Ei supravieţuiesc în deşertul Namibiei

De la corespondentul nostru din Africa de Sud

KAOKOLAND şi Damaraland sînt vaste regiuni care se întind în partea nordică a deşertului african al Namibiei. „Lumi pierdute în care, pînă nu de mult, puţini au avut privilegiul să se aventureze“, aşa le descrie Clive Walker în cartea sa Twilight of the Giants. Acestea constituie locuinţa adevăraţilor şi singurilor elefanţi de deşert din lume.

În aceste regiuni au rămas, probabil, mai puţin de o sută de astfel de uriaşi. Precipitaţiile anuale sînt sub 150 de milimetri, iar uneori nu plouă ani la rînd. Cum îşi potolesc elefanţii setea, şi cum îşi satisfac ei apetitul extraordinar?

Adaptarea la deşert

Prezenţa elefanţilor în vestul Namibiei s-a semnalat pentru prima dată în 1895, şi dovezile arată că ei trăiesc în deşert de generaţii. Pe parcursul unei recente perioade de secetă cînd timp de cinci ani nu a căzut nici o picătură de ploaie, elefanţii au rămas în deşert, şi după cît s-a putut stabili, nici un elefant adult nu a murit ca rezultat direct al secetei, deşi un mare număr de kudu, antilope (oryx) şi zebre de munte, precum şi cîţiva pui de elefant au murit. „Elefanţii, conchide Mitch Reardon în cartea sa The Besieged Desert, fac parte din creaturile cele mai adaptabile de pe pămînt.“

Deşi albiile rîurilor din Kaokoland sînt, de obicei, uscate, apa de pe povîrnişurile din est ale deşertului se infiltrează în nisip, iar elefanţii se folosesc de acest lucru. Ei sapă şi menţin gropi cu apă excavînd nisipul din albia rîului. Apa se strecoară în aceste gropi şi după ce elefanţii au băut pe săturate, literalmente miriade de alte animale, păsări şi insecte utilizează aceleaşi gropi cu apă şi supravieţuiesc.

Avînd în vedere că elefanţii sînt mari consumatori de vegetaţie — peste 100 de kilograme pe zi de individ — unii se gîndesc, probabil, că ei perturbă echilibrul ecologic al regiunii. Dar remarcaţi această observaţie făcută de o binecunoscută autoritate în materie, dr. Anthony Hall-Martin, în cartea sa Elephants of Africa: „Elefanţii de la tropice, unde vegetaţia este luxuriantă, doboară copaci întregi doar pentru a consuma cîteva frunze, în timp ce însoţitorii lor din deşert rareori doboară sau rup copaci. Dacă ar face-o, în curînd nu le-ar mai rămîne nimic de mîncat. În schimb, ei consumă orice bucăţică de verdeaţă pe care o rup şi noi cu greu am putea găsi altceva decît cîteva frunze călcate în picioare“.

În realitate, elefanţii de deşert contribuie la creşterea copacilor. Unul dintre alimentele lor favorite îl constituie arborele acacia, şi în sezon ei consumă mari cantităţi de păstăi cu seminţe de acacia. În timp ce aceste seminţe trec prin aparatul digestiv, tecile tari sînt înmuiate, apoi seminţele sînt eliminate şi depozitate într-un morman de bălegar cald şi bogat în substanţe nutritive pregătite să germineze atunci cînd, în cele din urmă, va ploua. Aşadar, graţie elefanţilor, arborii acacia sînt efectiv înlocuiţi în cadrul unui nesfîrşit ciclu ecologic.

A-şi aminti înseamnă a supravieţui

Aţi auzit, probabil, zicala: „Are o memorie de elefant“. Să vedem cum se aplică aceasta la stilul de viaţă al elefanţilor de deşert. Ei au un foarte accentuat simţ al vieţii de familie şi al comunităţii, iar puiul stă cu mama lui pînă la vîrsta de zece ani, o perioadă lungă comparativ cu alte mamifere, excepţie făcînd omul.

Pe parcursul adolescenţei, puiul se asociază cu elefanţi de diferite vîrste, învăţînd de la ei secretele supravieţuirii într-un mediu ostil. I se arată unde şi cum să găsească apă, ce plante să mănînce şi cînd este sezonul lor. Mai este învăţat cum să se ferească de om. Acesta este bagajul de învăţături şi cunoştinţe pe care tînărul elefant nu trebuie să-l uite niciodată atunci cînd ajunge adult. „În timpuri de secetă, explică Reardon, memoria şi experienţa unui elefant pot fi elementul-cheie al supravieţuirii.“

Modul de viaţă al elefantului se bazează pe o societate matriarhală, şi o figură centrală în vederea supravieţuirii turmei este fără îndoială femela cea mai în vîrstă. Ea îşi conduce familia, şi turma, într-o continuă căutare de apă şi hrană. Probabil în 50 de ani de viaţă, ea acumulează un bagaj considerabil de cunoştinţe utile pentru supravieţuire. Prin îndrumare şi exemplu, ea transmite acest lucru membrilor mai tineri ai turmei. Astfel, cînd braconierii ucid o femelă în vîrstă, ei distrug de fapt o bibliotecă de referinţă pentru căutarea hranei.

