Mlaştinile planetei — Un patrimoniu ecologic în pericol
INDIENII l-au numit Părintele apelor. Geografii îl numesc Mississippi. Oricum ar fi fost numit, el tot s-a răzbunat pe cei care l-au strâns într-un corset de canale şi diguri jefuindu-l astfel de mlaştini. După mai multe săptămâni de ploi torenţiale, apele lui umflate au ţâşnit printre cei aproximativ 75 de milioane de saci cu nisip care fuseseră îngrămădiţi pentru a-i ţine piept şi au rupt 800 dintre cele 1 400 de diguri care în zadar au căutat să-l ţină în matcă. Torentele distrugătoare au măturat în calea lor case, şosele, poduri şi bucăţi de şină de cale ferată, inundând multe oraşe. „Probabil cea mai distrugătoare inundaţie care a avut loc vreodată în Statele Unite“, relata ziarul The New York Times din 10 august 1993.
Times a prezentat în rezumat câteva dintre pagubele produse: „În furia ei care a durat două luni, marea inundaţie din Vestul Mijlociu, din 1993, a produs pagube considerabile: a făcut 50 de victime, a lăsat fără locuinţă aproape 70 000 de persoane, a inundat o suprafaţă care echivalează cu de două ori suprafaţa lui New Jersey, a cauzat atât în sfera bunurilor imobiliare, cât şi în agricultură o pierdere estimată la 12 miliarde de dolari şi a stârnit din nou polemici pe tema sistemului naţional de regularizare a viiturilor şi a programelor acestuia“.
Dacă sistemul natural de regularizare a viiturilor alcătuit din mlaştinile care mărginesc malurile fluviului Mississippi ar fi rămas intact, ar fi fost cruţate 50 de vieţi şi 12 miliarde de dolari. Când vor învăţa oamenii că este mai bine să coopereze cu natura decât să încerce să o subjuge? Mlaştinile din vecinătatea unui râu slujesc drept văi inundabile care drenează şi reţin excesul de apă al râului umflat din cauza ploilor torenţiale îndelungate.
Însă faptul că joacă rolul de mecanisme naturale de apărare împotriva inundaţiilor este numai unul dintre numeroasele şi preţioasele servicii pe care le fac planetei cei peste 8 500 000 de kilometri pătraţi de mlaştină — care sunt actualmente în pericol pe întreg globul.
Mlaştinile — pepiniere ale planetei
Fie că este vorba despre vastele mlaştini sărăturoase de coastă, despre mlaştinile mici cu apă dulce şi rovinele din interiorul uscatului fie despre zonele umede din preriile Statelor Unite şi ale Canadei, principalul arhitect al ţinuturilor mlăştinoase este apa. Mlaştinile sunt zone în care solul este acoperit cu apă pe tot parcursul anului sau numai în perioadele de inundaţie. Un alt tip de mlaştină îl constituie mlaştinile de coastă, sau cele care se formează datorită mareelor. Deoarece majoritatea mlaştinilor se caracterizează printr-o vegetaţie cu creştere prolifică — ierburi, rogoz, papură, copaci şi arbuşti —, ele asigură pretutindeni în lume existenţa unei varietăţi de plante, peşti, păsări şi animale.
Numeroase păsări de uscat şi de apă îşi aleg ca locuinţă zonele mlăştinoase. Peste o sută de specii ale acestora depind în timpul migraţiei de primăvară de aceste oaze. Multe mlaştini îndeplinesc rolul de pepiniere pentru imense colonii de gâşte şi raţe — raţa sălbatică mare, lişiţa Anas carolinensis şi raţa americană cu gât roşu Aythya valisineria. Aceste regiuni furnizează, de asemenea, hrană şi adăpost pentru animale cum sunt aligatorul, castorulul canadian, bizamul, vizonul şi elanul american. Altele, printre care se numără ursul, căprioara şi ratonul trăiesc şi ele în preajma mlaştinilor care servesc drept locuri de depunere a icrelor şi crescătorii pentru majoritatea exemplarelor care aduc industriei piscicole americane un venit de trei miliarde de dolari. S-a apreciat că ciclurile de viaţă a 200 de specii de peşti şi a numeroase crustacee depind de mlaştini fie în întregime, fie parţial.
Pe lângă faptul că sunt pepiniere excepţionale, mlaştinile au multe virtuţi ecologice. Ele sunt filtre naturale care au rolul de a îndepărta deşeurile şi agenţii poluanţi din râuri şi fluvii şi de a asigura puritatea straturilor acvifere subterane. În sezonul ploios şi în cel al inundaţiilor, mlaştinile reţin apa, pentru ca ulterior să o elibereze treptat în fluvii, în râuri şi în straturile acvifere. Mlaştinile care se formează datorită mareelor protejează ţărmurile împotriva eroziunii cauzate de valuri.
