:52; Ier 7:15)

• Elul.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a șasea luni din calendarul religios evreiesc (a 12-a lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii august până la jumătatea lunii septembrie. (Ne 6:15) (Vezi Ap. B15.)

• Etanim.

  Numele celei de-a șaptea luni din calendarul religios evreiesc (prima lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii septembrie până la jumătatea lunii octombrie. După întoarcerea evreilor din exilul babilonian, această lună a fost numită tișri. (1Re 8:2) (Vezi Ap. B15.)

• Etiopia.

  În timpurile biblice, termenul desemna o regiune aflată la sud de Egipt. Ea cuprindea partea cea mai sudică a Egiptului de azi și jumătatea nordică a Sudanului din zilele noastre. Termenul este folosit uneori ca echivalent al cuvântului ebraic „Cuș”. (Es 1:1 n.s.)

• Eufrat.

  Cel mai lung și mai important fluviu din sud-vestul Asiei și unul dintre cele două fluvii principale din Mesopotamia. Este menționat prima oară în Geneza 2:14, unde este prezentat ca fiind unul dintre cele patru fluvii din Eden. Deseori este numit „Fluviul”. (Ge 31:21) El constituia granița nordică a teritoriului dat Israelului. (Ge 15:18; Re 16:12) (Vezi Ap. B2.)

• Eunuc.

  Termenul desemnează literalmente un bărbat castrat. Acești bărbați slujeau, de regulă, la curțile regale ca servitori sau păzitori ai reginei și ai concubinelor. Termenul se referă și la un bărbat care nu era eunuc în sensul propriu al cuvântului, ci era funcționar la curtea regelui, având diferite însărcinări. În expresia ‘eunuc pentru Regatul cerurilor’, termenul este folosit în sens figurat, cu referire la cel care manifestă stăpânire de sine pentru a se dedica într-o măsură mai mare serviciului adus lui Dumnezeu. (Mt 19:12; Es 2:15; Fa 8:27)

• Evreu.

  Denumire folosită inițial cu referire la Avram (Avraam) pentru a fi diferențiat de vecinii săi amoriți. Ulterior, termenul a fost folosit cu referire la descendenții lui Avraam pe linia genealogică a lui Iacob, nepotul său. (Ge 14:13; Ex 5:3)

• Exil.

  Expulzarea cuiva din țara sa ori din localitatea de origine, adesea din ordinul cuceritorilor. Termenul ebraic redat prin „exil” înseamnă „plecare”. În cazul israeliților se poate vorbi despre două mari exiluri. Locuitorii regatului de nord al celor zece triburi au fost duși în exil de asirieni, iar, mai târziu, locuitorii regatului de sud al celor două triburi au fost duși în exil de babilonieni. Unii dintre israeliții aflați în cele două exiluri s-au întors în țara lor în urma decretului dat de regele persan Cirus. (2Re 17:6; 24:16; Ezr 6:21)

F

• Faraon.

  Titlu purtat de regii Egiptului. În Biblie sunt menționați cu numele cinci faraoni (Șișac, So, Tirhaca, Neco și Hofra), alții rămânând anonimi, inclusiv cei care au avut legături cu Avraam, Moise și Iosif. (Ex 15:4; Ro 9:17)

• Farisei.

  Sectă iudaică importantă din secolul I e.n. Fariseii nu erau din familii preoțești, însă respectau Legea până în cel mai mic detaliu și considerau tradițiile orale la fel de importante ca Legea. (Mt 23:23) Erau împotriva oricărei influențe culturale grecești și, fiind buni cunoscători ai Legii și ai tradițiilor, aveau o mare autoritate asupra oamenilor. (Mt 23:2-6) Unii erau și membri ai Sanhedrinului. Fariseii l-au acuzat de multe ori pe Isus că nu respecta sabatul și tradițiile și că stătea în compania păcătoșilor și a încasatorilor de impozite. Unii farisei au devenit creștini, de exemplu, Saul din Tars. (Mt 9:11; 12:14; Mr 7:5; Lu 6:2; Fa 26:5)

• Fărașe pentru foc.

  Ustensile de aur, argint sau aramă, folosite la tabernacol și, mai târziu, la templu, pentru arderea tămâiei și pentru îndepărtarea cărbunilor de la altarul pentru jertfe și a fitilurilor arse de la lampadarul de aur. Erau numite și vase pentru arderea tămâiei. (Ex 37:23; 2Cr 26:19; Ev 9:4)

• Fărădelege.

  Încălcare a unei legi specifice. În Biblie, acest cuvânt este sinonim cu termenul „păcat”. (Ps 32:1; 51:3)

• Fiii lui Aaron.

  Descendenții lui Aaron (nepotul lui Levi), cel ales să fie primul mare preot sub Legea mozaică. Fiii lui Aaron au îndeplinit îndatoririle preoțești la tabernacol și, mai târziu, la templu. (1Cr 23:28)

• Filistia; filisteni.

  Filistia era situată pe coasta Mediteranei și forma o enclavă în partea de sud a Israelului. Locuitorii ei, filistenii, erau imigranți veniți de pe insula Creta. Cu toate că au fost învinși de David, filistenii au rămas independenți și au fost dușmani permanenți ai Israelului. (Ex 13:17; 1Sa 17:4; Am 9:7) (Vezi Ap. B4.)

• Filozofi epicurieni.

  Discipoli ai filozofului grec Epicur (341-270 î.e.n.). Filozofia lor avea la bază concepția potrivit căreia căutarea plăcerii era scopul cel mai important în viață. (Fa 17:18)

• Filozofi stoici.

  Grup de filozofi greci care considerau că, pentru a obține fericirea, omul trebuie să trăiască în armonie cu rațiunea și cu natura. În opinia lor, omul cu adevărat înțelept este indiferent la durere sau la plăcere. (Fa 17:18)

• Fiul lui David.

  Expresie folosită adesea cu referire la Isus. Ea subliniază faptul că el era descendentul din linia genealogică a lui David care trebuia să moștenească Regatul, potrivit legământului încheiat cu David. (Mt 12:23; 21:9)

• Fiul omului.

  Această expresie apare de aproximativ 80 de ori în evanghelii. Ea se referă la Isus Cristos și arată că, prin nașterea sa în carne, el a fost om, nu o creatură spirituală materializată, care și-a luat temporar un corp uman. Expresia arată, de asemenea, că Isus avea să împlinească profeția consemnată în Daniel 7:13, 14. În Scripturile ebraice, expresia „fiu al omului” a fost folosită cu referire la Ezechiel și la Daniel, subliniind diferența dintre acești purtători de cuvânt muritori și Sursa mesajului lor, Dumnezeu. (Eze 3:17; Da 8:17; Mt 19:28; 20:28)

• Fornicație.

  Vezi IMORALITATE SEXUALĂ.

G

• Galaad.

  În general, termenul desemnează regiunea fertilă de la est de Iordan care se întindea la nord și la sud de Valea Iabocului. Dar, uneori, acest nume era folosit cu referire la întregul teritoriu israelit de la est de Iordan, unde locuiau tribul lui Ruben, tribul lui Gad și jumătate din tribul lui Manase. (Nu 32:1; Ios 12:2; 2Re 10:33) (Vezi Ap. B4.)

• Garanție.

  Obiect personal pe care un datornic i-l dădea creditorului său ca asigurare că va plăti împrumutul acordat. Legea mozaică conținea unele prevederi cu privire la garanții, menite să apere interesele celor săraci și ale celor lipsiți de apărare. (Ex 22:26; Eze 18:7)

• Gardă pretoriană.

  Grup de soldați romani care constituia garda personală a împăratului. Această gardă a ajuns să exercite o mare influență politică, având un rol important în susținerea sau detronarea împăraților. (Flp 1:13)

• Gheenă.

  Numele grecesc al Văii lui Hinom, aflate la sud-vest de anticul Ierusalim. (Ier 7:31) Despre această vale s-a spus în mod profetic că avea să fie un loc plin de cadavre. (Ier 7:32; 19:6) Nu există nicio dovadă că în Gheenă s-ar fi aruncat animale sau oameni pentru a fi chinuiți sau arși de vii. Așadar, Gheena nu poate fi un simbol al unui loc invizibil unde sufletele oamenilor sunt chinuite veșnic într-un foc literal. Mai degrabă, termenul „Gheenă”, așa cum l-au folosit Isus și discipolii săi, simbolizează pedeapsa cu „moartea a doua”, adică distrugerea veșnică. (Re 20:14; Mt 5:22; 10:28)

• Gheră.

  Greutate ce echivala cu 0,57 g și corespundea cu a douăzecea parte dintr-un siclu. (Le 27:25) (Vezi Ap. B14.)

• Ghitit.

  Termen muzical a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate. După cât se pare, provine din cuvântul ebraic gat, care înseamnă „teasc de vin”. Prin urmare, unii cred că acest cuvânt desemnează o melodie a cântecelor care se cântau când se făcea vinul. (Ps 81:Ant)

• Greacă.

  Limba în care au fost scrise Scripturile creștine (cu excepția Evangheliei după Matei, care a fost scrisă inițial în ebraică); de asemenea, este limba în care a apărut prima traducere completă a Scripturilor ebraice, numită Septuaginta.

• Grec.

  Persoană născută în Grecia sau care provenea dintr-o familie de greci. În Scripturile grecești creștine, termenul este folosit și cu un sens mai larg, făcând referire la toți cei care nu erau evrei sau la cei influențați de limba și cultura greacă. (Ioe 3:6; Ioa 12:20)

H

• Hades.

  Termen din limba greacă ce corespunde termenului ebraic redat prin „Șeol”. Este tradus prin „Mormânt” (cu inițială majusculă) pentru a se arăta că este vorba despre locul simbolic (sau starea) în care se află cei morți. (Vezi MORMÂNT.)

• Hermes.

  Zeu al grecilor, fiu al lui Zeus. În Listra, oamenii au crezut că Pavel era Hermes, probabil fiindcă despre acest zeu se credea că era mesagerul zeilor și zeul oratoriei. (Fa 14:12)

• Heruvimi.

  Îngeri de rang înalt având însărcinări speciale. Sunt diferiți de serafimi. (Ge 3:24; Ex 25:20; Is 37:16; Ev 9:5)

• Higgaion.

  Termen tehnic ce reprezintă o indicație muzicală. După cum este folosit în Psalmul 9:16, el pare să indice fie un interludiu solemn interpretat la harpă într-o tonalitate joasă, fie o pauză solemnă pentru meditare.

• Hin.

  Unitate de măsură pentru lichide; termenul desemna și recipientul corespunzător. Potrivit istoricului Josephus, hinul echivala cu două choe atice (unitate de măsură folosită în Grecia antică), adică cu 3,67 l. (Ex 29:40) (Vezi Ap. B14.)

• Homer.

  Unitate de măsură pentru solide ce corespunde cu un cor. Homerul echivala cu 220 l, fiind calculat în funcție de capacitatea batului. (Le 27:16) (Vezi Ap. B14.)

• Horeb.

  Regiunea muntoasă din jurul muntelui Sinai. „Horeb” este, totodată, un alt nume al muntelui Sinai. (Ex 3:1; De 5:2) (Vezi Ap. B3.)

I

• Iacob.

  Unul dintre fiii lui Isaac și ai Rebecăi, căruia Dumnezeu i-a dat ulterior numele „Israel”. Iacob a devenit patriarhul poporului Israel (membrii acestui popor au fost numiți și „israeliți”, iar, mai târziu, „iudei”). Iacob a avut 12 fii, din care au descins cele 12 triburi ale națiunii Israel. Numele „Iacob” a continuat să fie folosit pentru a desemna națiunea, sau poporul, lui Israel. (Ge 32:28; Mt 22:32)

• Idol; idolatrie.

  Un idol este un chip, sau o reprezentare a unui lucru real sau imaginar, pe care oamenii îl folosesc în închinare. Idolatria este venerarea, iubirea sau adorarea idolilor ori închinarea la idoli. (Ps 115:4; Fa 17:16; 1Co 10:14)

• Iedutun.

  Termen a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate și care apare în antetul Psalmilor 39, 62 și 77. Se pare că aceste antete erau instrucțiuni cu privire la modul în care trebuiau intonați psalmii, indicând, probabil, un stil sau un instrument muzical. Întrucât a existat un muzician levit numit Iedutun, acest stil muzical sau instrument trebuie să fi avut legătură cu el sau cu fiii lui.

• Iehova.

  Redarea în limba română a Tetragramei (cele patru litere ebraice care alcătuiesc numele propriu al lui Dumnezeu). Numele „Iehova” apare de peste 7 000 de ori în această traducere. (Vezi Ap. A4 și Ap. A5.)

• Iliria.

  Provincie romană, situată la nord-vest de Grecia. În timpul serviciului său, Pavel a ajuns până acolo, însă nu se menționează dacă el a predicat în Iliria sau doar până la granițele ei. (Ro 15:19) (Vezi Ap. B13.)

• Imoralitate sexuală.

  Această expresie redă cuvântul grecesc porneía, un termen general care se referă la toate relațiile sexuale nepermise. Acestea includ adulterul, prostituția, relațiile sexuale între persoane necăsătorite, homosexualitatea și bestialitatea. În cartea Revelația, expresia este folosită în sens figurat cu referire la relațiile strânse pe care „Babilonul cel Mare”, o entitate religioasă comparată cu o prostituată, le întreține cu conducătorii acestei lumi pentru a obține putere și avantaje materiale. (Re 14:8; 17:2; 18:3; Mt 5:32; Fa 15:29; Ga 5:19) (Vezi PROSTITUAT(Ă).)

• Impietate.

  Prin „impietate” și „lipsă de pietate” se înțelege lipsă de respect față de Dumnezeu sau față de lucrurile sacre. Persoana care nu are respect față de normele lui Dumnezeu privitoare la închinare și la conduită poate fi considerată lipsită de pietate, chiar dacă afirmă că este religioasă. (Tit 2:12; 2Pe 3:7)

• Inel cu sigiliu.

  Obiect care era purtat pe deget sau, probabil, la gât pe un șnur și care simboliza autoritatea unui conducător sau a unui demnitar. (Ge 41:42) (Vezi SIGILIU.)

• Instrument Principal.

