Ce este viaţa particulară?

„NU este uşor de înţeles ce anume înseamnă dreptul la viaţă particulară“, explică Ghidul legii americane engl., „întrucît acesta nu poate fi definit cu exactitate.“ David Linowes, profesor de economie politică şi de drept public, declară: „Nu există nici o definiţie admisă a vieţii particulare.“

Din punct de vedere juridic noţiunea dreptului la viaţă particulară este relativ recentă, ea apărînd într-un articol dintr-o revistă juridică scrisă în 1890 de către Louis Brandeis şi Samuel Warren, care fuseseră indignaţi de lipsa de discreţie a unor ziare în căutare de senzaţional.

Atunci viaţa particulară a fost definită ca fiind „dreptul de a fi lăsat în pace sau în linişte“. Totuşi, după părerea lui Masanari Sakamoto, profesor la universitatea din Hiroshima, această definiţie „ar împiedica dezvoltarea ulterioară a acestui drept.“ El consideră viaţa particulară ca fiind un concept pozitiv care include atît izolarea de ceilalţi cît şi relaţiile cu ei.

Punctul de vedere al lui Masanari Sakamoto este în armonie cu definiţia dată de Encyclopedia Americana, potrivit căreia viaţa particulară este „pretenţia indivizilor, a grupurilor sau a instituţiilor de a li se permite să decidă ei înşişi cînd, cum şi în ce măsură unele informaţii referitoare la ei pot fi comunicate altora.“

Astfel, ceea ce poate fi pentru cineva o chestiune personală pentru altcineva poate să nu fie. Să examinăm cîteva puncte de vedere diferite referitoare la viaţa particulară.

Diferite puncte de vedere

„În portugheză nu există un termen precis pentru a vorbi despre protejarea vieţii particulare. Cuvîntul ‘intimitate’ privacidade nu apare în dicţionar“, declara în 1979 cotidianul brazilian O Estado de S. Paulo. Abia recent, în 1986, un dicţionar brazilian a introdus cuvîntul privacidade, care derivă din englezescul privacy (intimitate, viaţă particulară). În limba coreeană (ca şi în limba romînă) termenul privacy nu poate fi tradus printr-un singur cuvînt.

Situaţia este similară în Japonia. „În realitate, nu există un termen japonez pentru ‘intimitate’“, explică Donald Keene, un american devenit cetăţean japonez. „În Japonia, unde totul este axat pe viaţa în grup“, a făcut observaţia o enciclopedie japoneză, „se acordă, întotdeauna mai puţină importanţă dreptului la ocrotirea vieţii particulare decît dreptului ca familia, grupul sau comunitatea să aibă cunoştinţă despre afacerile personale şi să se amestece în ele.“ De exemplu, pentru a fi angajat într-o întreprindere japoneză, trebuie să te aştepţi să răspunzi la întrebări de genul: Te înţelegi bine cu soţia? Unde lucrează ea? Cît cîştigă? Ce vîrstă au copiii? La ce şcoală merg? Dacă eşti celibatar şi eşti angajat, patronul ar putea să-ţi spună: „Ar fi timpul să te căsătoreşti şi să te stabileşti într-un loc.“

Ai considera aceste întrebări drept o violare inadmisibilă a vieţii tale particulare? În general, nu aceasta este părerea angajaţilor japonezi. Atunci cînd unii japonezi au fost întrebaţi în ce împrejurări cunoşteau pacea minţii, numai 8% din ei au răspuns: „Atunci cînd sînt singur“ şi aproximativ 60% au spus: „Cînd sînt cu membrii familiei mele sau cu prietenii“.

Totuşi, o japoneză a rămas foarte surprinsă văzînd ceea ce s-a întîmplat cu ocazia căsătoriei sale în Filipine. Ea l-a întrebat pe soţul ei filipinez care sînt invitaţii pentru festivitatea de nuntă: „Nu-i cunosc, a răspuns el. Aici, noi pregătim mîncare suficientă, şi oricine poate să vină să se împărtăşească din bucuria noastră.“ În Filipine, acesta este un semn de ospitalitate. Ce diferenţă faţă de multe ţări europene unde trebuie să fii invitat în mod special înainte de a face o vizită sau de a participa la o recepţie.

În loc să respingi modul în care consideră alte popoare viaţa particulară, străduieşte-te să observi părţile sale pozitive. Un european se va plînge, poate, că în alte societăţi nu există viaţă particulară. Dar în aceste societăţi, fiecare persoană a învăţat să împartă totul cu familia şi cu prietenii săi. Din partea fiecărui individ se aşteaptă ca el să-şi sacrifice viaţa particulară mai degrabă decît s-o protejeze.

