Banana — un fruct extraordinar
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN HONDURAS
GRECII şi arabii l-au numit „un extraordinar pom fructifer“. A fost descoperit în 327 î.e.n. în India de armatele lui Alexandru cel Mare. Potrivit unei vechi legende, înţelepţii Indiei se odihneau la umbra lui şi mâncau din fructul lui. Aşa a ajuns să fie numit „fructul înţelepţilor“. Despre ce este vorba? Exact, despre banană!
Dar cum a ajuns banana din Asia în zona Caraibilor? Ei bine, primii negustori arabi au dus rădăcini de bananier din Asia pe coasta estică a Africii. În 1482, exploratorii portughezi au descoperit acolo bananierul şi au dus câteva rădăcini, precum şi numele său african, banana, în coloniile portugheze din Insulele Canare. Pasul următor a constat într-o călătorie peste Atlantic în Lumea Nouă. Aceasta s-a întâmplat în 1516, la câţiva ani după călătoriile lui Columb. Misionarii spanioli au dus bananieri în Antile şi în ţările din apropierea Mării Caraibilor. Astfel, această plantă extraordinară a trebuit să parcurgă jumătate din glob pentru a ajunge în America Centrală şi de Sud.
Se spune că în 1690, banana a fost dusă pentru prima dată din Insulele Caraibilor în Noua Anglie. Puritanii au fiert ciudatul fruct şi nu le-a plăcut. Însă în America Centrală şi de Sud, precum şi în alte ţări tropicale, milioane de oameni fierb banane verzi, necoapte şi le consumă cu multă plăcere.
Plantaţii de bananieri
Între 1870 şi 1880, posibilitatea exportării bananelor a început să trezească interesul a diverşi negustori europeni şi nord-americani. Ei au format companii şi au cultivat plantaţii de bananieri, numite fincas. În acest scop, muncitori şi ingineri au trebuit să defrişeze junglele, să construiască drumuri, căi ferate şi sisteme de comunicaţii. Au fost construite sate cu locuinţe, cu şcoli şi chiar cu spitale pentru muncitori şi pentru familiile lor. Au fost înfiinţate rute maritime pentru transportarea bananelor în toată lumea. Pe măsură ce industria lua amploare, tot mai mult pământ din ţările cultivatoare de bananieri era cumpărat de companii.
În prezent, ţările Americii Latine furnizează peste 90% din bananele consumate în America de Nord. Brazilia este primul dintre exportatori. Hondurasul este al şaselea pe listă, exportând peste un miliard de kilograme de banane pe an.
Cum cresc bananele
Bananierul nu este un copac. Nu are fibre lemnoase. Mai degrabă, este o plantă uriaşă care se aseamănă cu un palmier. Clima şi solul determină dezvoltarea şi dimensiunile plantei. Bananele se dezvoltă cel mai bine în zone cu climă caldă şi umedă şi prosperă în soluri grase, nisipoase şi fertile, bine asanate. Pentru o dezvoltare optimă, temperatura nu trebuie să scadă sub 20°C pe toată durata creşterii lor.
Pentru a iniţia o cultură, trebuie să plantaţi drajoni tăiaţi din tulpinile subterane ale plantelor mature. Se sapă gropi adânci de 30 de centimetri la distanţă de 5 metri unele de altele. În trei, patru săptămâni, apar vlăstari verzi şi ies la iveală frunze verzi foarte răsucite care, pe măsură ce cresc, se îndreaptă. Bananierii cresc foarte repede, aproximativ 3 centimetri pe zi. După zece luni, planta este matură şi seamănă cu un palmier, având o înălţime de 3 până la 6 metri.
Pe planta matură, din buchetul de frunze iese un mugure mare cu frunzuliţe de culoare roşu-închis. Apoi apar mănunchiuri de flori mici. O plantă produce doar un ciorchine, cântărind între 30 şi 50 de kilograme şi având între 9 şi 16 mănunchiuri de banane. Fiecare mănunchi, numit mână, conţine între 10 şi 20 de banane. Astfel, bananele sunt numite degete.
La început bananele cresc în jos, spre pământ, apoi lateral şi în sus, formând binecunoscuta curbură a bananei. Ce se poate spune despre hrănirea şi protejarea ei în timpul creşterii? Nu după mult timp, vine un muncitor şi îndepărtează mugurele, astfel încât bananele să primească toată energia de la plantă. Apoi el acoperă fructul cu un sac de polietilenă pentru a-l proteja de insecte. Întrucât bananele cresc în sus şi devin foarte grele, planta este legată de baza plantelor învecinate pentru a împiedica vânturile sau greutatea fructului să o răstoarne. În final, i se ataşează o panglică colorată pentru a indica momentul când fructul este gata de recoltat.