Garth Owen-Smith, care lucrează la Namibia Wildlife Trust, spune despre aceşti elefanţi de deşert din Namibia: „Reţineţi . . . noi nu vorbim aici doar despre animale sălbatice oarecare. Aceştia sînt elefanţi de deşert . . . Combinaţia . . . nu se mai găseşte nicăieri în lume . . . Ce pierdere, ce pagubă ar fi pentru ştiinţă şi pentru lume dacă ei ar dispărea de pe scenă“. Însă, aceşti giganţi nu vor dispărea cu uşurinţă de pe scena locuinţei alese de ei. Nu numai pentru că sînt extrem de adaptabili, ci şi pentru că sînt echipaţi în mod remarcabil pentru supravieţuire.

Alte secrete ale supravieţuirii

Dacă aţi sta aproape de o turmă — bineînţeles, nu în direcţia din care bate vîntul — aţi reuşi să observaţi personal unele dintre secretele supravieţuirii lor. Aţi observa că ei se adună în jurul unei mici depresiuni de nisip fin, scurmînd pămîntul cu picioarele din faţă, ridicînd nisipul moale cu trompele lor şi împrăştiindu-l peste tot corpul, pînă ajung asemenea unor stafii cenuşii. Credeţi că fac aceasta deoarece le place să fie murdari? Departe de aşa ceva. Acest strat de nisip, asemenea pudrei fine de talc, răcoreşte pielea şi o protejează de soarele arzător.

Dacă nu faceţi nici un zgomot, veţi vedea turma odihnindu-se după ce s-a pudrat. Într-adevăr, elefanţii se odihnesc, însă nu şi urechile lor mari. Uitaţi-vă cum se mişcă ele încontinuu asemenea unor evantaie. În afară de faptul că produce o uşoară briză, întotdeauna binevenită, această mişcare face ca temperatura sîngelui care circulă prin reţeaua de vene de la suprafaţa urechilor să scadă cu circa 6° C. Acest sînge mai rece circulă apoi prin corpul uriaş şi se întoarce din nou în urechi. Nu v-ar plăcea uneori să aveţi şi dvs. în corp un sistem de aer condiţionat?

Probabil vă simţiţi deja picioarele obosite din cauză că aţi stat ghemuit. Observaţi cum îşi relaxează picioarele această uriaşă femelă adultă. Priviţi cu cîtă eleganţă îşi încovoaie piciorul din faţă, balansîndu-şi-l pe unghii. Îşi relaxează laba piciorului. Uneori elefanţii îşi încrucişează într-o manieră amuzantă picioarele din spate, asemenea unei persoane care se sprijineşte în baston.

Un alt obicei curios este ilustrat pe pagina precedentă. Vedeţi piatra rotundă pe care femela o rostogoleşte sub picior? Probabil în acest mod îşi relaxează labele picioarelor obosite, la fel cum un pedichiurist ar masa talpa piciorului unuia dintre pacienţii săi. Nu uitaţi că turma a parcurs probabil mulţi kilometri şi acestea par să fie cîteva dintre modalităţile de relaxare ale labelor lor obosite.

Cît timp vor supravieţui ei?

Aceşti giganţi ai deşertului, capabili să supravieţuiască pericolelor din mediul lor, vor reuşi oare să supravieţuiască şi atacurilor din partea unicului lor prădător, omul? Se pare că da. Indigenii sînt acum implicaţi în conservarea patrimoniului lor natural.

Potrivit revistei African Wildlife, în urma unei campanii educative de ocrotire a mediului iniţiată de Namibia Wildlife Trust „autorităţile triburilor damara şi herero au interzis complet vînătoarea în această regiune“. Wildlife Trust a obţinut totodată sprijinul conducătorilor himba din Kaokoland, care au numit paznici de vînătoare dintre membrii tribului lor.

Acest sprijin activ din partea conducătorilor de trib le dă indigenilor un sentiment de mîndrie faţă de patrimoniul lor natural. „Pentru prima dată în cincisprezece ani, raportează African Wildlife, numărul elefanţilor şi al rinocerilor negri a crescut în această unică şi fascinantă regiune.“ Nu ne rămîne decît să sperăm că indigenii îşi vor menţine acest interes faţă de regnul animal.

Atunci, într-adevăr, aceşti hoinari ai deşertului vor continua încă mult timp să cutreiere întinderile stîncoase ale locuinţei pe care şi-au ales-o. Graţie instinctului lor natural şi echipamentului înnăscut de supravieţuire, aceştia sînt adevăraţii supravieţuitori ai deşertului Namibiei.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Elefanţii menţin gropi cu apă excavînd nisipul din albia rîului

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Elefanţii rostogolesc o piatră rotundă sub picior pentru a-şi relaxa, după cît se pare, labele picioarelor

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea lui Clive Kihn