Dificultăţi care trebuie depăşite

Desigur, acolo unde în general, oamenii nu pot fi niciodată singuri, pot să apară unele dificultăţi. Dacă cineva vrea să studieze sau să se dedice unei activităţi personale, trebuie să aibă o mare capacitate de concentrare. În cartea sa Viaţa în Japonia (engl.), Donald Keene face această remarcă: „Singura formă de singurătate reală constă în a te izola pe plan spiritual de ceilalţi care pot să se găsească doar la cîţiva metri; această formă de singurătate este indispensabilă în Japonia.“

A trăi foarte aproape de membrii familiei şi de prieteni poate să creeze alte probleme. De exemplu, unele cupluri japoneze simt nevoia de a se refugia la hotel pentru a dispune de cîteva momente de singurătate. În mod asemănător, în Brazilia, nu poate fi vorba de un cămin intim în nişte case unde o simplă perdea joacă rol de uşă şi unde pereţii despărţitori sînt foarte subţiri. Aici pot fi auzite cu uşurinţă conversaţiile şi alte zgomote, dintr-o cameră în alta.

Dar astfel de condiţii de locuit nu constituie singurele cauze ale dificultăţilor. Caracterul amical al unor oameni poate, de asemenea, să-i irite pe aceia care ţin să-şi ocrotească viaţa lor particulară. De exemplu, dacă nu ai copii ai putea fi bombardat de întrebări personale de genul: „Nu ai copii? De ce?“

Care este preţul acesteia?

Dimpotrivă, în Danemarca, faptul de a te interesa foarte îndeaproape de afacerile altuia nu este bine văzut. Şi în Marea Britanie, mulţi oameni de vîrstă mijlocie ţin mult la viaţa lor particulară chiar faţă de propriii lor copii. Într-o societate în care există conştiinţa de clasă, fiecare grup social încearcă să-şi ocrotească viaţa sa particulară.

Totuşi, în ţările în care se acordă o mare importanţă vieţii particulare, trebuie să plăteşti preţul pentru aceasta. De exemplu, în Danemarca, un bărbat în vîrstă de 80 de ani ieşind într-o zi, a încuiat uşa după sine şi apoi nu a mai putut s-o deschidă; el nu a îndrăznit să sune la vecini. A rătăcit o oră şi jumătate prin frig pînă cînd un poliţist l-a ajutat să găsească un lăcătuş.

Diferite cazuri de genul acesta i-au îndemnat pe danezi să înceapă o campanie de la uşă la uşă în anii 1970 cu scopul de a încuraja pe persoanele care locuiesc singure să-şi viziteze mai mult vecinii şi să comunice cu ei. În cîteva luni, aproximativ 50 000 de persoane au participat la această campanie. Faptul că un astfel de fenomen a avut loc într-o societate care favorizează viaţa particulară arată clar necesitatea de a fi interesaţi de alţii.

Totuşi, în Germania, 62% dintre cei interogaţi de către Institutul Allensbacher considerau căutarea bunăstării lor individuale drept scopul principal al vieţii lor. Dar acest institut trage următoarea concluzie: „Dacă noi considerăm stupid faptul de a împărţi cu alţii, dacă nu ne interesăm decît de bunăstarea noastră şi a familiei noastre putem să spunem că am ajuns la perioada glaciară în domeniul social.“ Într-adevăr, lipsa de interes faţă de alţii merge mînă în mînă cu egoismul.

În Japonia se observă o tendinţă spre egoism pe măsură ce se pune tot mai mult accent pe viaţa particulară. Iată ce scrie Tetsuya Chikushi, celebru ziarist japonez: „Printre multele schimbări provocate de creşterea economică rapidă pe care o cunoaşte Japonia este faptul că unii copii au propria lor cameră. Mulţi sînt de părere că acest fenomen constituie una dintre cele mai mari schimbări în istoria societăţii japoneze“.

Această modificare prezintă atît avantaje cît şi dezavantaje. Avînd propria sa cameră, un copil îşi dezvoltă simţul responsabilităţii şi dispune de un loc liniştit pentru studiu şi meditare. Însă aceasta poate cauza şi faptul ca un copil să se izoleze, şi să nu mai comunice cu familia sa. Subliniind aceste aspecte negative, Hiroshi Nakamura, membru al Institutului japonez de cultură pentru copii a declarat: „Cu cît un copil este independent mai devreme, cu atît este mai bine; cu cît este mai bogat, cu atît este mai bine; cu cît i se ocroteşte mai mult viaţa particulară cu atît este mai bine — astfel de raţionamente stau la baza prăpăstiilor psihologice care se crează în familie“.

Atitudinea egoistă tot mai accentuată din societatea lor îi alarmează pe mulţi japonezi. Dilema în care au ajuns ei ne ajută să înţelegem necesitatea de a avea un punct de vedere echilibrat asupra vieţii particulare.

[Text generic pe pagina 23]

Unele perechi căsătorite simt nevoia de a se refugia la hotel pentru a dispune de cîteva momente de singurătate.