Echilibrul: un dar de la Dumnezeu
„ESTE doar perioada de adaptare după călătoria pe mare şi poate dura câteva zile“, îmi spuneau prietenii. Asta se întâmpla în luna octombrie a anului 1990, după ce tocmai debarcasem de pe un vas de croazieră cu care fusesem într-o călătorie de şapte zile în Insulele Caraibe. Însă ceea ce credeam că va fi doar o experienţă de câteva zile a ţinut multe luni. Aveam senzaţia că parcă nu aş fi coborât încă de pe vas. Ceva nu era în regulă cu sistemul meu vestibular, complicatul sistem al echilibrului, localizat în urechea internă, care are conexiuni centrale cu creierul.
În ce constă? Cum funcţionează?
Centrul de coordonare al echilibrului este situat la baza creierului, în trunchiul cerebral. Când eşti sănătos, îţi păstrezi echilibrul datorită nenumăratelor impulsuri primite de la ochi, de la muşchi şi de la sistemul vestibular.
Ochii tăi îi transmit încontinuu trunchiului cerebral informaţii senzoriale care descriu ceea ce se petrece în jurul tău. Receptorii senzoriali din muşchi, numiţi proprioceptori, canalizează spre creier informaţii referitoare la tipul de suprafaţă pe care mergi sau pe care o atingi. Însă sistemul vestibular este cel care are rolul de sistem de orientare intern, cel care îi transmite creierului care este poziţia în spaţiu a corpului tău în raport cu pământul şi cu forţa gravitaţională.
Sistemul vestibular este format din cinci părţi care sunt importante pentru echilibrul corpului: trei canale semicirculare şi două cămăruţe. Canalele semicirculare sunt denumite canalul superior (sau anterior), canalul orizontal (sau lateral) şi canalul inferior (sau posterior). Cele două cămăruţe sunt utricula şi sacula.
Canalele semicirculare sunt dispuse în 3 planuri, care formează între ele câte un unghi drept, îmbinându-se exact aşa cum se îmbină în colţul camerei pereţii cu podeaua. Canalele sunt căi de trecere care formează un labirint ascuns în osul rigid al craniului, numit os temporal. Înăuntrul acestui labirint osos se află un alt labirint, numit labirintul membranos. La extremitatea fiecărui canal semicircular membranos există ceva care seamănă cu o umflătură, numită ampulă. În interiorul labirintului membranos se găseşte un lichid special, numit endolimfă. Iar în exteriorul membranei există un alt lichid, numit perilimfă, care are însă o compoziţie chimică diferită.
Această porţiune ampulară umflată conţine celule senzoriale speciale, care au forma unor cili înglobaţi într-o masă gelatinoasă, numită cupolă. Când îţi mişti capul într-o parte oarecare, lichidul endolimfatic se mişcă mai încet decât canalele; drept urmare, lichidul înclină cupolele şi cilii celulelor senzoriale dinăuntru. Mişcarea celulelor senzoriale cauzează modificări în proprietăţile electrice ale celulelor senzoriale care, la rândul lor, transmit mesajele spre creier prin intermediul celulelor nervoase. Mesajele circulă nu numai de la fiecare dintre aceste celule senzoriale spre creier prin aşa-numiţii nervi aferenţi, ci şi de la creier spre fiecare celulă prin intermediul nervilor eferenţi, şi aceasta pentru a le transmite celulelor senzoriale informaţii suplimentare, atunci când este necesar acest lucru.
Canalele semicirculare sesizează mişcarea unghiulară sau mişcarea de rotaţie a capului în orice direcţie, de exemplu dacă îţi apleci capul înainte sau înapoi, dacă îl ţii într-o parte sau într-alta sau dacă îl roteşti spre dreapta sau spre stânga.
Pe de altă parte, utricula şi sacula depistează acceleraţia rectilinie; de aceea sunt numite senzori gravitaţionali. Şi ele conţin celule senzoriale în aşa-numita maculă. Sacula, de exemplu, va transmite informaţii creierului, care, atunci când urci cu liftul, îţi va da senzaţia de accelerare în sus. Utricula este principalul detector care reacţionează atunci când călătoreşti cu maşina şi accelerezi brusc. Ea trimite creierului informaţii care îţi dau senzaţia că eşti împins înainte sau înapoi. Creierul tău combină apoi aceste informaţii cu alte impulsuri pentru a lua decizii, de exemplu îţi dictează cum să-ţi mişti ochii şi membrele ca reacţie a mişcării tale aparente. Aceasta te ajută să te orientezi în continuare.