În fiecare zi, pe deasupra plantaţiei zboară avioane pentru a stropi frunzele plantelor. Aceasta le protejează de trei boli principale. Una este boala Panama — o ciupercă ce distruge unele plante. Dar acestea sunt înlocuite de soiuri care pot rezista acestei boli. O alta este boala mako, cauzată de bacterii. Ea se combate îndepărtând plantele afectate şi orice floare care atrage insectele ce răspândesc boala. Apoi există boala Sigatoka, ce distruge frunzele, dar nu afectează bananele, în cazul în care se fac destul de rapid stropiri cu substanţe chimice. Bananele necesită multă apă, furnizată prin irigare şi ploi artificiale. Se mai poate adăuga că de pe plantaţie sunt înlăturate iarba şi buruienile.
De pe plantaţie pe masă
În momentul în care culoarea panglicii indică faptul că bananele sunt gata de recoltat, ele sunt întâi măsurate pentru a se asigura că au dimensiunile potrivite pentru a fi tăiate. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că bananele nu sunt niciodată lăsate să se coacă pe plantă, nici chiar pentru consumul local. De ce? Deoarece şi-ar pierde aroma. Înainte de a decide când să strângi o recoltă, trebuie luate în calcul distanţa la care se transportă şi tipul de transport. Apoi se taie ciorchinele cu maceta şi se trimite pentru ambalare. Dar ce se întâmplă cu bananierul după recoltare? El este tăiat în vederea fertilizării terenului pentru noile plante care vor creşte în locul său.
La locul de ambalare, bananele sunt spălate şi orice fruct lovit este îndepărtat pentru a fi consumat de muncitori şi de familiile lor. Bananele mici vor fi utilizate pentru aromă şi pentru alimentaţia bebeluşilor. Cele mai frumoase banane sunt ambalate în cutii a câte 18 kilograme fiecare şi trimise la mari distanţe în trenuri şi nave în care se menţine o temperatură scăzută.
La docuri se controlează calitatea fructului şi temperatura sa. Odată tăiat, fructul trebuie să rămână verde până ajunge pe piaţă. Întrucât bananele sunt perisabile, ele trebuie culese, transportate şi vândute în interval de 10–20 de zile. Fructul este păstrat la rece la o temperatură de 12–13°C pentru a se evita coacerea lui. Graţie mijloacelor moderne de transport, bananele pot fi trimise fără nici o problemă din America Centrală şi de Sud până în Canada şi Europa.
Practice şi nutritive
Există o sută sau chiar mai multe soiuri de banane. Cea mai cunoscută este banana pitică (Musa cavendishii), exportată în principal în Europa, Canada şi Statele Unite. Soiurile mai mici, având o coajă prea subţire pentru a fi exportate, pot fi găsite din abundenţă în Honduras. Acestea sunt cunoscute sub numele de manzana (măr) şi Jamaica roşie.
Frunzele de bananier conţin fibre valoroase şi au diverse întrebuinţări în ţările tropicale. Vizitând o piaţă, veţi vedea adesea pe stradă grămezi de frunze puse în vânzare pentru împachetarea unei mâncări foarte obişnuite în diverse ţări, „hot tamale“.
Multor oameni din Honduras le place să le folosească drept garnitură la mesele lor. O mâncare delicioasă pe coasta nordică a Hondurasului este machuca. Pentru prepararea ei, banana necoaptă este zdrobită într-un mojar, i se adaugă mirodenii, apoi amestecul este prăjit cu crabi în ulei de cocos.
În Statele Unite, se consumă anual circa 11 miliarde de banane. O cantitate mare este trimisă în Canada şi Marea Britanie şi în alte ţări din Europa. Ce foloase nutritive oferă consumarea acestui fruct? Bananele sunt bogate în vitaminele A şi C, în hidrocarbonaţi, fosfor şi potasiu.
Banana are o mulţime de întrebuinţări! Ea este binevenită în aperitive, lângă cereale, în salate de fructe, pateuri, prăjituri şi, desigur, în renumita îngheţată de banane. Iar data viitoare când veţi mânca o banană coaptă, gândiţi-vă la extraordinarele ei calităţi. Acest fruct îşi are propriul său ambalaj. El este bogat în vitamine şi minerale. Da, şi poate că banana a străbătut jumătate din glob pentru a ajunge pe masa dumneavoastră.