„Naziştii nu ne-au putut opri!“

ERA casa unei persoane complet străine. Bătusem la uşă şi stăteam acolo tremurînd de frică, sperînd că nimeni nu va fi acasă. Eram tînăr — aveam doar 21 de ani —, şi aceasta era prima mea ieşire în lucrarea de predicare de la uşă la uşă efectuată de Martorii lui Iehova. Era în noiembrie 1934, şi aici, în Germania, Hitler interzisese cu stricteţe orice predicare de acest gen. Cînd ministrul creştin care conducea întrunirile micii noastre grupe a vorbit despre planul de a ieşi în predicare, mi-am zis: „Imposibil să se refere la mine!“ La urma urmelor, nu eram încă botezat şi nu cunoşteam decît un singur verset biblic. Dar mă înşelam — el se referea chiar la mine, aşa că iată-mă aici.

Nimeni acasă! Am răsuflat uşurat. La uşa următoare, din nou nici un răspuns, dar, auzind zgomot înăuntru, am deschis uşa. O femeie spăla nişte oale, şi s-a speriat văzîndu-mă. Emoţionat, am început să-i explic versetul meu biblic, Matei 24:14. Ea doar se uita ţintă la mine. (Am aflat ulterior că era surdă.) Deodată a apărut lîngă mine un bărbat. Presupunînd că era soţul ei, am continuat să depun mărturie pînă m-am trezit cu un revolver în coaste. Era un ofiţer nazist! Colegul meu care predica pe cealaltă parte a străzii bătuse la uşa acestui bărbat şi fusese îmbrîncit pe scări. Crezuse că pusese capăt mărturiei fratelui pentru ziua respectivă, apoi nazistul m-a observat pe mine şi a venit să mă aresteze. În timp ce colegul meu doar s-a scuturat de praf şi şi-a continuat predicarea, eu am fost închis pentru patru luni. Aşa a început cariera mea de predicator!

La lagărul de concentrare!

După eliberare, fraţii mi-au acordat încrederea de a-i ajuta în mărturia subterană. Naziştii îmi urmăreau însă fiecare pas, şi nu a trecut mult pînă cînd am fost din nou arestat. Poliţia locală m-a predat Gestapoului. Am îngheţat cînd am auzit verdictul: „La lagărul de concentrare!“ Trebuia să plec la Esterwegen. Acolo eram circa 120 de Martori (Bibelforscher), iar gardienii SS erau decişi să ne distrugă integritatea.

Era acolo un sergent, supranumit „Gustav de Fier“, care era hotărît să ne determine să facem compromis. Într-o zi, el ne-a forţat pe toţi să facem exerciţii fizice extenuante sub soarele torid de august — toată ziua, fără întrerupere. La sfîrşitul zilei, jumătate dintre fraţi erau epuizaţi sau se aflau într-o stare gravă la infirmerie. Din nefericire, supraveghetorul unei congregaţii a cedat şi a semnat ‘declaraţia de renegare’, şi alţi 12 din congregaţia sa i s-au alăturat.

Încîntat că tortura sa părea eficientă, „Gustav de Fier“ a promis acum: „Mîine cu toţii veţi fi fericiţi să semnaţi această hîrtie, şi nici un Iehova nu vă va ajuta“. Vă puteţi imagina că ne-am rugat cu fervoare în acea noapte. În dimineaţa următoare am aşteptat să-şi facă apariţia „Gustav de Fier“. Am tot aşteptat. În cele din urmă, ni s-a spus să ne reîntoarcem la barăcile noastre. Gustav tot nu apărea! Mai tîrziu am aflat ce se întîmplase. În drumul său spre lagăr în acea dimineaţă, „Gustav de Fier“ a învăţat dintr-o experienţă amară că nu era de fier. Intrase cu motocicleta într-unul din stîlpii de cărămidă aflaţi de-o parte şi de alta a intrării în lagăr — intrare lată de peste 9 metri! A fost dus de urgenţă la spital cu fruntea spartă şi cu un braţ fracturat. Cînd, în cele din urmă, l-am revăzut după două luni, a strigat către noi: „Iehova al vostru mi-a făcut asta!“ Nici unul dintre noi nu ne îndoiam deloc de acest lucru.