Acest sistem minunat îi aduce onoare Proiectantului său, Iehova Dumnezeu. Chiar şi oamenii de ştiinţă rămân pur şi simplu impresionaţi de modul în care este alcătuit. A. J. Hudspeth, profesor de biologie şi psihologie, a scris în revista Scientific American următoarele: „O muncă de cercetare mai amplă nu face altceva decât să amplifice sentimentul de uimire pe care ţi-l trezeşte sensibilitatea şi complexitatea acestui aparat biologic miniaturizat“.
Tulburări ale sistemului vestibular
În cazul meu, problema pe care o aveam la urechea internă poate fi diagnosticată drept otospongioză sau otoscleroză. Aceasta vrea să spună că osul în care este situat sistemul vestibular devine moale sau spongios. În mod normal, acest os este foarte tare, chiar mai tare decât materialul osos din restul corpului. Se crede că procesul de înmuiere se datorează unei enzime care pătrunde în lichidul din urechea internă şi îl descompune chimic sau îl distruge. Aceasta îţi poate da senzaţia ciudată de mişcare continuă, chiar dacă şezi sau stai întins.
În cazul meu, aceasta mă făcea să simt cum trotuarul de sub picioare se leagănă ca valurile mării care atingeau, uneori, o înălţime de o treime dintr-un metru. Când stăteam întins, aveam impresia că sunt pe fundul unei bărci cu vâsle aflate în mijlocul oceanului, între valuri înalte de un metru. Senzaţia nu apărea şi dispărea, cum se întâmplă în cazul unor momente de ameţeală, ci rămânea timp de 24 de ore din 24, luni în şir. Singura uşurare era când dormeam şi eram inconştient.
Cauze şi tratamente
Cauza otospongiozei/otosclerozei rămâne încă necunoscută, deşi s-ar putea să fie implicat factorul genetic. Pentru medicină a fost greu să facă cercetări în acest sens, întrucât se pare că situaţia se întâlneşte numai la oameni. Rareori apare, dacă apare vreodată, la animale. Otospongioza poate provoca un ţiuit în urechi, o senzaţie de obezitate, delir, senzaţia de pierdere a echilibrului sau diferite forme de vertij (ameţeală). Aceeaşi situaţie poate duce la rigidizarea scăriţei din urechea medie şi poate provoca pierderea auzului conductiv. Dacă otospongioza atinge cohleea, ea poate duce şi la pierderea auzului senzorineural prin distrugerea nervului.
Pentru aceasta există tratamente. Unii recurg la chirurgie (vezi Treziţi-vă! din 8 iulie 1988, pagina 19, engl.); alţii încearcă să oprească deteriorarea osului consumând calciu şi fluor. Uneori este indicat un regim alimentar fără zahăr, întrucât urechea internă are o mare nevoie de glucoză în sânge. De fapt, ca să funcţioneze bine, urechea internă are nevoie de o cantitate de zahăr de trei ori mai mare decât are nevoie un volum echivalent din creier. O ureche sănătoasă face faţă fluctuaţiilor normale de glucoză din sânge; însă odată ce urechea este vătămată, aceste fluctuaţii vă pot face să simţiţi că toate se învârt în jur. De asemenea, atunci când urechea internă nu funcţionează normal, cafeina şi alcoolul se pare că-i dăunează. Deşi nu călătoria cu vasul de croazieră menţionată la începutul acestui articol a fost cauza problemei, probabil că modificările de temperatură şi de umiditate, precum şi schimbările în obiceiurile alimentare au atras dezechilibrul.
Urechea internă nu îţi slujeşte doar la auz. Într-un mod uimitor şi minunat, ea te ajută să-ţi păstrezi echilibrul. Modul în care a fost proiectată ar trebui să ne umple de admiraţie în faţa operei Făuritorului nostru şi ar trebui să ne adâncească aprecierea pentru capacitatea sa creatoare. — De la un colaborator.
[Diagramele/Ilustraţia de la pagina 26]
(Pentru modul în care apare textul în pagină, vezi publicaţia)
Uimitorul tău sistem vestibular
Vedere exterioară
CANALUL SUPERIOR
FEREASTRA OVALĂ
COHLEEA
FEREASTRA ROTUNDĂ
CANALUL INFERIOR
CANALUL ORIZONTAL
Vedere interioară
OSUL TEMPORAL
LABIRINTUL MEMBRANOS
AMPULA
SACULA
Detector al mişcării verticale
COHLEEA
Organ al auzului
MACULA
UTRICULA
CREASTA VESTIBULARĂ
Detector al mişcării orizontale
Măsoară mişcarea unghiulară