  Redarea unui termen grecesc care în esență înseamnă „conducător principal”. El descrie rolul-cheie al lui Isus Cristos în ce privește faptul de a-i elibera pe oamenii fideli de consecințele dezastruoase ale păcatului și de a-i conduce la viață veșnică. (Fa 3:15; 5:31; Ev 2:10; 12:2)

• Irod.

  Numele de familie al unei dinastii de regi desemnați de Roma să conducă poporul evreu. Irod cel Mare este cunoscut pentru reconstruirea templului din Ierusalim și pentru ordinul de masacrare a copiilor în încercarea de a-l omorî pe Isus. (Mt 2:16; Lu 1:5) Irod Arhelaus și Irod Antipa, doi dintre fiii lui Irod cel Mare, au fost numiți să domnească peste unele părți din teritoriul guvernat de tatăl lor. (Mt 2:22) Antipa a fost tetrarh, însă poporul îl numea „rege”. În timpul domniei lui s-a desfășurat serviciul de trei ani și jumătate al lui Isus Cristos și au avut loc evenimentele prezentate în cartea Faptele până la capitolul 12. (Mr 6:14-17; Lu 3:1, 19, 20; 13:31, 32; 23:6-15; Fa 4:27; 13:1) Irod Agripa I, nepotul lui Irod cel Mare, a fost ucis de un înger al lui Dumnezeu după o domnie de scurtă durată. (Fa 12:1-6, 18-23) L-a succedat fiul său, Irod Agripa II, care a domnit până la revolta iudeilor împotriva Romei. (Fa 23:35; 25:13, 22-27; 26:1, 2, 19-32)

• Isop.

  Plantă cu ramuri subțiri și frunze mici, folosită pentru stropirea cu sânge sau cu apă în cadrul ceremoniilor de purificare. Este posibil ca această plantă să fi fost o varietate de măghiran (Origanum maru; Origanum syriacum). „Isopul” menționat în Ioan 19:29 a fost, probabil, un mănunchi de măghiran legat de o creangă sau o tijă de sorg (Sorghum vulgare), având în vedere că tulpina acestei plante este suficient de lungă pentru ca buretele înmuiat în vin acru să fi putut fi ridicat până la gura lui Isus. (Ex 12:22; Ps 51:7)

• Ispășire.

  În Scripturile ebraice, noțiunea de ispășire are legătură cu jertfele care se ofereau pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu și să-i poată aduce închinare. Legea mozaică prevedea ca, îndeosebi cu ocazia Zilei Ispășirii (ținută anual), să fie aduse jertfe care să permită împăcarea cu Dumnezeu în pofida păcatelor comise de o persoană sau de națiune ca întreg. Acele jertfe prefigurau jertfa lui Isus, care a făcut ispășire completă pentru păcatele omenirii o dată pentru totdeauna, dându-le oamenilor posibilitatea să se împace cu Iehova. (Le 5:10; 23:28; Col 1:20; Ev 9:12)

• Israel.

  Numele pe care Dumnezeu i l-a dat lui Iacob. Cu timpul, termenul a ajuns să-i desemneze pe toți descendenții săi ca grup, indiferent de perioada în care au trăit. Descendenții celor 12 fii ai lui Iacob au fost numiți deseori „israeliți”, „casa lui Israel”, „poporul lui Israel”, „bărbații Israelului” sau „fiii lui Israel”. Numele „Israel” a fost folosit și pentru a desemna regatul de nord al celor zece triburi, care s-a separat de regatul de sud. Mai târziu, termenul a fost folosit și cu referire la creștinii unși, care sunt numiți „Israelul lui Dumnezeu”. (Ga 6:16; Ge 32:28; 2Sa 7:23; Ro 9:6)

• Iubire loială.

  Expresia reprezintă, de regulă, redarea termenului ebraic ḥésed și se referă la iubirea care are la bază angajamentul, integritatea, loialitatea și atașamentul profund. Această expresie este folosită deseori cu referire la iubirea lui Dumnezeu față de oameni, dar și cu referire la iubirea dintre oameni. (Ex 34:6; Rut 3:10)

• Iuda.

  Al patrulea fiu al lui Iacob de la soția sa Lea. Pe patul de moarte, Iacob a profețit că pe linia de descendență a lui Iuda avea să vină un mare conducător, a cărui domnie urma să fie de lungă durată. Când s-a născut ca om pe pământ, Isus a fost un descendent al lui Iuda. Numele „Iuda” desemnează atât tribul care a descins din Iuda, cât și regatul de sud. Acest regat era format din tribul lui Iuda și al lui Beniamin, precum și din preoți și leviți. Iuda ocupa partea de sud a țării, unde se aflau Ierusalimul și templul. (Ge 29:35; 49:10; 1Re 4:20; Ev 7:14)

• Iudeu.

  Termen folosit după căderea regatului celor zece triburi ale Israelului cu referire la o persoană care aparținea tribului lui Iuda. (2Re 16:6) După exilul babilonian, termenul a fost folosit cu referire la toți israeliții care s-au întors în Israel, indiferent de tribul din care făceau parte. (Ezr 4:12) Mai târziu, el a fost folosit în toată lumea pentru a-i diferenția pe israeliți de oamenii din celelalte națiuni. (Es 3:6) Termenul a fost folosit și în sens figurat de apostolul Pavel când a explicat că naționalitatea nu are nicio importanță în congregația creștină. (Ro 2:28, 29; Ga 3:28)

Î

• Împăcare.

  Vezi ISPĂȘIRE.

• Încheierea sistemului.

  Perioadă care precede și include sfârșitul acestui sistem condus de Satan. Ea coincide cu prezența lui Cristos. Sub îndrumarea lui Isus, îngerii „îi vor separa pe cei răi de cei drepți” și îi vor distruge. (Mt 13:40-42, 49) Discipolii lui Isus au vrut să știe când va fi ‘încheierea sistemului’. (Mt 24:3) Înainte de întoarcerea sa la cer, Isus le-a promis continuatorilor săi că va fi cu ei „până la încheierea sistemului”. (Mt 28:20)

• Înger.

  Redarea termenului ebraic mal’ák și a termenului grecesc ággelos. Ambii termeni înseamnă literalmente „mesager”, dar sunt redați prin „înger” când se referă la mesageri din domeniul spiritual. (Ge 16:7; 32:3; Iac 2:25; Re 22:8) Îngerii sunt ființe spirituale puternice, create de Dumnezeu cu mult timp înainte de crearea omului. În Biblie sunt numiți și „miriade sfinte”, „fiii lui Dumnezeu” și „stelele dimineții”. (De 33:2; Iov 1:6; 38:7) Ei nu au fost înzestrați cu capacitatea de a se reproduce, ci au fost creați individual. Numărul lor depășește cu mult o sută de milioane. (Da 7:10) Biblia arată că îngerii au nume și personalități distincte. Plini de umilință, ei nu acceptă să li se aducă închinare, majoritatea chiar refuzând să-și dezvăluie numele. (Ge 32:29; Lu 1:26; Re 22:8, 9) Ei au ranguri și însărcinări diferite. De exemplu, slujesc înaintea tronului lui Iehova, transmit mesajele sale, vin în ajutorul slujitorilor lui Iehova de pe pământ, execută judecățile divine și sprijină predicarea veștii bune. (2Re 19:35; Ps 34:7; Lu 1:30, 31; Re 5:11; 14:6) În viitor, ei vor lupta alături de Isus la Armaghedon. (Re 19:14, 15)

• Întâi născut.

  În principal, expresia se referă la fiul cel mai mare al tatălui (nu la întâiul născut al mamei). În timpurile biblice, întâiul născut avea un statut privilegiat în familie și, la moartea tatălui, i se încredința conducerea casei. Expresia se referă și la întâiul născut mascul al animalelor. (Ex 11:5; 13:12; Ge 25:33; Col 1:15)

• Înviere.

  Revenire de la moarte la viață; sculare din moarte. Termenul grecesc anástasis înseamnă literalmente „sculare”, „ridicare”. În Biblie sunt menționate nouă învieri, inclusiv învierea lui Isus, înfăptuită de Iehova Dumnezeu. Deși celelalte învieri au fost făcute prin intermediul lui Ilie, Elisei, Isus, Petru și Pavel, Biblia arată clar că aceste miracole au fost înfăptuite cu puterea lui Dumnezeu. Învierea pământească, „atât a celor drepți, cât și a celor nedrepți”, este esențială pentru împlinirea scopului lui Dumnezeu. (Fa 24:15) Biblia vorbește și despre o înviere cerească, de care au parte frații unși cu spirit ai lui Isus; ea este numită „învierea timpurie” sau „prima înviere”. (Flp 3:11; Re 20:5, 6; Ioa 5:28, 29; 11:25)

J

• Jale; doliu.

  Formă de exteriorizare a durerii pricinuite de moartea cuiva sau de o nenorocire. În timpurile biblice era un lucru obișnuit ca cineva să jelească sau să țină doliu o perioadă. Pe lângă faptul că plângeau tânguindu-se, cei ce jeleau purtau un anumit tip de haine, își puneau cenușă pe cap, își rupeau veșmintele și își loveau pieptul. La înmormântări erau prezente uneori și persoane chemate special să jelească. (Ge 23:2; Es 4:3; Re 21:4)

• Jertfă.

  Ofrandă adusă lui Dumnezeu prin care o persoană își exprima recunoștința sau își recunoștea vinovăția și arăta că dorea să-și restabilească bunele relații cu el. Începând cu Abel, oamenii au adus din proprie inițiativă jertfe, inclusiv jertfe de animale; mai târziu, când a intrat în vigoare legământul Legii mozaice, jertfele au devenit obligatorii. După ce Isus și-a dat viața ca jertfă perfectă, jertfele de animale nu au mai fost necesare. Însă creștinii continuă să-i ofere lui Dumnezeu jertfe spirituale. (Ge 4:4; Ev 13:15, 16; 1Io 4:10)

• Jertfă de comuniune.

  Jertfă adusă lui Iehova prin care o persoană arăta că se bucura de relații pașnice cu el. Din ea mâncau cel ce aducea jertfa și familia sa, preotul oficiant, precum și ceilalți preoți care slujeau atunci. Iehova primea, ca să zicem așa, fumul cu miros plăcut al grăsimii care ardea și sângele, care reprezenta viața. Era ca și cum preoții și cei ce aduceau jertfa stăteau la masă cu Iehova, ceea ce simboliza relații pașnice cu el. (Le 7:29, 32; De 27:7)

• Jubileu.

  Fiecare al 50-lea an începând din anul în care israeliții au intrat în Țara Promisă. În anul Jubileului, pământul trebuia lăsat necultivat, iar sclavii evrei trebuiau eliberați. Pământurile moștenite care fuseseră vândute trebuiau date înapoi proprietarilor inițiali. Anul Jubileului era, într-un anumit sens, un an de sărbătoare, un an de libertate, în care națiunea revenea la starea pe care o avusese când Dumnezeu a adus-o în existență. (Le 25:10)

• Judecători.

  Bărbați pe care Iehova i-a folosit pentru a-și salva poporul înainte ca națiunea Israel să fie condusă de regi umani. (Ju 2:16)

• Jug.

  Bară purtată de cineva pe umeri, care avea suspendate la capete lucrurile ce se transportau, sau bară ori cadru de lemn pus pe gâtul a două animale de povară (de obicei vite) pentru a trage o unealtă agricolă sau un car. Întrucât sclavii purtau deseori juguri pentru a transporta încărcături grele, jugul a fost folosit în sens figurat ca simbol al înrobirii sau al supunerii față de altă persoană, precum și al asupririi și al suferinței. Faptul de a înlătura sau de a sfărâma jugul semnifica eliberarea din sclavie, asuprire și exploatare. (Le 26:13; Mt 11:29, 30)

• Jurământ.

  Declarație prin care cineva garantează că un anumit lucru este adevărat sau promisiune solemnă prin care cineva se angajează să facă sau să nu facă un anumit lucru. Jurământul este adesea o promisiune făcută unei persoane de rang superior, în special lui Dumnezeu. Iehova și-a întărit legământul cu Avraam printr-un jurământ. (Ge 14:22; Ev 6:16, 17)

L

• Lacul de foc.

  Un loc simbolic despre care se spune că „arde cu foc și cu sulf” și care este numit și „moartea a doua”. În acest lac sunt aruncați păcătoșii care nu se căiesc, Diavolul și chiar moartea și Mormântul (sau Hadesul). Având în vedere că focul nu are niciun efect asupra unei ființe spirituale, a morții și a Hadesului, înseamnă că acest lac nu este un simbol al chinului veșnic, ci al distrugerii veșnice. (Re 19:20; 20:14, 15; 21:8)

• Lanțul muntos Liban.

  Unul dintre cele două lanțuri care formează ansamblul muntos al țării cu același nume. Lanțul muntos Liban se află la vest, iar lanțul muntos Antiliban, la est. Cele două lanțuri sunt despărțite de o vale lungă și fertilă. Lanțul muntos Liban se înalță foarte aproape de coasta Mediteranei. Altitudinea acestor munți variază între 1 800 m și 2 100 m. În vechime, Libanul era acoperit de cedri maiestuoși, foarte căutați de națiunile din jur. (De 1:7; Ps 29:6; 92:12) (Vezi Ap. B7.)

• Lăcustă.

  Specie de insecte ce migrează în roiuri mari. Potrivit Legii mozaice, lăcustele erau considerate „curate”, adică puteau fi consumate. Roiurile uriașe de lăcuste, care devorau totul în calea lor, producând pagube masive, erau considerate o plagă. (Ex 10:14; Mt 3:4)

• Legământ.

  Acord oficial, sau contract, încheiat între Dumnezeu și oameni sau între doi sau mai mulți oameni, prin care părțile se angajau să facă sau să nu facă un anumit lucru. Uneori, doar una dintre părți avea responsabilitatea de a respecta termenii acordului (acesta era un legământ unilateral; era, de fapt, o promisiune). Alteori, ambele părți aveau obligații (acesta era un legământ bilateral). În afară de legămintele încheiate de Dumnezeu cu oamenii, Biblia menționează legăminte încheiate între oameni, triburi, națiuni sau grupuri de oameni. Printre legămintele cu efecte pe termen lung pot fi menționate legămintele încheiate de Dumnezeu cu Avraam, cu David, cu națiunea Israel (legământul Legii) sau cu Israelul lui Dumnezeu (noul legământ). (Ge 9:11; 15:18; 21:27; Ex 24:7; 2Cr 21:7)

• Lege.