În Olanda

În decembrie 1935 am fost pus în libertate şi mi s-a spus să mă înrolez în armata germană. În loc să fac acest lucru, m-am hotărît să plec în Spania, trecînd prin Olanda, şi să-mi continuu lucrarea de mărturie acolo. Odată ajuns în Olanda, i-am căutat pe Martori, şi ei m-au îndemnat să rămîn acolo. Ce plăcere să predic din nou în libertate şi să asist alături de fraţi şi surori la întrunirile creştine! Mergeam cu bicicleta prin regiunile rurale olandeze, predicînd în timpul zilei, iar noaptea dormind în corturi. În medie, predicam lunar 200–220 de ore.

Aveam puţini bani pentru alimente şi pentru alte cheltuieli. Păstrez vie amintirea unui fermier care, văzînd cum ne pregăteam seara mesele noastre frugale, ne-a invitat să cinăm la el. Ne aştepta o masă încărcată cu cele mai delicioase alimente! De atunci înainte, această familie iubitoare s-a îngrijit de necesităţile noastre de bază furnizîndu-ne unt, ouă, brînză şi pîine, şi chiar ne-au ajutat la spălarea hainelor. Toţi membrii acelei familii au devenit Martori. Ei au constituit o verigă importantă în lucrarea ce ne stătea înainte.

În 1936 s-a ţinut un congres la Berna, Elveţia. Aici a vorbit Joseph F. Rutherford, preşedintele de atunci al Watch Tower Society. Cu această ocazie, după toată perioada pe care am petrecut-o ca evanghelizator cu timp integral, am fost, în sfîrşit, botezat!

Haga

Am primit numirea pentru Haga şi împrejurimile ei. Multe familii de acolo au îmbrăţişat adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu. Încă mai întreţin legături cu unele dintre ele. În 1939 poliţia olandeză m-a arestat sub acuzaţia că aş fi spion nazist — tocmai spion nazist! Din închisoare continuam să depun mărturie prin scrisori, cît puteam mai bine, fiind perfect conştient că judecătorul îmi citea toată corespondenţa. După cinci luni, ultimele două de izolare severă, am fost pus în libertate. Doar la cîteva zile după ce m-am reîntors în locuinţa mea din Haga, aviaţia germană Luftwaffe a început să bombardeze regiunea! Ştiam că Gestapoul se afla nu departe în spatele forţelor invadatoare. Era timpul să intru din nou în lucrarea subterană.

Dar cum aveam să mă deplasez fără să fiu recunoscut? Un frate care ţinea un magazin de biciclete mi-a pregătit o bicicletă specială. Era identică cu cele folosite de poliţia secretă — aceeaşi culoare specială, ghidoane înalte şi suport pentru sabie! Agenţii de la poliţia secretă chiar mă salutau, crezînd că eram dintr-ai lor! Într-o zi însă, în timp ce pedalam de-a lungul unei piste pentru biciclete, separate de şosea printr-un gard viu, doi poliţişti care pedalau în sens invers de partea cealaltă a şoselei m-au zărit printr-o spărtură a gardului şi şi-au dat seama că eram fugar. De cînd sînt nu am pedalat mai repede! Ei trebuiau să ajungă la un loc de trecere înainte de a se putea întoarce pentru a mă urmări şi, deşi s-au angajat cu toată forţa în urmărirea mea, în cele din urmă mi-au pierdut urma.

Multe portiţe de scăpare

Acum poliţia ştia de prezenţa mea în Haga. Din motive de securitate, am început să dorm în case diferite. Odată am dormit la o familie cu trei copii. Ca de obicei, mi-am pregătit hainele astfel încît să mă pot îmbrăca rapid în caz de o razie. De asemenea, i-am pus pe doi dintre copii să doarmă împreună pentru ca să-l pot muta pe unul în patul meu gol dacă trebuia să plec. În felul acesta, naziştii nu aveau să găsească un pat cald . . . şi gol.

