Tarawera — Catastrofa vulcanică din Noua Zeelandă

De la corespondentul nostru din Noua Zeelandă

IMAGINAŢI-VĂ că aţi fi trezit în primele ore ale dimineţii de explozia unui munte. Ce aţi simţi dacă, privind pe geam, aţi vedea la circa 30 de kilometri depărtare flăcări gigantice şi o ploaie interminabilă de pietre incandescente proiectate în aer? Iar apoi pămîntul de sub pat ar începe să tremure? Nu aţi fi îngrozit? Ei bine, acest lucru li s-a întîmplat locuitorilor neo-zeelandezi din Rotorua, localitate situată în regiunea centrală a North Island, la ora 2.00 noaptea în data de 10 iunie 1886, cînd muntele Tarawera a erupt. Atunci satul Te Wairoa a devenit un Pompei al Noii Zeelande, înmormîntat de propriul său Vezuviu.

Pentru supravieţuitori, aceasta a fost o experienţă terifiantă. Un martor ocular a spus: „Niciodată nu am putea uita ceea ce am văzut . . . Muntele avea trei cratere, şi arunca afară flăcări care ajungeau pînă la 300 de metri înălţime“. Un altul, care ieşise pentru a vedea spectacolul, a spus: „Vîntul sufla din ce în ce mai tare, şi abia am intrat în casă cînd o ploaie puternică a început să cadă. Ferestrele s-au făcut ţăndări şi am constatat că ceea ce luasem drept ploaie era de fapt zgură şi piatră . . . În intervalul de timp dintre cutremurul de pămînt şi potopul de foc ne-am aşteptat moartea“.

Explozia catenei muntoase lungi de 19 kilometri a creat un lanţ de nouă cratere adînci. Vaporii combinaţi cu cenuşa din aer au căzut sub formă de ploaie. Satele din jurul lacului, împreună cu locuitorii lor maori şi cu alţii care trăiau acolo, probabil în număr de 155, au fost îngropaţi, mulţi sub cîţiva metri de noroi!

Circa 16 000 de kilometri pătraţi de teren împădurit şi cultivat a fost acoperit cu noroi, şi resturi vulcanice au ajuns chiar şi pe punţile navelor aflate la 160 de kilometri depărtare de coastă. Terasele albe şi roz, minunăţii fără egal ale lumii, „capodopere ale arhitecturii naturale sculptate în silice strălucitoare“, au fost distruse şi odată cu ele osemintele sacre ale strămoşilor maori (Wild New Zealand, editată de Reader’s Digest). Aceasta a fost o catastrofă teribilă pentru paşnica insulă din sudul Pacificului.

Viaţa într-un sat maori

Vechiul sat Te Wairoa, aflat la 14 kilometri de la muntele Tarawera, era liniştit şi prosper înainte de erupţie. Situat în tufişurile de pe ţărmul unui lac cu apă rece, Tarawera, satul nu cunoştea activitatea termală a satelor mai apropiate de Rotorua. În satul Ohinemutu, de exemplu, existau zone în care iarba era caldă chiar şi în zile reci. Te Wairoa avea însă alte caracteristici care făceau din el un sat unic pentru timpul său. El avea străzi. Casele, dispuse în cvartale de cîte 2 000 de metri pătraţi, aveau fiecare proprietarul ei şi erau înconjurate cu gard în loc să fie toate împreună pe un teren proprietate comună a tribului.

Situate în mod convenabil în apropierea lacului Tarawera, cele două hoteluri mari din Te Wairoa îi găzduiau pe turiştii obosiţi din Europa anilor 1880. Acolo ei se puteau odihni de călătoria lor cu diligenţa pe drumurile accidentate şi degradate de intemperii. În ziua următoare, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, după cum era obiceiul, ei aveau să întreprindă călătoria la Terasele albe şi roz. Considerate drept una dintre minunile lumii, terasele au fost descrise ca „nişte mari bazine albe din ce în ce mai largi . . . pe măsură ce se apropie de vîrf şi pline cu o apă de un albastru extraordinar, împodobite cu o incrustaţie de un alb orbitor . . . iar Terasele roz erau de un roz strălucitor, cu aceeaşi apă de un albastru extraordinar în bazine largi şi nu prea adînci“. Copiii maori se bălăceau în bazinele termominerale răspîndite de-a lungul teraselor, în timp ce adulţii făceau baie pentru a-şi înviora corpurile obosite.

Mai jos de terase, apele mlăştinoase şi verzi ale lacului Rotomahana făceau clăbuci sub efectul izvoarelor termale. Unele izvoare ţîşneau asemenea unor fîntîni arteziene şi erau atît de fierbinţi încît bucătăresele maori puteau fierbe în ele kumeras (cartofi locali) sau koura (raci de apă dulce). Turiştilor le făcea plăcere să guste din aceste delicatese la picnicuri organizate pe malul lacului alături de ghidele lor maori, cum ar fi Kate şi Sophia, care îi transportau pînă la terase în bărci fabricate din trunchiuri scobite de copaci.