  Când este scris cu inițială majusculă, acest cuvânt se referă fie la Legea mozaică, fie la primele cinci cărți ale Bibliei. Când este scris cu inițială minusculă, el se poate referi la una dintre legile cuprinse în Legea mozaică sau la un principiu al legii. (Nu 15:16; De 4:8; Mt 7:12; Ga 3:24)

• Legea lui Moise.

  Legea pe care Iehova a dat-o Israelului prin intermediul lui Moise în 1513 î.e.n., în pustiul Sinai. Primele cinci cărți ale Bibliei sunt numite deseori „Legea”. (Ios 23:6; Lu 24:44)

• Lepră.

  Lepra este o boală gravă de piele. În Scripturi, termenul „lepră” nu se referă doar la boala cunoscută în prezent, întrucât se spune că ea afecta nu numai oamenii, ci și veșmintele și casele. (Le 14:54; Lu 5:12)

• Lepton.

  Moneda cu cea mai mică valoare folosită de evrei în perioada redactării Scripturilor grecești creștine; era făcută din aramă sau din bronz. (Mr 12:42 n.s.; Lu 21:2 n.s.) (Vezi Ap. B14.)

• Levi; levit.

  Levi este al treilea fiu al lui Iacob de la soția sa Lea; de asemenea, acesta este numele tribului care a descins din el. Din cei trei fii ai lui Levi s-au format cele trei grupuri principale ale leviților. Termenul „leviți” desemnează uneori întregul trib. Însă, de cele mai multe ori, nu include familia preoțească a lui Aaron. Tribul lui Levi nu a primit niciun teritoriu în Țara Promisă, dar i s-au dat 48 de orașe în teritoriile repartizate celorlalte triburi. (De 10:8; 1Cr 6:1; Ev 7:11)

• Leviatan.

  Din câte se pare, este un animal acvatic, întrucât în majoritatea contextelor în care este menționat se vorbește și despre apă. În Iov 3:8 și 41:1 se pare că este vorba despre crocodil sau despre un alt animal acvatic extrem de mare și de puternic. În Psalmul 104:26 este posibil să fie vorba despre o specie de balenă. În alte versete, leviatanul este menționat cu sens figurat și nu poate fi identificat cu un animal anume. (Ps 74:14; Is 27:1)

• Loc înalt.

  Loc de închinare situat, de obicei, pe vârful unui deal sau al unui munte ori pe o platformă construită de om. Uneori, locurile înalte erau folosite pentru închinarea la Dumnezeu. Unul dintre aceste locuri înalte, menționat în 1 Samuel, capitolul 9, includea o sală de mese, unde, din câte se pare, puteau fi consumate jertfele de comuniune. Însă, în majoritatea cazurilor, locurile înalte erau folosite pentru închinarea păgână la dumnezei falși. (Nu 33:52; 1Re 3:2; Ier 19:5)

• Log.

  Cea mai mică unitate de măsură pentru lichide menționată în Biblie. Potrivit Talmudului, un log corespundea cu a douăsprezecea parte dintr-un hin, ceea ce înseamnă că echivala cu 0,31 l. (Le 14:10) (Vezi Ap. B14.)

• Luceafăr.

  Cuvânt sinonim cu expresia ‘steaua dimineții’. Este ultima stea care răsare la est înainte să apară soarele, anunțând astfel începutul unei noi zile. (Re 22:16; 2Pe 1:19)

• Lună nouă.

  Prima zi a fiecărei luni din calendarul evreiesc; în această zi, israeliții se adunau, petreceau și ofereau jertfele prevăzute de Lege pentru această ocazie specială. Mai târziu, această zi a devenit o sărbătoare națională importantă, în timpul căreia nu se lucra. (Nu 10:10; 2Cr 8:13; Col 2:16)

M

• Macedonia.

  Regiune situată la nord de Grecia. Macedonia a devenit o putere importantă sub domnia lui Alexandru cel Mare și a rămas independentă până la cucerirea ei de către romani. Când apostolul Pavel a călătorit prima dată în Europa, Macedonia era provincie romană. El a ajuns de trei ori în această regiune. (Fa 16:9) (Vezi Ap. B13.)

• Magistrat.

  Sub guvernarea babiloniană, magistrații erau funcționari civili în provincii; ei cunoșteau legea și aveau, într-o anumită măsură, autoritate judiciară. În coloniile romane, magistrații civili erau administratori ai guvernului. Ei aveau însărcinări precum menținerea ordinii, gestionarea finanțelor, judecarea infractorilor și ordonarea executării sentințelor. (Da 3:2; Fa 16:20)

• Mahalat.

  Din câte se pare, este un termen muzical; el apare în antetul Psalmilor 53 și 88. Este posibil să fie înrudit cu un verb ebraic care înseamnă „a slăbi”, „a se îmbolnăvi”, ceea ce sugerează o melodie tristă și melancolică, potrivită de altfel cu conținutul sumbru al celor două cântări.

• Malcam.

  Zeul principal al amoniților; probabil, este unul și același cu Moloh. (Țe 1:5) (Vezi MOLOH.)

• Mană 1.

  Hrana de bază a israeliților în timpul celor 40 de ani de peregrinare prin pustiu. Acest aliment era furnizat de Iehova și apărea în mod miraculos pe pământ, sub stratul de rouă, în fiecare dimineață, cu excepția zilei de sabat. Când israeliții au văzut mana prima dată, au întrebat: „Ce-i asta?”, în ebraică: „Man hû’?”. (Ex 16:13-15, 35) În alte versete se face referire la mană prin expresiile: „grânele cerului” (Ps 78:24), „pâine din cer” (Ps 105:40) și „pâinea celor puternici” (Ps 78:25). Și Isus a folosit cuvântul „mană” în sens figurat. (Ioa 6:49, 50)

• Mană 2.

  Numele mai multor boli ale plantelor, cauzate de ciuperci parazite. Unii specialiști sunt de părere că mana menționată în Biblie este rugina neagră (Puccinia graminis). (1Re 8:37)

• Manifestare.

  Așa cum este folosit în Biblie, termenul „manifestare” se referă la o dezvăluire, sau o dovadă vizibilă, de autoritate sau de putere. Este folosit cu referire la zilele în care Isus Cristos a fost pe pământ și, în special, cu referire la diferite evenimente din timpul prezenței sale în putere regală. (2Ti 1:10; 4:1)

• Mare preot.

  Sub Legea mozaică, acesta era preotul care reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu și care îi supraveghea pe ceilalți preoți. Era numit și „preotul principal”. (2Cr 26:20; Ezr 7:5) Numai el avea voie să intre în Sfânta Sfintelor, încăperea din spate a tabernacolului și, mai târziu, a templului. El făcea lucrul acesta doar o dată pe an, în Ziua Ispășirii. Și Isus Cristos este numit „mare preot”. (Le 16:2, 17; 21:10; Mt 26:3; Ev 4:14)

• Maschil.

  Termen a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate. El apare în antetul a 13 psalmi și este posibil să însemne „poem meditativ”. Unii erudiți sunt de părere că semnificația lui ar fi asemănătoare cu a unui termen similar ca formă, tradus prin ‘a sluji cu pricepere’. (2Cr 30:22; Ps 32:Ant)

• Mărturie.

  Cuvântul „Mărturie”, scris cu inițială majusculă, se referă, de regulă, la Cele zece porunci scrise pe cele două table de piatră care i-au fost date lui Moise. (Ex 31:18) Arca în care au fost puse aceste table de piatră a fost numită uneori „arca Mărturiei”, un alt nume al arcei legământului. (Ex 25:22) Expresia „cortul Mărturiei” desemnează tabernacolul. (Nu 17:7)

• Media; mezi.

  Mezii au fost un popor format din descendenții lui Madai, fiul lui Iafet. Ei s-au stabilit pe un platou muntos situat pe teritoriul Iranului de astăzi, iar țara lor s-a numit Media. Mezii s-au aliat cu babilonienii împotriva asirienilor. La data aceea, Persia era o provincie a Mediei. Însă Cirus s-a răsculat, iar Media s-a unit cu Persia, formând Imperiul Medo-Persan, care a învins Imperiul Neo-Babilonian în 539 î.e.n. În ziua Penticostei din 33 e.n., la Ierusalim au fost prezenți și mezi. (Da 5:28, 31; Fa 2:9) (Vezi Ap. B9.)

• Mediator.

  Persoană care mijlocește între două părți în vederea reconcilierii. În Scripturi, Moise este mediatorul legământului Legii, iar Isus este mediatorul noului legământ. (Ga 3:19; 1Ti 2:5)

• Medium.

  Persoană care pretinde că poate comunica cu morții. (Le 20:27; De 18:10-12; 2Re 21:6)

• Membrii partidului lui Irod.

  Erau cunoscuți și ca irodieni. Expresia se referă la membrii unui partid naționalist care susțineau obiectivele politice ale Irozilor, aflați la guvernare sub dominație romană. Unii dintre saduchei aparțineau, probabil, acestui partid. Irodienii s-au aliat cu fariseii împotriva lui Isus. (Mr 3:6)

• Merodac.

  Zeul principal al orașului Babilon. După ce regele Hammurabi (cunoscut pentru codul său de legi) a făcut din Babilon capitala Babiloniei, închinarea la Merodac (sau Marduk) a luat amploare. În cele din urmă, Merodac a luat locul altor zei anteriori, devenind zeul principal al babilonienilor. Mai târziu, numele „Merodac” (sau Marduk) a fost înlocuit cu titlul „Bel” („Proprietar”), astfel că Merodac a ajuns să fie numit în mod obișnuit Bel. (Ier 50:2)

• Mesia.

  Cuvânt ce provine dintr-un termen ebraic care înseamnă „uns”. Termenul „Cristos”, care provine din limba greacă, are aceeași semnificație. (Da 9:25; Ioa 1:41)

• Mictam.

  Termen ebraic ce apare în antetul a șase psalmi. (Ps 16; 56–60) Este un termen tehnic a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate, deși este posibil să fie înrudit cu un alt termen ebraic, care înseamnă „inscripție”.

• Milă.

  Unitate de măsură pentru distanțe, care apare o singură dată în textul original al Scripturilor grecești creștine, în Matei 5:41. Probabil, se referă la mila romană, care echivala cu 1 479,5 m.

• Milcom.

  Zeu la care se închinau amoniții; probabil, unul și același cu Moloh. (1Re 11:5, 7) Spre sfârșitul domniei sale, Solomon a construit locuri înalte pentru închinarea la acest dumnezeu fals. (Vezi MOLOH.)

• Mină.

  Numită în Ezechiel și „maneh”. Era atât o unitate de măsură pentru greutate, cât și o unitate monetară. Având în vedere dovezile arheologice potrivit cărora o mină echivala cu 50 de sicli, iar un siclu avea 11,4 g, se estimează că mina menționată în Scripturile ebraice cântărea 570 g. La fel ca în cazul cotului, este posibil să fi existat două tipuri de mine: mina comună și mina regală. Mina menționată în Scripturile grecești creștine echivala cu 100 de drahme și cântărea 340 g. Șaizeci de mine echivalau cu un talant. (Ezr 2:69; Eze 45:12; Lu 19:13) (Vezi Ap. B14.)

• Miracol; lucrare de putere.

  Acțiune sau fenomen care depășește puterea omenească și este atribuit unei forțe supranaturale. Cuvinte precum „semn”, „prevestire” sau „minune” sunt folosite în Biblie cu același sens. (Ex 4:21; Fa 4:22; Ev 2:4)

• Moloc.

  Vezi MOLOH.

• Moloh.

  Zeu la care se închinau amoniții; probabil, unul și același cu Malcam, Milcom și Moloc. Este posibil să fi fost mai degrabă un titlu decât numele unui anumit zeu. Legea mozaică prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care își aduceau copiii jertfă lui Moloh. (Le 20:2; Ier 32:35; Fa 7:43)

• Mormânt.

  Când este scris cu inițială minusculă, termenul se referă la locul propriu-zis unde este înmormântat cineva. Însă, când este scris cu inițială majusculă, termenul este echivalentul cuvântului ebraic redat prin „Șeol” sau al cuvântului grecesc redat prin „Hades” și, potrivit Bibliei, se referă la un loc simbolic (sau o stare) unde nu există conștiență și nici vreo activitate. (Ge 47:30; Ec 9:10; Fa 2:31)

• Mormânt de amintire.

  Loc de înmormântare unde este pus corpul unei persoane decedate. Această expresie este redarea cuvântului grecesc mnēmeíon, care provine din verbul „a aminti” și transmite ideea că persoana decedată este păstrată în amintire. (Ioa 5:28, 29 n.s.)

• Movilă.

  Cuvânt ce corespunde termenului ebraic „Milo”, care provine dintr-o rădăcină însemnând „a umple”. În Septuaginta este tradus printr-un cuvânt care înseamnă „citadelă”. Se pare că era vorba despre un element de relief sau o construcție din Cetatea lui David, dar nu se știe cu exactitate ce era. (2Sa 5:9; 1Re 11:27)

• Mucări.

  Ustensile de aur, probabil asemănătoare unor clești, care erau folosite la tabernacol și, mai târziu, la templu pentru a stinge flacăra lămpilor. (Ex 37:23)

• Mut-labben.

  Termen ce apare în antetul Psalmului 9. Potrivit tradiției, „mut-labben” înseamnă „despre moartea fiului”. Unii specialiști sunt de părere că acest termen indica titlul sau, probabil, cuvintele introductive ale unui cântec cunoscut, a cărui melodie era folosită la intonarea acestui psalm.

N

• Nard.

  Ulei parfumat, scump, de culoare roșiatică, extras din planta cu același nume (Nardostachys jatamansi). Întrucât era foarte costisitor, nardul era amestecat de multe ori cu uleiuri de calitate inferioară, iar alteori era contrafăcut. Este demn de remarcat că atât Marcu, cât și Ioan precizează că în cazul lui Isus a fost folosit „nard veritabil”. (Mr 14:3; Ioa 12:3)

• Nazarinean.