Aceste măsuri s-au dovedit utile. La ora cinci, în dimineaţa aceea, s-au auzit bătăi puternice, insistente în uşă. De-abia am avut timp să-l aşez pe copilul de nouă ani în patul meu, să-mi îndes hainele în servietă, să-mi pun pălăria şi paltonul şi să sar desculţ în zăpadă pe fereastra din spate. Din fericire, ei nu s-au gîndit să pună o pază în curtea din spatele casei. Am alergat la casa unei familii cu care studiam Biblia. Deşi era ora 5.30 şi era o dimineaţă întunecoasă de iarnă, bărbatul acela m-a lăsat înăuntru fără vreun cuvînt şi m-a ascuns. Toţi cei trei membri ai familiei sale au devenit ulterior Martori.

Cînd Gestapoul i-a interogat pe membrii familiei de la care tocmai plecasem, ei şi-au concentrat atenţia asupra băiatului mic. I-au promis chiar bani în cazul în care le-ar fi spus dacă un „unchi“ îi vizitase recent. El le-a spus: „Da, cu mult timp în urmă“. Cît de mult timp? Nu ştia. Ei au plecat dezamăgiţi. Mai tîrziu, mama băiatului l-a întrebat de ce a răspuns aşa, deoarece el ştia că „unchiul Tom“ (numele meu secret) petrecuse noaptea la ei. El a răspuns: „Douăzeci şi patru de ore este un timp lung, cu foarte multe minute“. Şi aşa este!

Noua mea numire a fost la Groningen. Teama pusese stăpînire pe unii Martori din acest oraş, iar lucrarea de predicare aproape încetase. Dar în curînd fraţii şi-au redobîndit curajul, înfruntînd brutalul Gestapou olandez. Într-o noapte din 1942, chiar am participat la un „raid“, distribuind, la o oră prestabilită mii de tracte biblice prin tot oraşul în interval de 10 minute. Toate ziarele au raportat că aviaţia britanică a distribuit milioane de tracte pentru Martorii lui Iehova! I-am arătat Gestapoului că existam şi că eram puternici. Naziştii nu ne-au putut opri — niciodată!

Războiul nu se mai sfîrşea, şi era tot mai periculos să circuli pe străzi. Într-o noapte, în timp ce eu şi un frate plecam de la o întrunire secretă din Hilversum, cineva din spate s-a izbit de mine, şi un obiect a zăngănit rostogolindu-mi-se la picioare. L-am ridicat şi am constatat cu groază că era casca unui soldat german! Posesorul ei stătea lîngă bicicleta sa şi acum îşi îndrepta lanterna spre mine. Am păşit spre el; mi-a smuls casca din mîini, şi-a scos revolverul şi a strigat: „Eşti arestat!“

Tremuram. Dacă mă aresta, aceasta însemna probabil sfîrşitul meu. M-am rugat lui Dumnezeu pentru ajutor. Auzind gălăgie, s-au adunat în jur oameni. Observînd că soldatul se clătina puţin, mi-am dat seama că era beat. Mi-am amintit atunci că regulile militare germane le permiteau ofiţerilor să umble îmbrăcaţi civil. Am păşit deci spre soldat şi am strigat cu toată autoritatea de care eram în stare: „Nu ştii cu cine vorbeşti?“ Soldatul a încremenit. Şi-a pus repede casca şi m-a salutat! Convins că insultase un ofiţer, a plecat ruşinat, dispărînd în noapte. Spectatorii s-au împrăştiat. Nu puteam decît să-i mulţumesc lui Iehova pentru această nouă portiţă de scăpare!

Activitate subterană în Belgia

Următoarea mea numire a fost într-o altă ţară: Belgia. Am devenit supraveghetor în Anvers. Din cauza interdicţiei, în fiecare săptămînă conduceam multe întruniri mici în case diferite. Eram şi curier, o altă verigă în lanţul minunat prin care ne venea hrana spirituală în acei ani grei.