Datorită înseşi naturii vegetaţiei lor, adesea luxuriantă, mlaştinile îndeplinesc roluri importante şi esenţiale. În procesul de fotosinteză, de exemplu, toate plantele verzi absorb dioxidul de carbon din aer şi eliberează, în schimb, oxigenul necesar pentru întreţinerea vieţii. Plantele care se găsesc în mlaştini sunt însă unice prin faptul că au o eficienţă deosebită în realizarea acestui proces.
Multe ţări recunosc de secole valoarea inestimabilă a exploatării mlaştinilor în scopul producerii de hrană. China şi India, de exemplu, ocupă primele locuri în lume în ce priveşte producţia de orez, fiind urmate la distanţă nu prea mare de alte ţări din Asia. Crescut în mlaştini numite orezării, orezul este una dintre principalele cereale folosite în alimentaţie. Aproximativ o jumătate din populaţia lumii consumă orezul ca aliment de bază. În timp, Statele Unite şi Canada au început să realizeze importanţa pe care o au mlaştinile pentru producţiile lor de orez şi de răchiţele.
Animalele sălbatice iau parte şi ele la ospăţul dat de mlaştini. Seminţele şi insectele nu se găsesc din abundenţă numai pentru păsări, ci şi pentru peştii şi crustaceele care se reproduc şi se dezvoltă în acest mediu. Raţele, gâştele şi alte păsări de apă se hrănesc, la rândul lor, cu aceste creaturi acvatice care se găsesc din abundenţă în aceste oaze de viaţă. Ecosistemul actual se menţine într-o anumită măsură în echilibru prin faptul că patrupedele care ar putea rătăci prin aceste locuri în căutare de hrană au la dispoziţie o varietate de păsări. În regiunile mlăştinoase se găseşte câte ceva pentru fiecare. Acestea sunt într-adevăr pepiniere ale globului.
O distrugere excesivă
Omul care a devenit primul preşedinte al Statelor Unite a înlăturat stavilele din calea distrugerii în masă a mlaştinilor în 1763, când a fondat o companie care să se ocupe de asanarea a 16 000 de hectare din mlaştina Dismal Swamp, o regiune mlăştinoasă sălbatică — un refugiu pentru animalele sălbatice — situată la graniţa dintre statele Virginia şi Carolina de Nord. De atunci încoace, terenurile mlăştinoase ale Americii au fost considerate drept o pacoste, o barieră în calea progresului, un focar de infecţie, un mediu ostil care trebuie luat în stăpânire şi distrus cu orice preţ. Fermierii au fost încurajaţi să asaneze mlaştinile şi să le folosească drept pământ arabil, fiind chiar recompensaţi pentru aceasta. Pe locurile în care odinioară erau mlaştini ce mişunau de creaturi exotice s-au construit autostrăzi. Multe dintre aceste regiuni s-au transformat în locuri în care au înflorit oraşe şi centre comerciale sau, fiind vorba despre depresiuni puţin adânci, au fost folosite ca locuri convenabile pentru depozitarea gunoaielor.
În ultimele câteva decenii ale secolului nostru, Statele Unite şi-au distrus mlaştinile într-un ritm de 200 000 de hectare pe an. În prezent nu au mai rămas decât circa 40 000 000 de hectare de teren mlăştinos. Să considerăm, de exemplu, regiunea zonelor umede ale preriilor din America de Nord. Cuprinse în fâşia de pământ cu o suprafaţă de 800 000 de kilometri pătraţi care se întinde, descriind un arc de cerc, din provincia Alberta, Canada, până în statul Iowa, Statele Unite, miile de zone umede de prerie au constituit un loc propice reproducerii a milioane şi milioane de raţe sălbatice. Se spune că atunci când îşi luau zborul întunecau cerul asemenea unor nori groşi. În zilele noastre, numărul lor a scăzut într-un ritm alarmant.
Problema pe termen lung este însă următoarea: Când se distrug mlaştinile, staţiunile de hrănire dispar. Fără o hrană corespunzătoare, raţele depun mai puţine ouă, iar numărul celor care eclozează scade în mod simţitor. Deoarece li se distruge habitatul, raţele sălbatice se strâng în număr mai mare în cele câteva mlaştini care rămân, devenind astfel o pradă mai uşoară pentru vulpi, coioţi, sconcşi, ratoni şi alte animale care se hrănesc cu ele.
În Statele Unite, 50 la sută din zonele umede din prerii au dispărut. În Canada, peste 40 la sută din aceste regiuni au dispărut, însă numărul atacurilor distrugătoare la care sunt supuse este în creştere. Potrivit revistei Sports Illustrated, în Statele Unite, unele zone din Dakota de Nord erau secate în proporţie de 90 la sută. Necunoscând valoarea ecologică a mlaştinilor, mulţi fermieri le consideră ca fiind soluri neproductive şi un obstacol în calea folosirii materialului agricol.