  Isus a fost numit uneori „Nazarinean” pentru că era din orașul Nazaret. Acest cuvânt este, probabil, înrudit cu termenul ebraic tradus prin „vlăstar” în Isaia 11:1. Mai târziu, a fost folosit și cu referire la continuatorii lui Isus. (Mt 2:23; Fa 24:5)

• Nazireu.

  Cuvânt ce provine dintr-un termen ebraic care înseamnă „ales”, „dedicat”, „pus deoparte”. Existau două categorii de nazirei: cei care alegeau să fie nazirei și cei care erau numiți nazirei de Dumnezeu. Un bărbat sau o femeie putea să-i facă un jurământ special lui Iehova că va trăi ca nazireu un anumit timp. Cei care alegeau să facă acest jurământ aveau în principal trei restricții: 1) să nu bea alcool, nici să nu mănânce ceva provenit din vița-de-vie, 2) să nu-și taie părul și 3) să nu se atingă de vreun cadavru. Cei numiți de Dumnezeu să fie nazirei rămâneau așa toată viața, iar Iehova stabilea cerințele pentru ei. (Nu 6:2-7; Ju 13:5)

• Necazul cel mare.

  Termenul grecesc redat prin „necaz” transmite ideea de dificultăți sau suferințe cauzate de situații stresante. Isus a vorbit despre „un necaz mare, cum n-a mai fost”, care avea să se abată asupra Ierusalimului. Dar el s-a referit mai ales la „un necaz mare” care avea să se abată asupra omenirii mai târziu și care este pus în legătură cu viitoarea sa ‘venire cu glorie’. (Mt 24:21, 29-31) Pavel a spus că este drept ca Dumnezeu să aducă acest necaz „peste cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu și peste cei care nu ascultă de vestea bună” despre Isus Cristos. La acest necaz se face referire și în Revelația, capitolul 19, unde Isus este prezentat în fruntea armatelor cerești luptând împotriva ‘fiarei și a regilor pământului și a armatelor lor’. (2Te 1:6-8; Re 19:11-21) „O mare mulțime” va supraviețui acestui necaz. (Re 7:9, 14) (Vezi ARMAGHEDON.)

• Necurat.

  Acest cuvânt poate descrie atât ceva murdar din punct de vedere fizic, cât și un comportament contrar legilor morale. Însă termenul face deseori referire în Biblie la ceea ce nu este acceptabil, sau curat, potrivit Legii mozaice. (Le 5:2; 13:45; Mt 10:1; Fa 10:14; Ef 5:5) (Vezi CURAT; PUR.)

• Nefilimi.

  Fiii hibrizi născuți în urma relațiilor dintre îngerii materializați și fiicele oamenilor înainte de Potop; erau extrem de violenți. (Ge 6:4)

• Nehilot.

  Termen a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate și care apare în antetul Psalmului 5. Unii sunt de părere că se referă la un instrument de suflat, considerând că derivă din aceeași rădăcină cu termenul ebraic ḥalíl (flaut). Totuși, este posibil și ca termenul să desemneze o melodie.

• Netinimi.

  Slujitori neisraeliți de la templu. Termenul ebraic, care înseamnă literalmente „cei dăruiți”, sugerează că ei erau dăruiți pentru serviciul de la templu. Mulți netinimi erau, probabil, descendenți ai gabaoniților, cărora Iosua le dăduse sarcina „să strângă lemne și să scoată apă pentru adunare și pentru altarul lui Iehova”. (Ios 9:23, 27; 1Cr 9:2; Ezr 8:17)

• Nisan.

  Numele dat după exilul babilonian lunii abib, prima lună din calendarul religios evreiesc (a șaptea lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii martie până la jumătatea lunii aprilie. (Ne 2:1) (Vezi Ap. B15.)

O

• Ofrandă arsă.

  Jertfă constând într-un animal (taur, berbec, țap, turturea sau porumbel) care era ars pe altar și oferit în întregime lui Dumnezeu. Cel care aducea jertfa nu păstra nicio parte din animal. (Ex 29:18; Le 6:9)

• Ofrandă de băutură.

  Ofrandă de vin care se turna pe altar și care era adusă împreună cu majoritatea celorlalte ofrande. Pavel a folosit această expresie în sens figurat pentru a arăta că era dispus să se cheltuiască în folosul fraților săi creștini. (Nu 15:5, 7; Flp 2:17)

• Ofrandă de mulțumire.

  Jertfă de comuniune adusă cu scopul de a-l lăuda pe Dumnezeu pentru îngrijirile sale și pentru iubirea sa loială. Cu acea ocazie se consuma carnea animalului adus ca jertfă, precum și pâine dospită și nedospită. Carnea trebuia mâncată în aceeași zi. (2Cr 29:31)

• Ofrandă legănată.

  Când se aducea această ofrandă, se pare că preotul își punea mâinile sub mâinile celui care o aducea; acesta din urmă ținea ofranda și o legăna înainte și înapoi. Sau preotul însuși ținea ofranda și o legăna. Gestul era un simbol al faptului că ofrandele îi erau prezentate lui Iehova. (Le 7:30)

• Ofrandă pentru păcat.

  Jertfă adusă pentru păcatul neintenționat, comis din cauza slăbiciunii cărnii imperfecte. Se puteau aduce ca jertfă diferite animale, de la taur până la porumbel, în funcție de statutul social și de starea materială a persoanei pentru al cărei păcat se făcea ispășire. (Le 4:27, 29; Ev 10:8)

• Ofrandă pentru vină.

  Jertfă adusă de cineva pentru propriile păcate. Această jertfă era oarecum diferită de alte jertfe pentru păcat prin aceea că, oferind-o, răufăcătorul care se căia recunoștea că păcătuise împotriva lui Iehova sau că încălcase unele drepturi ale semenului său garantate de legământul Legii; ori cerea să beneficieze din nou de unele drepturi pe care le pierduse fiindcă păcătuise și să i se reducă pedeapsa. (Le 7:37; 19:22; Is 53:10)

• Olar.

  Meșteșugar care face diferite obiecte din lut, de exemplu oale. Termenul ebraic tradus prin „olar” înseamnă literalmente „cel ce dă formă”. Autoritatea olarului asupra lutului este deseori menționată în Biblie pentru a ilustra autoritatea suverană a lui Iehova asupra oamenilor și a națiunilor. (Is 64:8; Ro 9:21)

• Om liber; eliberat.

  În timpul dominației romane, omul „liber” era cel care se năștea liber și avea drepturi depline de cetățean. În schimb, omul „eliberat” era cel eliberat din sclavie. Dacă era eliberat în mod oficial, el primea cetățenie romană, însă nu avea dreptul să ocupe o funcție politică. Dacă era eliberat fără să se respecte procedura legală, el scăpa de sclavie, însă nu beneficia de toate drepturile civile. (1Co 7:22)

• Omer.

  Unitate de măsură pentru solide echivalând cu o zecime de efă, adică cu 2,2 l. (Ex 16:16, 18) (Vezi Ap. B14.)

• Onix.

  Piatră semiprețioasă dură; o varietate de agat sau un tip de calcedonie stratificată. Onixul are straturi albe care alternează cu straturi negre, maronii, roșii, cenușii sau verzi. Această piatră împodobea veșmintele speciale ale marelui preot. (Ex 28:9, 12; 1Cr 29:2; Iov 28:16)

• Oraș de refugiu.

  Oraș levitic unde ucigașul care omora neintenționat pe cineva putea să ceară ocrotire pentru a scăpa de răzbunătorul sângelui. Pe tot cuprinsul Țării Promise existau șase astfel de orașe. Unele au fost alese de Moise, iar altele, mai târziu, de Iosua, sub îndrumarea lui Iehova. Când ajungea la un oraș de refugiu, fugarul le explica situația sa bătrânilor aflați la poartă, după care era primit cu bunăvoință. Pentru a-i împiedica pe cei care ucideau intenționat să profite de această măsură, fugarul trebuia să fie judecat în orașul unde avusese loc crima. Dacă se dovedea că era nevinovat, el era adus din nou în orașul de refugiu, unde trebuia să stea tot restul vieții sau până la moartea marelui preot. (Nu 35:6, 11-15, 22-29; Ios 20:2-8)

P

• Palmă.

  Unitate de măsură pentru lungime aproximativ egală cu distanța dintre vârful degetului mare și vârful degetului mic, când palma este larg deschisă. O palmă echivala cu 22,2 cm, fiind calculată în funcție de lungimea unui cot de 44,5 cm. (Ex 28:16; 1Sa 17:4) (Vezi Ap. B14.)

• Papirus.

  Plantă acvatică, asemănătoare trestiei, din care se făceau coșuri, recipiente și bărci. De asemenea, material pe care se putea scrie, asemănător hârtiei, făcut din această plantă; multe suluri erau făcute din papirus. (Ex 2:3)

• Paradis.

  O grădină frumoasă, asemănătoare unui parc. Primul loc de acest fel a fost Edenul, creat de Iehova pentru prima pereche umană. Când era pe stâlpul de tortură, Isus i-a dat de înțeles unuia dintre tâlharii țintuiți alături de el că pământul avea să devină un paradis. În 2 Corinteni 12:4, termenul este folosit, din câte se pare, cu referire la un paradis viitor, iar în Revelația 2:7, cu referire la un paradis ceresc. (Cân 4:13; Lu 23:43)

• Paște.

  Sărbătoare anuală, ținută în a 14-a zi a lunii abib (numită ulterior nisan), cu ocazia căreia se comemora eliberarea israeliților din Egipt. La Paște era sacrificat și fript un miel (sau un ied), care trebuia mâncat cu ierburi amare și cu pâine nedospită. (Ex 12:27; Ioa 6:4; 1Co 5:7)

• Pâine de prezentare.

  Expresia se referă la cele 12 pâini care erau așezate în două teancuri, 6 pâini în fiecare teanc, pe masa din Sfânta, prima încăpere din tabernacol și, mai târziu, din templu. Erau numite și „pâinile așezate teanc” și reprezentau o ofrandă pentru Dumnezeu. În fiecare sabat, pâinile erau înlocuite cu altele proaspete. Pâinile scoase din uz erau consumate, de regulă, numai de preoți. (2Cr 2:4; Mt 12:4; Ex 25:30; Le 24:5-9; Ev 9:2) (Vezi Ap. B5.)

• Pânză de sac.

  Pânză aspră din care se fac saci, cum sunt cei în care se pun cerealele. Aceasta era, de obicei, o țesătură din păr de capră, închisă la culoare. În perioada de doliu, oamenii purtau, în general, pânză de sac. (Ge 37:34; Lu 10:13)

• Pectoral.

  Buzunar ornamentat cu pietre prețioase, pe care marele preot al Israelului îl purta pe piept ori de câte ori intra în Sfânta. Era numit „pectoralul judecății” întrucât în el se aflau Urimul și Tumimul, obiecte folosite pentru dezvăluirea hotărârilor judecătorești ale lui Iehova. (Ex 28:15-30) (Vezi Ap. B5.)

• Pelin.

  Termen ce desemnează diverse plante foarte aromate și extrem de amare. Pelinul este folosit în Biblie cu sens figurat pentru a descrie consecințele amare ale imoralității, ale sclaviei, ale nedreptății și ale apostaziei. În Revelația 8:11, cuvântul „pelin” se referă la o substanță amară și otrăvitoare, numită și absint. (De 29:18; Pr 5:4; Ier 9:15; Am 5:7)

• Penticostă.

  A doua dintre cele trei sărbători mari pe care toți bărbații evrei trebuiau să le țină la Ierusalim. Termenul „Penticostă”, însemnând „A cincizecea (zi)”, este numele folosit în Scripturile grecești creștine pentru sărbătoarea numită în Scripturile ebraice „Sărbătoarea Secerișului” sau „Sărbătoarea Săptămânilor”. Era celebrată în a 50-a zi numărând din 16 nisan. (Ex 23:16; 34:22; Fa 2:1)

• Perdea.

  Material țesut cu măiestrie, pe care erau brodați heruvimi. Perdeaua separa Sfânta de Sfânta Sfintelor în tabernacol și, mai târziu, în templu. (Ex 26:31; 2Cr 3:14; Mt 27:51; Ev 9:3) (Vezi Ap. B5.)

• Pergament.

  Piele de oaie, de capră sau de vițel prelucrată pentru a fi folosită ca material de scris. Pergamentul era mai rezistent decât papirusul. Unele suluri pe care au fost scrise cărțile biblice erau din pergament. Este posibil ca pergamentele pe care Pavel i-a cerut lui Timotei să i le aducă să fi conținut porțiuni din Scripturile ebraice. Unele dintre sulurile de la Marea Moartă sunt din pergament. (2Ti 4:13)

• Persia; perși.

  O țară și un popor care sunt menționate, de regulă, împreună cu mezii. Mezii și perșii au avut, se pare, o origine comună. La începutul istoriei lor, perșii ocupau doar partea sud-vestică a platoului iranian. Sub conducerea lui Cirus cel Mare (care, potrivit unor istorici din vechime, a avut tată persan și mamă medă), perșii au ajuns să-i domine pe mezi, cu toate că cele două popoare au continuat să formeze împreună un imperiu. Cirus a cucerit Imperiul Babilonian în 539 î.e.n. și le-a permis evreilor aflați în exil să se întoarcă în patria lor. Imperiul Persan s-a întins de la fluviul Indus, la est, până la Marea Egee, la vest. Iudeii s-au aflat sub dominație persană până în 331 î.e.n., când Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe perși. Imperiul Persan a fost prezis în una dintre viziunile lui Daniel; de asemenea, este menționat în cărțile biblice Ezra, Neemia și Estera. (Ezr 1:1; Da 5:28) (Vezi Ap. B9.)

• Piatră de moară.

  Piatră rotundă pusă deasupra unei alte pietre rotunde și folosită la măcinarea cerealelor pentru a se obține făină. În mijlocul pietrei de dedesubt era fixat un pivot pe care se învârtea piatra de deasupra. În timpurile biblice, în majoritatea gospodăriilor existau râșnițe manuale, folosite de femei. Întrucât pâinea zilnică a familiei depindea de râșniță, Legea mozaică interzicea luarea ca garanție a râșniței sau a pietrei de măcinat de deasupra. Râșnițele mai mari erau acționate de animale. (De 24:6; Mr 9:42)

• Piatră unghiulară.