Întîlnirile noastre în vederea introducerii clandestine a literaturii în zona de graniţă cu Olanda aveau loc într-un restaurant. Clădirea propriu-zisă era în Belgia, dar grădina era în Olanda, astfel că acesta era un loc ideal ca să mă întîlnesc cu colaboratorul meu şi să fac schimbul de serviete cu el. Patronul credea că eram agenţi secreţi britanici şi coopera cu noi. Chiar i-a spus agentului de poliţie care era de serviciu să ne lase singuri. Dar într-o zi se afla la post un nou agent, un belgian pronazist care nu mă cunoştea. Cînd m-a văzut cu o geantă mare de piele, a insistat să i-o deschid. Am refuzat; în definitiv, era plină cu trei sau patru sute de reviste Turnul de veghere. Aşadar, m-a arestat şi m-a escortat la postul de poliţie. Ofiţerul de serviciu i-a spus patrulei să mă lase în grija lui. Apoi mi-a spus discret: „Nu doresc să văd conţinutul genţii. Dar, vă rog, data viitoare veniţi cu genţi mai mici“. Din nou nu puteam decît să-i mulţumesc lui Iehova!

A urmat apoi ziua de 6 iunie 1944; forţele aliate au început invadarea Belgiei, şi războiul a ajuns chiar în Anvers. Mărturia şi asistarea la întruniri a devenit o adevărată provocare în timp ce oraşul era sfîşiat de focuri de armă şi de obuze. Cînd războiul era spre sfîrşite, coordonatorul filialei a crezut în mod greşit că nu mai era necesar să rămîn în clandestinitate. M-am supus, în pofida sfatului unui comisar amabil care era de părere că această decizie era prematură. Unsprezece luni mai tîrziu ieşeam din cea mai îngrozitoare perioadă a vieţii mele. Autorităţile nu voiseră să-mi dea crezare. Convinse că eram un agent al Gestapoului, m-au închis în cele mai inumane condiţii pe care le-am văzut vreodată. Mulţi bărbaţi mai tineri decît mine s-au îmbolnăvit şi au murit în acele luni. După ce am fost în cele din urmă eliberat, am suferit o prăbuşire fizică totală.

Serviciul fidel continuă

După o serie de dureroase amînări, interogări şi întemniţări am putut, în sfîrşit, să mă reîntorc în Germania — după zece ani de la plecare! Am regăsit-o pe mama, o Martoră fidelă. Am avut multe experienţe de împărtăşit. Întrucît treptat mă restabileam, am început să depun din nou mărturie cu timp integral, de această dată în Schweinfurt. Şi ce plăcere a fost să ajut la pregătirea primului nostru congres postbelic, pe care l-am ţinut în Nurenberg, chiar acolo unde Hitler îşi etalase cu mîndrie trupele! Mai tîrziu am avut imensa bucurie să fiu invitat la Şcoala Galaad din Statele Unite, a Watchtower Society, unde urma să fiu instruit ca misionar.

Cu puţin timp înainte de a pleca la Galaad am cunoscut-o, cu ocazia unei reuniuni, pe Lillian Gobitas, care jucase un rol-cheie în lupta pentru libertate religioasă în Statele Unite în legătură cu problema salutului drapelului. Ea mi-a spus că i-au plăcut mult cîntecele pe care le-am cîntat solo la reuniune, iar eu m-am mulţumit să zîmbesc deoarece nu înţelegeam ce zice. Eu continuam să zîmbesc, iar ea continua să-mi vorbească. Am sfîrşit prin a ne căsători! Aceasta, bineînţeles, a avut loc după ce amîndoi am absolvit Galaadul şi lucram ca misionari în Austria.

Cu timpul, problemele mele de sănătate ne-au obligat să ne reîntoarcem în Statele Unite. Apoi am avut doi copii drăgălaşi, un băiat şi o fată. Am fost încîntaţi să-i vedem pe amîndoi îmbrăţişînd adevărul. Cînd starea sănătăţii mele s-a ameliorat, am ajutat congregaţiile din Statele Unite şi Canada. Lucrarea nu stă niciodată pe loc, iar noi încercăm să ţinem pasul cu ea. Încă îmi amintesc cu drag de acei ani de activitate subterană. Naziştii nu ne-au putut opri, deoarece Iehova a fost cu noi. Este evident că el continuă să-şi binecuvînteze lucrarea, şi nimic nu o va opri pînă cînd nu va fi realizată în măsura dorită de el! — Relatată de Erwin Klose.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Erwin Klose