Protestul public însă, lansat în scopul ocrotirii habitatului de mlaştină al animalelor sălbatice, este exprimat în prezent clar şi cu putere atât de persoane individuale, cât şi de organizaţii care militează în favoarea faunei. „Zonele umede din prerie au o importanţă crucială, a declarat cu îngrijorare o oficialitate. Dacă vrem să păstrăm vreo speranţă pentru viitorul raţelor sălbatice, trebuie să ocrotim mlaştinile.“ „Păsările de apă sunt un barometru al sănătăţii ecologice a continentului“, a afirmat o oficialitate din partea organizaţiei Ducks Unlimited, organizaţie cu preocupări în domeniul ocrotirii raţelor. Revista U.S.News & World Report afirmă la rândul ei: „Numărul în scădere [al raţelor] reflectă existenţa mai multor fronturi pe care se desfăşoară asalturile împotriva mediului înconjurător: ploi acide, pesticide, însă mai mult ca orice, distrugerea a milioane de hectare de nepreţuite mlaştini“.
„Mlaştinile sărăturoase de coastă din California au fost distruse în proporţie de 90 la sută, relata revista California, şi în fiecare an dispar încă 7 000 de hectare. Cervus nannodes se mai găseşte doar în câteva locuri izolate. Raţele şi gâştele sălbatice se întorc în fiecare an într-un număr mai mic la locurile de iernat devenite din ce în ce mai neîncăpătoare. Multe dintre speciile care trăiesc în regiunile mlăştinoase sunt pe cale de dispariţie.“ Aceste animale, a căror supravieţuire depinde de mlaştinile planetei, înalţă în tăcere un strigăt după ajutor.
Criza de apă
În timp ce omul distrugea mlaştinile planetei s-a întâmplat un lucru îngrozitor. El şi-a pus în pericol resursa cea mai preţioasă şi esenţială pentru orice făptură vie — apa. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă ai lumii au prezis sosirea unui moment în care apa curată va fi una dintre cele mai rare resurse. „Ori reuşim să limităm risipa de apă, ori, până în anul 2000, vom muri de sete“, s-a declarat în 1977 la Conferinţa mondială pentru apă organizată sub egida Naţiunilor Unite.
Aceste avertismente alarmante referitoare la potenţiala lipsă a acestei resurse valoroase odată lansate, înţelepciunea tradiţională ar trebui să dicteze administrarea cu respect a apelor Terrei. În cursa pentru distrugerea mlaştinilor însă, omul a primejduit serios această resursă indispensabilă. Mlaştinile ajută la purificarea apelor de suprafaţă — fluvii şi râuri. Unele straturi acvifere nu se mai reîmprospătează cu apă curată, ci sunt contaminate în prezent cu reziduuri şi cu agenţi poluanţi, şi toate acestea în detrimentul omului. Apa care se găsea odinioară în numeroase mlaştini a fost drenată, aceasta contribuind la agravarea crizei.
Vor auzi persoanele cu răspundere în acest domeniu strigătele deznădăjduite după ajutor ale vieţuitoarelor dependente de mlaştini? Se va întreprinde vreo acţiune pentru salvarea acestor vieţuitoare înainte de a fi prea târziu? Sau omul va rămâne surd la aceste strigăte pentru a-şi pleca urechea numai la tânguirile celor lacomi?
Pericolul este de proporţii planetare
În deschiderea unei campanii mondiale promovate de Naţiunile Unite în vederea salvării mlaştinilor au fost citate ameninţările care planează asupra ecosistemului Pantanal, din Brazilia. Acesta constituie una dintre cele mai mari mlaştini ale planetei. Revista BioScience declara: „Pantanalul, cu extraordinara sa diversitate şi abundenţă de animale sălbatice, este o regiune ameninţată. Despăduririle, expansiunea agriculturii, braconajul, precum şi poluarea apei cu ierbicide, pesticide şi produse secundare rezultate în urma producerii alcoolului folosit drept carburant au cauzat o deteriorare progresivă a mediului natural punând în pericol unul dintre cele mai importante ecosisteme ale Braziliei“.