  Piatră așezată la unghiul, sau colțul, unei clădiri, în locul unde se îmbină doi pereți. Ea are un rol important deoarece unește pereții și îi ține împreună. Cea mai importantă piatră unghiulară era cea de la temelie. Pentru clădirile publice și pentru zidurile orașelor era aleasă o piatră foarte rezistentă. Expresia „piatră unghiulară” este folosită în sens figurat cu referire la întemeierea pământului. De asemenea, despre Isus se spune că este „piatra unghiulară de temelie” a congregației creștine, care este asemănată cu o casă. (Ef 2:20; Iov 38:6)

• Pim.

  Unitate de măsură pentru greutăți; de asemenea, prețul cerut de filisteni pentru ascuțirea diverselor unelte metalice. În urma săpăturilor arheologice, în Israel s-au descoperit greutăți de piatră inscripționate cu consoanele ebraice vechi corespunzătoare cuvântului „pim”; greutatea lor medie este de 7,8 g, adică aproximativ două treimi dintr-un siclu. (1Sa 13:20, 21)

• Plagă.

  În Scripturile ebraice, termenul face referire, de obicei, la un flagel, o boală sau o calamitate trimisă de Iehova ca pedeapsă. (Nu 16:49)

• Plămădeală.

  Substanță adăugată într-un aluat sau într-un lichid pentru a-l face să fermenteze. Acest cuvânt se referă în special la o bucată de aluat dospit, păstrat dintr-o frământătură anterioară. În Biblie este folosit deseori ca simbol al păcatului și al corupției; de asemenea, este folosit cu referire la faptul că ceva crește fără a fi observat și se extinde peste tot. (Ex 12:20; Mt 13:33; Ga 5:9)

• Pleavă.

  Ceea ce rămâne după treierarea și vânturarea boabelor de cereale. Termenul este folosit și cu sens figurat pentru a indica ceva lipsit de valoare și nedorit. (Ps 1:4; Mt 3:12)

• Pomul cunoașterii binelui și răului.

  Pom din grădina Edenului pe care Dumnezeu l-a folosit ca simbol al dreptului său de a stabili normele cu privire la ce este bine și ce este rău pentru oameni. (Ge 2:9, 17)

• Pomul vieții.

  Pom din grădina Edenului. Biblia nu afirmă că fructele acestui pom aveau proprietăți dătătoare de viață. Mai degrabă, acest pom reprezenta garanția că Dumnezeu avea să le dea viață veșnică oamenilor cărora urma să le permită să mănânce din rodul lui. (Ge 2:9; 3:22)

• Porneía.

  Vezi IMORALITATE SEXUALĂ.

• Post.

  Abstinență totală de la mâncare pentru o perioadă limitată. Israeliții posteau în Ziua Ispășirii, în timpuri de necaz și când căutau îndrumare divină. Evreii au instituit patru posturi anuale pentru a comemora evenimentele tragice din istoria lor. Postul nu este o cerință pentru creștini. (Ezr 8:21; Is 58:6; Lu 18:12)

• Poticnire; piatră de poticnire.

  Termenii din limbile originale redați prin „poticnire” sau „piatră de poticnire” sunt folosiți deseori cu sens figurat și pot avea diferite înțelesuri, în funcție de context. De exemplu, ar putea transmite ideea că cineva păcătuiește sau că se supără atât de mult, încât abandonează credința ori că este scandalizat de ceva ce nu a înțeles pe deplin. Termenul poate transmite și ideea că cineva îi face pe alții să păcătuiască sau că îi face să-și piardă credința și încrederea în Dumnezeu, în Isus sau în reprezentanții lor. (Ps 119:165; Mt 18:6-8; 26:31; Ioa 6:61; 2Co 6:3; Iac 3:2)

• Pradă.

  Bunuri personale, obiecte de uz casnic, animale sau alte lucruri de valoare pe care învingătorii le luau de la dușmanii lor. (Ios 7:21; 22:8; Ev 7:4)

• Praștie.

  Armă veche de luptă formată dintr-o fâșie de piele sau dintr-o bandă împletită, făcută din tendoane de animale, papură sau păr de animale. În partea centrală, mai lată, se punea obiectul care se arunca, de obicei o piatră. Un capăt al praștiei era legat de mână sau de încheietura mâinii, iar celălalt capăt era ținut în mână și eliberat când se lansa piatra. În vechime, națiunile aveau în armatele lor bărbați instruiți să tragă cu praștia. (Ju 20:16; 1Sa 17:50)

• Prefect.

  Sub guvernarea babiloniană, prefectul era un funcționar inferior satrapului. Conform Bibliei, prefecții aveau autoritate asupra înțelepților de la curtea regală. Prefecții sunt menționați și în contextul domniei lui Darius, medul. (Da 2:48; 6:7)

• Pregătirea.

  Numele zilei dinaintea sabatului, în timpul căreia evreii făceau pregătirile necesare pentru sabat. Această zi se încheia la apusul soarelui în ziua numită astăzi vineri; în acel moment începea sabatul, deoarece, la evrei, ziua ținea de seara până seara următoare. (Mr 15:42; Lu 23:54)

• Preot.

  Bărbat care îl reprezenta oficial pe Dumnezeu înaintea poporului, instruind poporul cu privire la Dumnezeu și la legile sale. De asemenea, preotul reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu, oferind jertfe și totodată mijlocind și rugându-se pentru popor. Înainte ca Legea mozaică să fie instituită, capul familiei slujea ca preot pentru familia sa. Sub Legea mozaică, clasa preoțească era constituită din bărbații care aparțineau familiei lui Aaron, din tribul lui Levi. Ceilalți leviți aveau sarcina de a-i ajuta pe preoți. Când a intrat în vigoare noul legământ, Israelul spiritual a devenit o națiune de preoți, marele preot fiind Isus Cristos. (Ex 28:41; Ev 9:24; Re 5:10)

• Preot principal.

  În Scripturile ebraice, această expresie este sinonimă cu expresia „mare preot”. În Scripturile grecești creștine, expresia „preoții principali” este folosită, după cât se pare, cu referire la preoții cei mai influenți. Din acest grup făceau parte, probabil, marii preoți care fuseseră destituiți și capii celor 24 de grupuri preoțești. (2Cr 26:20; Ezr 7:5; Mt 2:4; Mr 8:31)

• Prezență.

  În unele pasaje din Scripturile grecești creștine, acest cuvânt desemnează prezența regală a lui Isus Cristos, care începe cu întronarea sa invizibilă ca Rege mesianic și continuă pe parcursul zilelor din urmă ale acestui sistem. Prezența lui Cristos nu se referă, pur și simplu, la o venire urmată de o plecare imediată; mai degrabă, se referă la o perioadă determinată, marcată de anumite evenimente. (Mt 24:3)

• Prezicător.

  Persoană care pretinde că are capacitatea de a prezice viitorul. În Biblie, acest termen este folosit cu referire la preoții-magicieni, la ghicitori, la astrologi și la alții. (Le 19:31; De 18:11; Fa 16:16)

• Primele roade.

  Cele dintâi roade dintr-o recoltă; primele, sau cele mai bune, produse din orice; întâii născuți ai oamenilor sau ai animalelor. Iehova pretindea ca națiunea Israel să-i ofere lui primele roade. Ca națiune, israeliții îi ofereau lui Dumnezeu primele roade cu ocazia Sărbătorii Turtelor Nedospite și a Penticostei. Expresia „primele roade” a fost folosită și în sens figurat, cu referire la Cristos și la continuatorii săi unși. (1Co 15:23; Nu 15:21; Pr 3:9; Re 14:4)

• Proconsul.

  Guvernatorul principal al unei provincii aflate sub autoritatea Senatului roman. El avea autoritate juridică și militară. Chiar dacă era subordonat Senatului, proconsulul era autoritatea supremă în provincie. (Fa 13:7; 18:12)

• Profet.

  Persoană prin intermediul căreia Dumnezeu își dezvăluie scopurile. Profeții erau purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu, care transmiteau nu numai preziceri, ci și învățăturile, poruncile și hotărârile judecătorești ale lui Iehova. (Am 3:7; 2Pe 1:21)

• Profeție.

  Mesaj inspirat de Dumnezeu; profeția constă fie în revelarea voinței divine, fie în proclamarea acestei voințe. Profeția poate fi o învățătură morală inspirată de Dumnezeu, o poruncă ori o judecată divină sau anunțarea unui eveniment viitor. (Eze 37:9, 10; Da 9:24; Mt 13:14; 2Pe 1:20, 21)

• Promisiune solemnă.

  Promisiune făcută lui Dumnezeu prin care cineva se angaja să înfăptuiască un anumit lucru, să aducă o ofrandă sau un dar, să înceapă un anumit serviciu sau să se abțină de la unele lucruri care în sine nu erau contrare legii. Această promisiune avea valoarea unui jurământ. (Nu 6:2 n.s.; Ec 5:4; Mt 5:33)

• Prostituat(ă).

  Persoană care întreține relații sexuale cu cineva care nu îi este partener conjugal, în special pentru bani. (Termenul grecesc tradus prin „prostituat(ă)”, pórnē, provine dintr-un verb care înseamnă „a vinde”.) Cuvântul se referă, de obicei, la o femeie, însă Biblia menționează și bărbați care se prostituau. În timp ce în templele păgâne prostituția sacră era o sursă de câștig, Legea mozaică condamna prostituția și interzicea să se aducă la sanctuarul lui Iehova plata unui prostituat sau a unei prostituate drept contribuție. (De 23:17, 18; 1Re 14:24) Biblia folosește acest cuvânt și în sens figurat, cu referire la oameni, națiuni sau organizații care practică o formă de idolatrie în timp ce pretind că i se închină lui Dumnezeu. De exemplu, întregul sistem religios, numit „Babilonul cel Mare”, este descris în Revelația ca fiind o prostituată, deoarece întreține legături strânse cu conducătorii acestei lumi pentru a obține putere și avantaje materiale. (Re 17:1-5; 18:3; 1Cr 5:25)

• Proverb.

  Maximă plină de înțelepciune sau enunț scurt care transmite o lecție sau exprimă un adevăr profund în câteva cuvinte, printr-un limbaj sugestiv, adesea metaforic. În Biblie, unele proverbe îmbracă forma unor enigme sau a unor ghicitori. Anumite proverbe au ajuns să fie folosite în mod obișnuit pentru a exprima batjocură sau dispreț față de cineva. (Ec 12:9; 2Pe 2:22)

• Prozelit.

  Persoană convertită. În Scripturi, cuvântul „prozelit” se referă la cineva convertit la iudaism. În cazul bărbaților, acest lucru presupunea să se circumcidă. (Mt 23:15; Fa 13:43)

• Psalm.

  Cântare de laudă adresată lui Dumnezeu. Pentru textul psalmilor a fost compusă muzică, astfel că psalmii erau cântați în diverse ocazii, inclusiv în cadrul închinării publice aduse lui Iehova la templul din Ierusalim. (Lu 20:42; Fa 13:33; Iac 5:13)

• Punerea mâinilor.

  Când cineva își punea mâinile peste o persoană, aceasta era numită pentru o activitate specială, urma să primească o binecuvântare ori un dar al spiritului sfânt sau avea să fie vindecată de o boală. Uneori, cineva își punea mâinile peste un animal înainte ca acesta să fie sacrificat. (Ex 29:15; Nu 27:18; Fa 19:6; 1Ti 5:22)

• Purim.

  Sărbătoare anuală care se ține în 14 și 15 adar. Ea comemorează salvarea evreilor de la masacrul plănuit în zilele reginei Estera. Termenul pûrím, care nu este de origine ebraică, înseamnă „sorți”. Sărbătoarea Purim, sau Sărbătoarea Sorților, a fost numită astfel pentru că Haman a aruncat purul (sorțul) pentru a stabili ziua în care planul său privind exterminarea evreilor să fie dus la îndeplinire. (Es 3:7; 9:26)

R

• Rahav.

  Termen folosit în sens simbolic în cărțile Iov, Psalmii și Isaia (nu trebuie confundat cu femeia numită Rahav, din cartea Iosua). În cartea Iov, contextul sugerează că rahavul este un monstru marin; în alte pasaje, acest monstru marin simbolizează Egiptul. (Iov 9:13; Ps 87:4; Is 30:7; 51:9, 10)

• Răscumpărare.

  Preț plătit pentru a scăpa o persoană de captivitate, de pedeapsă, de suferință, de un păcat sau chiar de o obligație. Prețul plătit nu consta întotdeauna în bani. (Is 43:3) Răscumpărarea era necesară în diverse situații. De exemplu, în Israel, toți întâii născuți de sex masculin, fie oameni, fie animale, îi aparțineau lui Iehova; în mod normal, ei trebuiau să fie folosiți exclusiv în serviciul lui Iehova. Așadar, era nevoie să se plătească o răscumpărare pentru ca ei să fie eliberați de această obligație. (Nu 3:45, 46; 18:15, 16) Dacă un taur periculos era lăsat nesupravegheat și omora pe cineva, proprietarul lui trebuia să plătească o răscumpărare pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea. (Ex 21:29, 30) Însă pentru ucigașul care omora intenționat pe cineva nu se accepta nicio răscumpărare. (Nu 35:31) Potrivit Bibliei, cea mai importantă răscumpărare este cea plătită de Cristos, care și-a dat viața ca jertfă pentru ca oamenii ascultători să fie eliberați de păcat și de moarte. (Ps 49:7, 8; Mt 20:28; Ef 1:7)

• Răscumpărător.

  Rudă cu drept de răscumpărare. Potrivit Legii mozaice, când un israelit trecea printr-o situație dificilă, o rudă apropiată avea dreptul, sau uneori obligația, să-l ajute. De exemplu, dacă cineva devenea sclav, răscumpărătorul putea plăti prețul pentru a-l elibera din sclavie. De asemenea, un răscumpărător putea răscumpăra un teren, o casă sau chiar o moștenire pe care una dintre rudele sale o vânduse din cauza problemelor financiare. (Le 25:25-27, 47-54) Totodată, Legea prevedea ca o femeie care ajungea văduvă să beneficieze de ajutorul unei rude cu drept de răscumpărare potrivit dispoziției numite „căsătoria între cumnați”. (Rut 4:7-10) (Vezi CĂSĂTORIA ÎNTRE CUMNAȚI.)