Semnale de alarmă

Erupţia acestor trei vîrfuri ale muntelui Tarawera a fost complet neaşteptată. Numele maori Wahanga, Ruawahia şi Tarawera, toate trei sugerează ideea de foc, dar întrucît muntele nu avea cratere vulcanice, nu exista nici o umbră de pericol. De fapt, de secole domul Tarawera (întregul munte a ajuns să fie numit aşa) fusese considerat un cimitir sigur pentru strămoşii maori şi era tabu, adică sfînt. Aşadar aceste nume se refereau, probabil, la culoarea roşiatică a solului. Au avut loc unele activităţi neobişnuite, dar minore. De exemplu, cînd, cu zece zile înainte de erupţie, Sophia se dusese la golfuleţul unde erau amarate bărcile, le-a găsit împotmolite pe fundul golfului. În timp ce stătea acolo, un torent neaşteptat de apă, asemenea unui val, a ridicat bărcile şi apoi le-a aruncat înapoi în fundul golfului. Privind retrospectiv, singurele semne de avertizare au fost frecvenţa neobişnuită a cutremurelor de pămînt şi activitatea termală ridicată a lacului Rotomahana. Deşi acestea au cauzat o oarecare nelinişte, nimeni nu-şi putea imagina dezastrul care avea să vină.

O vizită emoţionantă

Astăzi, după o sută de ani, turiştii care sosesc la săpăturile din Te Wairoa, la început nu-şi pot imagina teroarea care s-a abătut în acea noapte asupra a ceea ce se numeşte în prezent „Satul Îngropat“.

Nici noi nu am reuşit să facem aceasta, în timp ce urmăream cărările şerpuite printre ruinele whares (case mici maori), aduse la lumina zilei după anii ’30.a Muscari (Muscicapidae rhipidura) se roteau pe deasupra capetelor noastre profitînd de faptul că paşii noştri puneau în mişcare insectele lor favorite. Era greu de imaginat violenţa şi teroarea care s-a abătut asupra oamenilor care trăiau cîndva aici.

Ne-am oprit la intrarea unui whare slab luminat şi am coborît pe ceea ce era cîndva nivelul solului. Ne-am gîndit la papuceii de bebeluş acoperiţi de noroi şi la legănaşul părăsit din secolul al XIX-lea pe care le văzusem expuse mai înainte. Au aparţinut ele oare unui copilaş care a trăit în această căsuţă? S-a jucat el oare pe pardoseala de pămînt pe care stăteam noi acum?

Alte obiecte expuse ne-au atras atenţia: o sticlă de vin dezgropată în 1949 şi trei căni conţinînd nuci conservate în saramură, descoperite în 1963, toate închise ermetic. Ce gust o fi avînd vinul şi nucile vechi de o sută de ani? Nu ne era poftă să gustăm! Ne-am întristat însă citind ziarul vechi expus care raporta relatări ale supravieţuitorilor. Doamna Haszard, mamă a patru copii, fusese descoperită în viaţă de către salvatori. Aceştia nu găsiseră decît trei dintre copii, cîte unul de o parte şi de alta a ei şi unul care îi era încă în braţe, toţi sufocaţi de noroi şi cenuşă. Ţintuită ea însăşi de greutatea noroiului şi de căpriorii casei, nu a avut putere să răspundă strigătelor lor de ajutor.

După erupţie

Astăzi, cei 50 000 de locuitori din Rotorua nu se îngrijorează prea mult pentru faptul că trăiesc la umbra unui munte atît de violent. Nu se îngrijorează nici cei peste 800 000 de turişti care în fiecare an descoperă locurile excepţionale şi activităţile multiple şi unice ale acestei regiuni termale. Unii neo-zeelandezi utilizează apele termale şi minerale din adîncul pămîntului pentru a-şi încălzi piscinele acoperite sau pe cele din aer liber. Dar ei sînt conştienţi că apa supraîncălzită pe care o văd ţîşnind printre fisurile pămîntului şi care se acumulează în noroi fierbînd, trădează existenţa unei energii ascunse care a făcut să explodeze cu mulţi ani în urmă muntele Tarawera şi care a îngropat satul Te Wairoa.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Muntele Tarawera şi crăpătura sa de 6 kilometri, împreună cu lacul Tarawera în depărtare

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Un whare maori tipic, sau colibă, care a fost îngropat sub cenuşa vulcanică

Interiorul unui whare maori dezgropat, lăsînd să se vadă vatra şi ustensilele

Resturi ale unui cuptor distrus în 1886

[Provenienţa fotografiilor

Fotografiile de mai sus sînt reproduse cu permisiunea Satului Îngropat