The New York Times a atras atenţia asupra ameninţărilor care planează asupra mlaştinilor aflate de-a lungul coastei Mediteranei. „În ultimele trei decenii mlaştinile dispar într-un ritm mai rapid deoarece coastele mediteraneene sunt mai râvnite ca niciodată, suprafeţe mari de coastă fiind acoperite cu ciment în numele confortului, al profitului şi al cultului soarelui. Studiile efectuate de Naţiunile Unite citează importante pierderi de mlaştini înregistrate în Italia, Egipt, Turcia şi Grecia.“
Mlaştinile extraordinarului Parc Naţional spaniol Doñana, cu o suprafaţă de 50 000 de hectare, devin primăvara un adevărat aeroport al înaripatelor, sute de mii de păsări care migrează din Africa în Europa poposind pe mlaştinile şi în pădurile ei ca să cuibărească, să scoată pui şi să-i hrănească. Însă marele număr de hoteluri, terenuri de golf şi terenuri cultivate dimprejurul parcului fac să se scoată prin sifonare o cantitate atât de mare de apă, încât însăşi supravieţuirea parcului este ameninţată. În ultimii 15 ani, asemenea întreprinderi au dus la pomparea unei cantităţi atât de mari de apă, încât nivelul apei a scăzut cu 2 până la 9 metri, iar câteva iazuri au secat. „Orice altă investiţie care s-ar face aici, afirmă directorul Secţiei Cercetare a parcului, va însemna sentinţa cu moartea pentru Doñana.“
State of the World 1992 informează: „Mangrovele, care alcătuiesc unul dintre cele mai valoroase, dar şi cele mai ameninţate tipuri de mlaştină, au suferit pierderi grele în Asia, America Latină şi vestul Africii. Aproape o jumătate din aceste păduri protectoare din regiunile mlăştinoase ale Ecuadorului, de exemplu, au fost defrişate în principal pentru amenajarea unor heleşteie pentru creşterea creveţilor şi sunt în curs proiecte de transformare ce au ca obiect o proporţie similară din suprafaţa rămasă. India, Pakistanul şi Thailanda au pierdut cel puţin trei pătrimi din mangrovele lor. Indonezia se pare că este decisă să facă la fel: în Kalimantan, cea mai mare provincie a sa, 95 la sută din mangrove trebuie defrişate în vederea producerii de lemn pentru celuloză“.
Valoarea mangrovelor este relevată de ziarul thailandez Bangkok Post din 25 august 1992: „Pădurile de mangrove sunt alcătuite din diverse specii de copaci care cresc viguros în zonele litorale superioare udate de maree situate de-a lungul ţărmurilor tropicale joase şi adăpostite. Copacii au [crescut viguros] în mediul aspru cu apă sălcie şi maree cu amplitudine variabilă. Rădăcinile lor adventive care au o capacitate de adaptare deosebită şi rădăcinile lor pivotante care filtrează sarea au creat ecosisteme bogate şi complexe. În plus, deoarece protejează vaste zone de coastă împotriva eroziunii, ele sunt vitale pentru pescuitul la ţărm, pentru industria lemnului şi pentru faună.
Pădurile de mangrove abundă de viaţă. Se pot întâlni aici păsări care trăiesc în vecinătatea apelor, maimuţe mâncătoare de crabi, pisici-pescar şi guvidul de iarbă care, în timpul refluxului, alunecă pe noroiul mlaştinii croindu-şi drum printre ochiurile de apă“.
Care va fi deznodământul?
Criza este de proporţii mondiale. Revista International Wildlife afirmă: „Mlaştinile, braţele mlăştinoase de râuri, mlaştinile cu mangrove, mlaştinile sărăturoase, zonele umede din prerii şi iazurile care ocupau odinioară peste 6 procente din suprafaţa uscatului Terrei se află într-un impas grav. O mare parte dintre ele au fost asanate în scopuri agricole, distruse de poluare sau invadate de urbanişti, astfel încât aproape o jumătate din suprafaţa mlaştinilor planetei a dispărut“.
Va face omul pace cu pământul? Semnele de până acum nu sunt deloc încurajatoare. Cu toate acestea, unii luptă cu mult curaj şi susţin că vor reuşi. Iehova, Creatorul pământului, spune însă că vor da greş. El promite că va interveni şi va opri asaltul împotriva minunatei sale creaţii pământeşti. El ‘va distruge pe cei care distrug pămîntul’, iar în locul acestora el îi va lăsa pe pământ pe cei care ‘îl vor îngriji’. Acestor oameni care manifestă apreciere le va oferi el pământul ca pe un dar: „Fiţi binecuvîntaţi de DOMNUL, care a făcut cerurile şi pămîntul! Cerurile sînt cerurile DOMNULUI, dar pămîntul l-a dat fiilor oamenilor“. — Apocalipsa 11:18; Geneza 2:15 (New World Translation); Psalmul 115:15, 16.
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Mlaştini din Elveţia
[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]
Lateral stânga şi sus: Mlaştini din Statele Unite
[Provenienţa fotografiilor]
H. Armstrong Roberts
Stânga: Păduri de mangrove din Thailanda
[Provenienţa fotografiei]
Cu amabilitatea Consiliului Naţional pentru Cercetare din Thailanda
Rezidenţii mlaştinilor: crocodilul, broasca-bou, libelula, ţestoasa-„cutie“ săpând o groapă pentru a-şi depune ouăle.