• Regatul lui Dumnezeu.

  Această sintagmă este folosită îndeosebi cu referire la guvernul care constituie o expresie a suveranității lui Dumnezeu și care este condus de Regele Cristos Isus, Fiul său. (Mt 12:28; Lu 4:43; 1Co 15:50)

• Regina Cerului.

  Titlul unei zeițe la care se închinau israeliții apostați în zilele lui Ieremia. Unii erudiți sunt de părere că acest titlu se referă la zeița babiloniană Iștar (Astarte). Ea corespunde unei zeițe la care se închinau mai înainte sumerienii și care se numea Inanna, însemnând „Regina Cerului”. Inanna era și o zeiță a fertilității. Potrivit unei inscripții descoperite în Egipt, Astarte era numită și „Doamna Cerului”. (Ier 44:19)

• Rodie.

  Fruct de mărimea unui măr, având la unul dintre capete un fel de coroniță. Sub coaja dură se găsesc mici capsule pline cu suc, fiecare conținând o sămânță de culoare roz sau roșie. Rodia era un element decorativ pe tivul tunicii fără mâneci, de culoare albastră, purtată de marele preot; de asemenea, era un ornament care împodobea capitelurile celor două coloane de la intrarea în templu, numite Iachin și Boaz. (Ex 28:34; Nu 13:23; 1Re 7:18)

S

• Sabat.

  Cuvânt ce provine dintr-un termen ebraic care înseamnă „a se odihni”, „a înceta (o activitate)”. Sabatul este a șaptea zi a săptămânii din calendarul evreiesc; el începe vinerea, la apusul soarelui, și se termină sâmbăta, la apusul soarelui. Și alte zile de sărbătoare erau considerate sabaturi, precum și fiecare al 7-lea și al 50-lea an. În sabat nu trebuia să se efectueze nicio activitate, cu excepția serviciului pe care îl făceau preoții la sanctuar. În anii sabatici, israeliților le era interzis să cultive pământul și să facă presiuni asupra conaționalilor lor ca să-și plătească datoriile. Cerințele Legii mozaice privitoare la sabat erau rezonabile, însă conducătorii religioși au adăugat tot mai multe restricții, astfel că în zilele lui Isus era foarte greu ca oamenii să respecte sabatul. (Ex 20:8; Le 25:4; Lu 13:14-16; Col 2:16)

• Saduchei.

  Sectă iudaică importantă, constituită din aristocrați și preoți bogați, care aveau o mare influență asupra activităților de la templu. Ei respingeau numeroasele tradiții orale respectate de farisei, precum și alte convingeri ale acestora. Nu credeau nici în înviere, nici în existența îngerilor. Saducheii s-au numărat printre împotrivitorii lui Isus. (Mt 16:1; Fa 23:8)

• Samaria.

  Capitala regatului de nord al Israelului timp de aproximativ 200 de ani și totodată numele teritoriului ocupat de cele zece triburi care alcătuiau acest regat. Orașul a fost construit pe muntele cu același nume. În timpul lui Isus, Samaria era numele regiunii care se întindea între Galileea, aflată la nord, și Iudeea, aflată la sud. Isus nu a mers în mod special în această regiune ca să predice, dar, uneori, când a trecut pe acolo, le-a vorbit locuitorilor ei. Petru a folosit cea de-a doua cheie simbolică a Regatului atunci când samaritenii au primit spiritul sfânt. (1Re 16:24; Ioa 4:7; Fa 8:14) (Vezi Ap. B10.)

• Samariteni.

  Inițial, termenul făcea referire la israeliții din regatul de nord al celor zece triburi; însă, după cucerirea Samariei de către asirieni în 740 î.e.n., acest termen a ajuns să-i desemneze și pe străinii aduși aici de asirieni. În zilele lui Isus, termenul „samaritean” își pierduse conotația etnică și politică. În general, era folosit cu referire la membrii unei secte religioase din vecinătatea orașelor antice Sihem și Samaria. Aceștia susțineau unele concepții complet diferite de cele ale iudaismului. (Ioa 8:48)

• Sanctuar.

  În general, un loc rezervat închinării, un loc sfânt. Însă, de cele mai multe ori, termenul desemnează fie tabernacolul, fie templul din Ierusalim. Termenul este folosit și cu privire la locul unde locuiește Dumnezeu în ceruri. (Ex 25:8, 9; 2Re 10:25; 1Cr 28:10; Re 11:19)

• Sanhedrin.

  Curtea supremă a iudeilor, aflată la Ierusalim. În zilele lui Isus, Sanhedrinul era alcătuit din 71 de membri, printre care marele preot, foști mari preoți, membri ai familiilor marilor preoți, bătrâni, căpetenii ale triburilor și capi ai familiilor, precum și scribi. (Mr 15:1; Fa 5:34; 23:1, 6)

• Satan.

  Cuvânt care înseamnă „Împotrivitor”. Când acest cuvânt apare în limbile originale ale Bibliei cu articol hotărât, se referă la Satan Diavolul, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu. (Iov 1:6; Mt 4:10; Re 12:9)

• Satrap.

  Vicerege, sau guvernator al unei provincii, în Imperiul Babilonian și în Imperiul Persan. Satrapii erau numiți de rege în această funcție importantă. (Ezr 8:36; Da 6:1)

• Sărbătoarea Colibelor.

  Numită și Sărbătoarea Tabernacolelor sau Sărbătoarea Recoltei. Ea ținea din 15 până în 21 etanim. Atunci se celebra secerișul, care marca sfârșitul anului agricol în Israel. Era o ocazie de bucurie, în care israeliții își exprimau recunoștința pentru că Iehova le binecuvântase recoltele. În acele zile de sărbătoare, israeliții locuiau în colibe, adică în adăposturi formate dintr-un simplu acoperiș, ceea ce le amintea de ieșirea lor din Egipt. Era una dintre cele trei sărbători pe care bărbații trebuiau să le celebreze la Ierusalim. (Le 23:34; Ezr 3:4)

• Sărbătoarea Dedicării.

  Sărbătoare anuală care amintea de curățarea templului după ce fusese profanat de Antioh Epifanul. Ea începea la 25 chislev și ținea opt zile. (Ioa 10:22)

• Sărbătoarea Secerișului; Sărbătoarea Săptămânilor.

  Vezi PENTICOSTĂ.

• Sărbătoarea Turtelor Nedospite.

  Prima dintre cele trei sărbători anuale importante ale israeliților. Ea începea în 15 nisan, prima zi de după Paște, și ținea șapte zile. În această perioadă, israeliții aveau voie să mănânce doar turte nedospite, ca să-și amintească de ieșirea lor din Egipt. (Ex 23:15; Mr 14:1)

• Scaun de judecată.

  Expresia se referă, de obicei, la o platformă ridicată în aer liber, prevăzută cu trepte, unde persoanele cu autoritate se așezau pentru a se adresa mulțimilor și a-și anunța deciziile. Expresiile ‘scaunul de judecată al lui Dumnezeu’ și ‘scaunul de judecată al lui Cristos’ sunt folosite ca simbol al măsurilor luate de Iehova pentru a judeca omenirea. (Ro 14:10; 2Co 5:10; Ioa 19:13)

• Sceptru.

  Toiag sau baston purtat de un conducător ca semn al autorității regale. (Ge 49:10; Ev 1:8)

• Scrib.

  Secretar oficial, priceput în arta scrisului și însărcinat cu păstrarea registrelor. Unii scribi, numiți copiști, se ocupau cu copierea Scripturilor ebraice. În timpul lui Isus, scribii formau o clasă de persoane instruite, care cunoșteau foarte bine Legea. Ei s-au numărat printre împotrivitorii lui Isus. (2Re 19:2; 2Cr 24:11; Ezr 7:6 n.s.; Mr 12:38, 39; 14:1)

• Scriptură; Scripturi.

  Scrierile sacre din Cuvântul lui Dumnezeu. Acești termeni apar doar în Scripturile grecești creștine. (Mt 21:42; 2Ti 3:16)

• Sea.

  Unitate de măsură pentru solide. Se estimează că sea echivala cu 7,33 l, fiind calculată în funcție de capacitatea batului, o unitate de măsură pentru lichide. (2Re 7:1) (Vezi Ap. B14.)

• Secret sacru.

  Aspect al scopului lui Dumnezeu care este ținut ascuns până la timpul stabilit de el. Acest secret este înțeles doar de cei pe care Dumnezeu îi alege ca să le dezvăluie semnificația lui. (Mr 4:11; Col 1:26)

• Sectă.

  Grup care aderă la o doctrină religioasă sau urmează un conducător și care își susține propriile convingeri. Termenul este folosit în Biblie cu referire la cele două ramuri importante ale iudaismului, fariseii și saducheii. Și despre creștini s-a spus că sunt o „sectă”. Cei care nu erau creștini au numit creștinismul „sectă” și „secta nazarinenilor”, considerând, probabil, că este vorba despre o grupare desprinsă din iudaism. Cu timpul, și în congregația creștină au apărut secte, de exemplu, ‘secta nicolaiților’, menționată în cartea Revelația. (Fa 5:17; 15:5; 24:5; 28:22; Re 2:6; 2Pe 2:1)

• Sela.

  Termen tehnic care apare în Psalmi și în Habacuc și care era folosit în muzică sau la citirea cu voce tare. Ar putea indica o pauză în interpretarea vocală sau în cea instrumentală ori în amândouă pentru a permite meditarea în liniște sau pentru a permite ca sentimentul tocmai exprimat să fie trăit cu intensitate. Septuaginta redă termenul prin diápsalma, care a fost definit drept „interludiu muzical”. (Ps 3:4; Hab 3:3)

• Semn.

  Obiect, acțiune, situație sau manifestare neobișnuită care are rolul de a indica spre altceva, din prezent sau din viitor. (Ge 9:12, 13; 2Re 20:9; Mt 24:3; Re 1:1 n.s.)

• Semnul sfânt al dedicării.

  Plăcuță strălucitoare din aur pur, pe care erau gravate, în ebraică, cuvintele „Sfințenia este a lui Iehova”. Ea era fixată pe partea din față a turbanului marelui preot. (Ex 39:30) (Vezi Ap. B5.)

• Serafimi.

  Creaturi spirituale care stau în jurul tronului lui Iehova, în ceruri. Termenul ebraic serafím înseamnă literalmente „cei care ard”. (Is 6:2, 6)

• Serviciu sacru.

  Lucrare care este sacră deoarece are legătură directă cu închinarea la Dumnezeu. (Ro 12:1; Re 7:15)

• Sfânt; sfințenie.

  Sfințenia este o calitate intrinsecă a lui Iehova; înseamnă puritate morală și sacralitate în sens absolut. (Ex 28:36; 1Sa 2:2; Pr 9:10; Is 6:3) Când se referă la oameni (Ex 19:6; 2Re 4:9), animale (Nu 18:17), lucruri (Ex 28:38; 30:25; Le 27:14), locuri (Ex 3:5; Is 27:13), perioade (Ex 16:23; Le 25:12) sau activități (Ex 36:4), termenul ebraic tradus prin „sfânt” transmite ideea de separare, exclusivitate sau sfințire pentru Dumnezeu, care este sfânt; indică faptul de a fi pus deoparte pentru serviciul lui Iehova. În mod asemănător, în Scripturile grecești creștine, termenii redați prin „sfânt” și „sfințenie” transmit ideea de a fi separat pentru Dumnezeu. Ei sunt folosiți și cu referire la o conduită curată. (Mr 6:20; 2Co 7:1; 1Pe 1:15, 16)

• Sfânta.

  Prima și cea mai mare încăpere a tabernacolului și, mai târziu, a templului, diferită de încăperea din spate, numită Sfânta Sfintelor. În Sfânta din tabernacol se găseau lampadarul de aur, altarul de aur pentru tămâie, masa pentru pâinile de prezentare și ustensilele de aur. În Sfânta din templu se găseau altarul de aur, zece lampadare de aur și zece mese pentru pâinile de prezentare. (Ex 26:33; Ev 9:2) (Vezi Ap. B5 și Ap. B8.)

• Sfânta Sfintelor.

  Încăperea din spate a tabernacolului și, mai târziu, a templului, unde era ținută arca legământului. Potrivit Legii mozaice, singura persoană căreia i se permitea să intre în Sfânta Sfintelor era marele preot. El avea voie să intre acolo doar o dată pe an, în Ziua Ispășirii. (Ex 26:33; Le 16:2, 17; 1Re 6:16; Ev 9:3)

• Siclu.

  Principala unitate de măsură pentru greutate și unitate monetară la evrei. Echivala cu 11,4 g. În Biblie apare și expresia „siclul standard al locului sfânt”, care era folosită, se pare, pentru a arăta că greutatea trebuia să fie precisă sau că trebuia să corespundă unei greutăți standard ținute la tabernacol. De asemenea, în Biblie este menționat ‘siclul potrivit greutății regale de piatră’. Acest siclu a fost, probabil, o greutate standard ținută la palatul regal sau un siclu „regal” diferit de cel obișnuit. (Ex 30:13; 2Sa 14:26)

• Sigiliu.

  Obiect folosit pentru a aplica o amprentă, de obicei pe argilă sau pe ceară, ca indiciu al proprietății, al autenticității sau al aprobării. Sigiliile din vechime constau într-o bucată de material dur (piatră, fildeș sau lemn) pe care erau gravate invers litere sau desene. Termenul „sigiliu” este folosit și în sens figurat pentru a arăta că lucrul sigilat este autentic, că aparține cuiva sau că este ascuns ori ținut secret. (Ex 28:11; Ne 9:38; Re 5:1; 9:4)

• Sinagogă.

  Termenul grecesc tradus prin „sinagogă” înseamnă „strângere într-un loc”, „adunare”. În majoritatea versetelor însă, cuvântul se referă la clădirea sau la locul unde se adunau evreii pentru a citi din Scripturi, pentru a primi instruire, pentru a asculta predici și pentru a se ruga. Pe vremea lui Isus, în fiecare localitate mare din Israel exista o sinagogă, iar în orașe existau chiar mai multe sinagogi. (Lu 4:16; Fa 13:14, 15)

• Sion; muntele Sion.

  „Sion” reprezintă numele dat Iebusului, o fortăreață iebusită, aflată pe dealul sud-estic al Ierusalimului. După ce David a cucerit fortăreața și și-a construit acolo reședința regală, ea a ajuns să fie numită „Cetatea lui David”. (2Sa 5:7, 9) Muntele Sion a devenit în mod deosebit un munte sfânt pentru Iehova când David a dus arca acolo. Mai târziu, numele a ajuns să desemneze inclusiv zona templului de pe muntele Moria, iar uneori întregul oraș Ierusalim. În Scripturile grecești creștine este folosit deseori în mod simbolic. (Ps 2:6; 1Pe 2:6; Re 14:1)

• Siria; sirieni.

  Vezi ARAM; ARAMEENI.

• Sirta.

  Numele a două golfuri largi, de mică adâncime, aflate pe coasta Libiei, în nordul Africii. În vechime, marinarii se fereau de ele din cauza bancurilor de nisip înșelătoare, care erau deplasate în mod constant de maree. (Fa 27:17) (Vezi Ap. B13.)

• Sistem(e).

  Cuvântul „sistem” reprezintă traducerea termenului grecesc aiṓn când acesta se referă la o stare de lucruri existentă la un moment dat sau la particularitățile ce caracterizează o anumită perioadă, epocă sau eră. În Biblie apare expresia „actualul sistem” cu referire la starea de lucruri predominantă ce există în lume în general și la modul de viață al oamenilor înstrăinați de Dumnezeu. (2Ti 4:10) Prin legământul Legii, Dumnezeu a introdus un sistem care ar putea fi numit „era evreiască” sau „era israelită”. Prin faptul că și-a jertfit viața ca preț de răscumpărare, Isus Cristos a fost folosit de Dumnezeu pentru a introduce un alt sistem, care vizează în primul rând congregația creștinilor unși. Lucrul acesta a marcat începutul unei noi ere, caracterizată de realitățile prefigurate de legământul Legii. Când apare la plural, termenul se referă la diferitele sisteme, sau stări de lucruri predominante, care au existat sau vor exista. De asemenea, termenul este folosit în unele contexte cu referire la totalitatea lucrurilor create, precum soarele, luna, stelele și pământul. (Mt 24:3; Mr 4:19; Ro 12:2; 1Co 10:11; Ev 1:2; 11:3) (Vezi ÎNCHEIEREA SISTEMULUI.)

• Sivan.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a treia luni din calendarul religios evreiesc (a noua lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii mai până la jumătatea lunii iunie. (Es 8:9) (Vezi Ap. B15.)

• Slujitor auxiliar.

  Expresia este o redare a termenului grecesc diákonos, tradus, de regulă, prin „slujitor”. Slujitorul auxiliar este cel care slujește ca asistent al corpului de bătrâni al congregației. Pentru a se putea califica în vederea acestui privilegiu, el trebuie să îndeplinească anumite cerințe, menționate în Biblie. (1Ti 3:8-10, 12)

• Smirnă.

  Rășină plăcut mirositoare, obținută din diverși arbuști spinoși sau arbori mici aparținând genului Commiphora. Smirna era unul dintre ingredientele uleiului sfânt pentru ungere. Era folosită pentru a parfuma veșmintele sau paturile sau ca ingredient al uleiurilor de masaj ori al loțiunilor de corp. Smirna mai era folosită pentru pregătirea corpului celui decedat în vederea înmormântării. (Ex 30:23; Pr 7:17; Ioa 19:39)

• Sorți.

  Pietricele sau bucăți mici de lemn folosite pentru luarea unor decizii. Ele erau puse în faldurile unui veșmânt sau într-un vas și apoi erau scuturate. Sorțul care cădea sau care era tras indica decizia corectă. Lucrul acesta se făcea de obicei sub rugăciune. (Ios 14:2; Pr 16:33; Mt 27:35)

• Spirit.

  Termenul ebraic rúaḥ și cel grecesc pneúma, traduși deseori prin „spirit”, au diferite sensuri. În toate cazurile, acești termeni desemnează ceva care este invizibil ochilor umani și care denotă forță în acțiune. Ei fac referire la: 1) vânt, 2) forța de viață care acționează în creaturile pământești, 3) forța ce vine din inima figurativă a unei persoane și o determină să spună sau să facă lucrurile într-un anumit fel, 4) declarațiile inspirate care provin dintr-o sursă invizibilă, 5) ființe spirituale și 6) forța activă a lui Dumnezeu, sau spiritul sfânt. (Ex 35:21; Ps 104:29; Mt 12:43; Lu 11:13)

• Spiritism.

  Concepție și practică bazată pe ideea că oamenii au un spirit care supraviețuiește morții corpului fizic și care poate să comunice cu cei vii, în special prin intermediul unei persoane (medium) deosebit de receptive la influența spiritelor. Termenul grecesc redat prin „spiritism” este pharmakía, care înseamnă literalmente „folosirea narcoticelor”, „folosirea medicamentelor”. Acest termen a ajuns să fie asociat cu spiritismul deoarece, în vechime, erau folosite narcotice când se invoca puterea demonilor pentru a se practica vrăjitoria. (Ga 5:20; Re 21:8)

• Spiritul sfânt.

  Forța activă invizibilă a lui Dumnezeu, pe care el o folosește pentru a-și îndeplini voința. Este sfântă deoarece provine de la Iehova, care este pur și drept în sens absolut, și deoarece este mijlocul prin care el realizează ceea ce este sfânt. (Lu 1:35; Fa 1:8)

• Stâlp.

  Par vertical pe care era atârnat un răufăcător. La unele popoare, stâlpul era folosit ca instrument de execuție și/sau pentru a expune în semn de avertisment sau de umilire publică un corp mort. Asirienii, cunoscuți pentru cruzimea de care dădeau dovadă în războaie, își înfigeau prizonierii în vârful unui stâlp ascuțit, care le străpungea abdomenul și intra în cavitatea toracică. În schimb, la evrei, legea prevedea ca toți cei care se făceau vinovați de lucruri extrem de grave, precum blasfemia sau idolatria, să fie mai întâi omorâți, cu pietre sau în alt mod, iar apoi corpurile moarte să le fie atârnate pe stâlp sau într-un copac ca exemplu-avertisment. (De 21:22, 23; 2Sa 21:6, 9) Uneori, romanii pur și simplu legau răufăcătorul de stâlp, astfel că el mai trăia câteva zile înainte să moară de durere, de sete, de foame și din cauza soarelui arzător. Alteori, cum s-a întâmplat în cazul lui Isus, romanii țintuiau de stâlp mâinile și picioarele celui condamnat. (Lu 24:20; Ioa 19:14-16; 20:25; Fa 2:23, 36) (Vezi STÂLP DE TORTURĂ.)

• Stâlp de tortură.

  Această expresie reprezintă redarea termenului grecesc staurós, care înseamnă stâlp sau par vertical, precum cel pe care a fost țintuit Isus. Nu există nicio dovadă că termenul grecesc ar fi însemnat cruce. Când Isus a fost pe pământ, crucea era un simbol religios pe care popoarele păgâne îl foloseau deja de multe secole. Expresia „stâlp de tortură” redă sensul deplin al termenului din limba originală, întrucât cuvântul staurós a fost folosit și pentru a indica tortura, suferința și rușinea pe care aveau să le suporte continuatorii lui Isus. (Mt 16:24; Ev 12:2) (Vezi STÂLP.)

• Stâlp sacru.

  Expresia constituie redarea termenului ebraic ’așeráh, care se referă: 1) la un stâlp sacru ce o reprezenta pe Așera, zeița canaanită a fertilității, sau 2) la un chip al acestei zeițe. Din câte se pare, stâlpii sacri erau așezați în poziție verticală și erau făcuți, cel puțin în parte, din lemn. Puteau fi stâlpi neciopliți sau chiar pomi. (De 16:21; Ju 6:26; 1Re 15:13)

• Stânjen.

  Unitate de măsură pentru lungime cu care se măsura adâncimea apei și care echivala cu 1,8 m. (Fa 27:28) (Vezi Ap. B14.)

• Steaua dimineții.

  Vezi LUCEAFĂR.

• Stindard.

  Din câte se pare, termenul ebraic nes desemnează un stâlp fix, așezat într-un loc înalt, ca să poată fi văzut din toate direcțiile. Termenul este folosit și cu sens literal, și cu sens figurat. Acest stâlp servea drept punct de adunare pentru oameni sau armate. (Ex 17:15 n.s.; Is 5:26; 30:17)

• Stingătoare.

  Ustensile de aur sau de aramă folosite la tabernacol și, mai târziu, la templu. Erau, probabil, un fel de foarfece cu care se tăia fitilul lămpilor pentru a fi stinse. (2Re 25:14)

• Străjer.

  Persoană care avea îndatorirea de a veghea asupra oamenilor și a bunurilor, adesea în timpul nopții, pentru a-i proteja și care putea da alarma în caz de pericol. Străjerii erau poziționați, de regulă, pe zidurile sau în turnurile orașelor pentru a-i observa din timp pe cei care se apropiau. În context militar, străjerii erau numiți, de obicei, gardieni sau santinele. În sens figurat, profeții au slujit ca străjeri pentru națiunea Israel, dând avertismente cu privire la o distrugere iminentă. (2Re 9:20; Eze 3:17)

• Strângerea roadelor rămase.

  Strângerea a ceea ce secerătorii sau culegătorii lăsau în urma lor intenționat sau neintenționat. Legea mozaică le poruncea israeliților să nu secere de tot marginile ogoarelor și să nu culeagă toate măslinele sau toți strugurii. Dumnezeu le dăduse săracilor, celor năpăstuiți, locuitorilor străini, precum și orfanilor de tată și văduvelor dreptul să strângă ceea ce rămânea după seceriș sau după cules. (Rut 2:7)

• Suflet.

  Acest cuvânt reprezintă redarea obișnuită a termenului ebraic néfeș și a termenului grecesc psykhḗ. O analiză a modului în care sunt folosiți acești termeni în Biblie dezvăluie că ei se referă în esență la: 1) oameni, 2) animale sau 3) viața unei persoane sau a unui animal. (Ge 1:20; 2:7; Nu 31:28; 1Pe 3:20; și notele de subsol) Spre deosebire de modul în care cuvântul „suflet” este folosit în multe contexte religioase, Biblia arată că termenii néfeș și psykhḗ, când fac referire la creaturile pământești, desemnează ceea ce este material, tangibil, vizibil și muritor. În traducerea de față, acești termeni au fost cel mai adesea redați în funcție de sensul pe care îl au în context, de exemplu prin „viață”, „viețuitoare”, „persoană”, „toată ființa” sau pur și simplu printr-un pronume personal (cum ar fi „eu” în loc de „sufletul meu”). În majoritatea cazurilor, la nota de subsol este menționată redarea alternativă, „suflet”. Indiferent că apare în text sau la nota de subsol, termenul „suflet” trebuie înțeles în armonie cu explicația menționată anterior. A face un lucru „cu tot sufletul” înseamnă a-l face fără rezerve (cu toată ființa, din toată inima) sau a te dedica lui. (De 6:5; Mt 22:37) În unele contexte, termenii din limbile originale se referă la dorința sau apetitul unei ființe vii. Ei fac referire și la o persoană moartă sau la un corp mort. De asemenea, se referă la ceea ce este o persoană în exterior, în contrast cu ceea ce este în interior. (Nu 6:6; Pr 23:2; Is 56:11; Hag 2:13; Ev 4:12)

• Sul.

  Fâșie lungă din pergament sau din papirus, care avea text scris doar pe o parte și care se înfășura, de regulă, în jurul unei bucăți cilindrice de lemn. Scripturile au fost scrise și copiate pe suluri, sulul fiind forma pe care o aveau, în general, cărțile în perioada redactării Bibliei. (Ier 36:4, 18, 23; Lu 4:17-20; 2Ti 4:13)

• Supraveghetor.

  Bărbat a cărui responsabilitate principală este aceea de a veghea asupra congregației și de a o păstori. În Scripturile grecești creștine, acest cuvânt reprezintă, de regulă, traducerea termenului grecesc epískopos, care transmite, în principal, ideea de supraveghere protectoare. Cuvintele „supraveghetor” și „bătrân” (presbýteros) fac referire la una și aceeași responsabilitate în congregația creștină. Termenul „bătrân” indică maturitatea celui numit, în timp ce termenul „supraveghetor” subliniază îndatoririle ce decurg din această numire. (Fa 20:28; 1Ti 3:2-7; 1Pe 5:2)

Ș

• Șebat.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a 11-a luni din calendarul religios evreiesc (a cincea lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii ianuarie până la jumătatea lunii februarie. (Za 1:7) (Vezi Ap. B15.)

• Șeminit.

  Termen muzical care înseamnă literalmente „al optulea”; este posibil să se refere la un registru grav, sau o tonalitate joasă. Când era folosit în legătură cu instrumentele muzicale, termenul indica, probabil, instrumente care produceau sunete grave. Când era folosit în legătură cu cântările, termenul indica, se pare, că acele cântări aveau o melodie în registru grav și trebuiau cântate ca atare. (1Cr 15:21; Ps 6:Ant; 12:Ant)

• Șeol.

  Termen din limba ebraică ce corespunde termenului grecesc redat prin „Hades”. Este tradus prin „Mormânt” (cu inițială majusculă) pentru a se arăta că este vorba despre locul simbolic (sau starea) în care se află cei morți. (Ge 37:35 n.s.; Ps 16:10 n.s.; Fa 2:31 n.s.) (Vezi MORMÂNT.)

T

• Tabernacol.

  Cort transportabil, folosit de israeliți în cadrul închinării după exodul din Egipt. În el se găsea arca legământului, care simboliza prezența lui Iehova. Tabernacolul era locul unde se aducea închinare și se ofereau jertfe. Este numit uneori „cortul întâlnirii”. Tabernacolul era o structură din cadre de lemn, acoperite cu pânze de in pe care erau brodați heruvimi. Era împărțit în două încăperi; prima se numea Sfânta, iar a doua, Sfânta Sfintelor. (Ios 18:1; Ex 25:9) (Vezi Ap. B5.)

• Talant.

  Cea mai mare dintre unitățile de măsură pentru greutate și dintre unitățile monetare evreiești. Echivala cu 34,2 kg. Talantul grecesc era mai mic, cântărind aproximativ 20,4 kg. (1Cr 22:14; Mt 18:24) (Vezi Ap. B14.)

• Tamuz 1.

  Numele unui zeu pe care îl plângeau femeile evreice apostate la Ierusalim. Unii erudiți au lansat ipoteza că Tamuz a fost inițial un rege care, după moarte, a fost zeificat. În textele sumeriene, Tamuz este numit Dumuzi și este prezentat drept soțul sau amantul zeiței Inanna, zeiță a fertilității ce corespunde zeiței babiloniene Iștar. (Eze 8:14)

• Tamuz 2.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a patra luni din calendarul religios evreiesc (a zecea lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii iunie până la jumătatea lunii iulie. (Vezi Ap. B15.)

• Tartar.

  În Scripturile grecești creștine, acest cuvânt desemnează o stare decăzută, asemănătoare unei închisori. În Tartar au fost aruncați îngerii neascultători din zilele lui Noe. În 2 Petru 2:4, folosirea verbului tartaróō („a arunca în Tartar”) nu transmite ideea că „îngerii care au păcătuit” au fost aruncați în Tartarul prezentat în mitologia păgână (o închisoare subterană și un loc de întuneric pentru zeii de rang inferior). Mai degrabă, acest verb arată că ei au fost înlăturați de Dumnezeu din pozițiile și privilegiile lor cerești și au fost aruncați într-o stare de profund întuneric mintal, care îi împiedică să înțeleagă scopurile luminoase ale lui Dumnezeu. Sfârșitul lor va fi la fel de întunecat, deoarece Scripturile arată că vor suferi distrugerea veșnică împreună cu conducătorul lor, Satan Diavolul. Așadar, prin „Tartar” se înțelege starea de decădere totală în care se găsesc acești îngeri rebeli. Nu trebuie confundat cu „abisul” menționat în Revelația 20:1-3.

• Taur sălbatic.

  Un tip de taur din trecut care nu putea fi domesticit. El atingea aproximativ 2 m înălțime și aproape 3 m lungime și avea o greutate de circa 900 kg. (Ps 22:21)

• Tămâie.

  Un amestec de rășini aromate și balsamuri care arde încet, degajând un miros plăcut. La tabernacol și, mai târziu, la templu se folosea o tămâie specială, făcută din patru ingrediente. Ea se ardea dimineața și seara pe altarul tămâiei, în Sfânta, iar în Ziua Ispășirii se ardea în Sfânta Sfintelor. Tămâia simboliza rugăciunile slujitorilor fideli ai lui Dumnezeu, care îi erau plăcute. Folosirea tămâiei nu este o cerință pentru creștini. (Ex 30:34, 35; Le 16:13; Re 5:8)

• Tămâie albă.

  Substanță rășinoasă solidificată, secretată de unii arbori și arbuști din genul Boswellia. Când este arsă, ea emană un miros plăcut. Era unul dintre ingredientele ce intrau în compoziția tămâiei sfinte, folosite la tabernacol și, mai târziu, la templu. Tămâia albă se punea pe ofrandele de cereale, precum și pe cele două teancuri cu pâinile de prezentare, care se aflau în Sfânta. (Ex 30:34-36; Le 2:1; 24:7; Mt 2:11)

• Teasc.

  Presă constând, de obicei, din două bazine (sau cuve) săpate în piatră calcaroasă, unul poziționat mai sus decât celălalt și legate între ele printr-un canal mic. În timp ce strugurii sau măslinele erau zdrobite în bazinul de sus, lichidul curgea în bazinul de jos. Termenul „teasc” este folosit și în sens figurat, cu referire la executarea hotărârilor judecătorești ale lui Dumnezeu. (Is 5:2; Re 19:15)

• Tebet.

  Numele dat după exilul babilonian celei de-a zecea luni din calendarul religios evreiesc (a patra lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii decembrie până la jumătatea lunii ianuarie. În general, este numită simplu „luna a zecea”. (Es 2:16) (Vezi Ap. B15.)

• Templu.

  Edificiu permanent din Ierusalim, care a înlocuit tabernacolul portabil și a devenit centrul închinării pentru israeliți. Primul templu a fost construit de Solomon, iar ulterior a fost distrus de babilonieni. Al doilea templu a fost construit de Zorobabel după întoarcerea evreilor din exilul babilonian; mai târziu, a fost reconstruit de Irod cel Mare. Deseori în Scripturi, templul este numit simplu „casa lui Iehova”. (Ezr 1:3; 6:14, 15; 1Cr 29:1; 2Cr 2:4; Mt 24:1) (Vezi Ap. B8 și B11.)

• Terafimi.

  Idoli sau dumnezei ai familiei, pe care oamenii îi consultau uneori pentru a găsi semne prevestitoare. (Eze 21:21) Unii terafimi aveau mărimea și forma unui om, alții erau mult mai mici. (Ge 31:34; 1Sa 19:13, 16) Descoperirile arheologice din Mesopotamia dezvăluie că cel ce se afla în posesia terafimilor avea anumite drepturi asupra moștenirii de familie. (Aceasta ar putea explica de ce Rahela a luat terafimii tatălui ei.) Se pare însă că în Israel nu a existat acest obicei, cu toate că, pe vremea judecătorilor și a regilor, unii israeliți aveau terafimi, pe care îi foloseau ca idoli. Când fidelul rege Iosia a inițiat campania împotriva idolatriei, printre obiectele distruse au fost și terafimi. (Ju 17:5; 2Re 23:24; Os 3:4)

• Tișri.

  Vezi ETANIM și Ap. B15.

• Treierat; arie de treierat.

  Treieratul reprezintă operația prin care boabele de cereale sunt separate de paie și de pleavă. În vechime, lucrul acesta se făcea manual cu un băț sau, pentru cantități mai mari de cereale, cu un tăvălug sau cu o sanie de treierat, care erau trase de animale. Cu un astfel de instrument se călcau cerealele, care erau întinse în aria de treierat; aceasta era o suprafață circulară plană, aflată, de obicei, într-un loc înalt, expus vântului. (Le 26:5; Is 41:15; Mt 3:12)

• Trestie.

  Acest cuvânt desemnează diverse plante ce cresc, de regulă, în locuri umede. În Biblie, termenul se referă de multe ori la planta a cărei denumire științifică este Arundo donax. (Iov 8:11; Is 42:3; Mt 27:29; Re 11:1) (Vezi TRESTIE DE MĂSURAT.)

• Trestie de măsurat.

  Instrument de măsurat cu lungimea de 6 coți. Dacă se ia ca referință cotul obișnuit, avea 2,67 m, iar dacă se ia ca referință cotul lung, avea 3,11 m. (Eze 40:3, 5; Re 11:1) (Vezi Ap. B14.)

• Tribut.

  Plată făcută de un stat sau de un conducător către alt stat sau conducător în semn de supunere, pentru a păstra pacea sau pentru a beneficia de protecție. (2Re 3:4; 18:14-16; 2Cr 17:11) Termenul este folosit și cu referire la o taxă ce îi revenea fiecărui locuitor. (Ne 5:4; Ro 13:7)

• Trompetă.

  Instrument metalic de suflat, folosit pentru a emite semnale sonore sau pentru a interpreta partituri muzicale. Așa cum se arată în Numerele 10:2, Iehova a poruncit să se facă două trompete de argint, care aveau să scoată sunete specifice pentru convocarea adunării, pentru ridicarea taberei și pentru chemarea la luptă. Acestea erau, se pare, trompete drepte, spre deosebire de „corni”, care erau curbați și făcuți din coarne de animale. Printre instrumentele muzicale folosite la templu se numărau și trompetele; nu se precizează ce formă aveau acestea. Deseori, sunetul trompetelor însoțește în mod simbolic proclamarea hotărârilor judecătorești ale lui Iehova sau alte evenimente importante de origine divină. (2Cr 29:26; Ezr 3:10; 1Co 15:52; Re 8:7–11:15)

• Turban.

  Pânză înfășurată în jurul capului și purtată ca acoperământ pentru cap. Marele preot purta un turban de in fin, care avea în partea din față o plăcuță de aur prinsă cu un șnur albastru. Regele purta un turban dedesubtul coroanei. Iov a folosit termenul în sens figurat când a asemănat dreptatea sa cu un turban. (Ex 28:36, 37; Iov 29:14; Eze 21:26)

Ț

• Țepușă.

  Băț lung prevăzut cu un vârf metalic ascuțit și folosit pentru a mâna un animal. Cuvintele unui om înțelept care îl îmboldesc pe ascultător să urmeze un sfat bun sunt comparate cu niște țepușe. Expresia „a da cu piciorul în țepușe” face aluzie la reacția unui taur încăpățânat care se împotrivește înțepăturilor țepușei dând cu piciorul în ea și rănindu-se singur. (Fa 26:14; Ju 3:31; Ec 12:11)

U

• Ued.

  Acest termen desemnează valea sau albia unui curs de apă; de asemenea, termenul se poate referi la cursul de apă în sine. Unele cursuri de apă menționate în Biblie sunt alimentate de izvoare, fiind deci permanente. Altele sunt, de obicei, seci, având apă doar în sezonul ploios. Termenul ebraic a fost redat, de regulă, în contextul biblic prin „vale”. (Ge 26:19; Nu 34:5; De 8:7; 1Re 18:5; Ier 31:9)

• Ungere.

  Termenul ebraic redat prin „ungere” înseamnă în esență „a unge cu lichid”. Faptul de a turna ulei peste o persoană sau peste un obiect simboliza dedicarea acesteia pentru un serviciu special. În Scripturile grecești creștine, termenul este folosit și cu referire la turnarea spiritului sfânt peste cei aleși să meargă la cer. (Ex 28:41; 1Sa 16:13; 2Co 1:21)

• Urim și Tumim.

  Obiecte folosite de marele preot pentru a stabili care era voința lui Iehova în chestiuni de importanță națională; erau întrebuințate asemenea sorților. Urimul și Tumimul se puneau în pectoralul marelui preot când acesta intra în tabernacol. Din câte se pare, aceste obiecte au încetat să fie folosite când babilonienii au distrus Ierusalimul. (Ex 28:30; Ne 7:65)

• Urzeală.

  Totalitatea firelor întinse în lungime pe războiul de țesut. Firele țesute alternativ pe deasupra și pe dedesubtul firelor de urzeală în unghi drept, pe lățime, reprezintă bătătura. (Ju 16:13)

V

• Văzător.

  Persoană înzestrată de Dumnezeu cu capacitatea de a discerne voința sa; era ca și cum ochii îi erau deschiși ca să vadă sau să înțeleagă lucruri care nu erau evidente pentru oameni în general. Termenul ebraic provine dintr-un verb care înseamnă „a vedea”, fie în sens propriu, fie în sens figurat. Oamenii apelau la văzător pentru a-i cere sfaturi înțelepte cu privire la unele probleme. (1Sa 9:9)

• Vestea bună.

  În Scripturile grecești creștine, expresia se referă la vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu și despre salvarea prin credința în Isus Cristos. (Lu 4:18, 43; Fa 5:42; Re 14:6)

• Vrăjitorie.

  Folosirea unor puteri atribuite spiritelor rele. (2Cr 33:6)

Z

• Zeciuială.

  A zecea parte oferită sau plătită ca taxă, îndeosebi în scopuri religioase. (Mal 3:10; De 26:12; Mt 23:23) Potrivit Legii mozaice, israeliții trebuiau să-i susțină pe leviți și să le dea în fiecare an o zecime din tot ce producea pământul și o zecime dintre animalele născute în anul respectiv. La rândul lor, leviții trebuiau să le dea preoților, din familia lui Aaron, a zecea parte din această zecime, ca să-i susțină pe plan material. Totodată, existau unele zeciuieli suplimentare. Zeciuiala nu este o cerință pentru creștini.

• Zeus.

  Zeul suprem la grecii politeiști. În Listra, oamenii au crezut că Barnaba era Zeus. Unele inscripții antice descoperite în apropiere de Listra fac referire la „preoții lui Zeus” și la „Zeus, dumnezeul-soare”. Corabia cu care Pavel a plecat de pe insula Malta avea la proră semnul „Fiii lui Zeus”, adică gemenii Castor și Polux. (Fa 14:12; 28:11)

• Zi de Judecată.

  Această expresie desemnează o zi propriu-zisă sau o perioadă în care anumite grupuri de persoane, națiuni sau întreaga omenire îi dau socoteală lui Dumnezeu. Se poate referi la un timp când unii, care sunt judecați și condamnați la moarte, sunt distruși sau la un timp când unor persoane li se oferă posibilitatea să fie salvate și să primească viață veșnică. Isus Cristos și apostolii săi au vorbit despre o viitoare ‘Zi a Judecății’, atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți. (Mt 12:36)

• Zilele din urmă.

  Această expresie și altele asemănătoare, precum „sfârșitul zilelor”, sunt folosite în profețiile biblice cu referire la timpul când unele evenimente istorice ajung la punctul culminant. (Eze 38:16; Da 10:14; Fa 2:17) În funcție de profeție, expresia poate desemna fie o perioadă de câțiva ani, fie o perioadă de mai mulți ani. Biblia folosește această expresie în special cu referire la „zilele din urmă” ale sistemului actual, din timpul prezenței invizibile a lui Isus. (2Ti 3:1; Iac 5:3; 2Pe 3:3)

• Ziua Ispășirii.

  Cea mai importantă zi sfântă pentru israeliți, numită și Yom Kippur (nume ce provine din expresia ebraică yôm hakkippurím, care înseamnă „ziua acoperirilor”, adică ziua în care sunt acoperite păcatele). Se sărbătorea în 10 etanim (tișri). Era singura zi din an când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din tabernacol și, mai târziu, din templu. Acolo el oferea sângele animalelor jertfite pentru păcatele sale, pentru păcatele celorlalți leviți și pentru păcatele poporului. Ziua Ispășirii era o zi de adunare sfântă și de post; era totodată o zi de sabat, în care nu se făcea nicio muncă obișnuită. (Le 23:27, 28)

• Ziv.

  Numele inițial al celei de-a doua luni din calendarul religios evreiesc (a opta lună din calendarul laic). Ea ținea de la jumătatea lunii aprilie până la jumătatea lunii mai. Este numită „iiar” în Talmud și în alte lucrări redactate după exilul babilonian. (1Re 6:37) (Vezi Ap. B15.)