Am fost un proscris

SE ÎNTÂMPLA în data de 1 mai 1947 în Sicilia. Aproximativ 3000 de oameni, inclusiv femei şi copilaşi, s-au adunat într-o trecătoare alpină ca să celebreze sărbătoarea anuală a Zilei Muncii. Nu bănuiau ce pericol se ascundea în dealurile din apropiere. Probabil aţi citit sau chiar aţi văzut filme despre tragedia care a urmat. Masacrul a fost numit Măcelul de la Portella della Ginestra, care a lăsat în urma lui 11 morţi şi 56 de răniţi.

Deşi nu am participat la această tragedie, aparţineam bandei de separatişti care au pus-o la cale. Conducătorul lor era Salvatore Giuliano, cu care am copilărit în satul Montelepre. El nu era decât cu un an mai mare decât mine. În 1942, pe când aveam 19 ani, iar cel de-al II-lea război mondial era în plină desfăşurare, am fost înrolat în armată. La începutul aceluiaşi an m-am îndrăgostit de Vita Motisi şi apoi m-am căsătorit cu ea. Cu timpul am avut trei fii, dintre care cel mai mare s-a născut în 1943.

De ce am devenit un proscris

În 1945, anul în care s-a terminat cel de-al II-lea război mondial, m-am înrolat în divizia din vest a Armatei de Voluntari pentru Independenţa Siciliei (EVIS). Aceasta era o grupare paramilitară a partidului politic separatist, cunoscut sub denumirea de Mişcarea pentru Independenţa Siciliei (MIS). Salvatore Giuliano, fost dezertor, fusese însărcinat de forurile superioare ale EVIS şi MIS să preia comanda diviziei noastre.

Pe noi ne lega iubirea faţă de Sicilia, insula noastră dragă, şi faţă de poporul nostru. În plus, eram revoltaţi de nedreptăţile prin care treceam. Aşadar, m-am alăturat cauzei bandei lui Giuliano, care dorea anexarea Siciliei la Statele Unite ale Americii ca cel de-al 49-lea stat. Aveam motive să credem că acest lucru era posibil? Într-adevăr aveam, căci reprezentanţii mişcării MIS ne asiguraseră că erau în strânse relaţii cu Washingtonul şi că preşedintele Statelor Unite, Harry S. Truman, era de acord cu această anexare.

Activitatea de proscris

Grupul din care făceam parte se ocupa în principal cu răpirea şi răscumpărarea unor personalităţi importante. În acest fel am obţinut fonduri cu care să cumpărăm lucrurile necesare. Nici unul dintre cei pe care îi răpeam, cărora noi le spuneam „musafirii noştri“, nu a fost vreodată rănit. După ce îi eliberam, le dădeam o chitanţă pe care să o folosească pentru rambursarea răscumpărării băneşti primite de noi. Le spuneam că puteau folosi chitanţa ca să-şi primească banii înapoi după ce aveam să câştigăm victoria.

Am participat la aproximativ 20 de răpiri, precum şi la atacuri armate asupra cazarmei carabinierilor, o forţă naţională poliţienească militarizată. Totuşi, pot spune cu bucurie că nu am ucis pe nimeni. Atacurile noastre separatiste au culminat cu acţiunea nesăbuită din satul Portella della Ginestra. Aceasta a fost organizată de aproximativ 12 bărbaţi din grupul lui Giuliano şi era îndreptată împotriva Partidului Comunist.

Deşi nu am ucis intenţionat oameni de rând, de exemplu pe vecini şi pe simpatizanţi, oamenii care ne sprijiniseră şi care se credeau ocrotiţi de noi au considerat că îi trădaserăm. De atunci a început urmărirea înverşunată a bandei de proscrişi a lui Giuliano. După mai multe avertismente din partea poliţiei, mulţi dintre camarazii mei au fost prinşi. Pe 19 martie 1950 mi s-a întins o cursă şi am fost arestat. Iar în aceeaşi vară a fost ucis şi Giuliano.

Detenţia şi condamnarea

Într-o închisoare din Palermo, în care am fost reţinut cât timp a durat procesul, am suferit fiindcă eram despărţit de tânăra mea soţie şi de cei trei fii ai mei. Totuşi, dorinţa de a lupta pentru ceea ce consideram că este drept m-a ajutat să nu ajung la o cruntă disperare. Am început să citesc ca să-mi ocup timpul. O carte mi-a stârnit dorinţa de a citi Biblia. Era o autobiografie a lui Silvio Pellico, un italian din secolul al XIX-lea, care a fost închis din motive de natură politică.

Pellico a scris că el avea întotdeauna cu el în închisoare un dicţionar şi o Biblie. Deşi eu şi familia mea eram romano-catolici, în realitate nu auzisem nimic despre Biblie. Astfel am înaintat o cerere către autorităţi ca să obţin un exemplar. Mi s-a spus că aşa ceva era interzis, dar mi s-a dat un exemplar al evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ulterior, am reuşit să obţin un exemplar al întregii Biblii, pe care încă îl mai păstrez ca pe o amintire îndrăgită.

În sfârşit, în 1951, la Viterbo, lângă Roma, a început procesul. A durat 13 luni. Am primit două condamnări pe viaţă, plus alţi 302 ani de închisoare! Asta însemna să nu mai ies viu din închisoare.

Învăţ adevărurile Bibliei

După ce m-am întors la închisoarea din Palermo, am fost trimis într-un sector al închisorii în care fusese închis şi un membru al grupului nostru, văr de-al lui Giuliano. El fusese arestat cu trei ani înaintea mea. Cu câtva timp în urmă, el cunoscuse în închisoare un Martor al lui Iehova din Elveţia, care îi vorbise despre minunatele promisiuni ale Bibliei. Martorul din Elveţia şi un alt Martor din Palermo fuseseră arestaţi în timp ce predicau vestea bună a Regatului lui Dumnezeu (Matei 24:14). Mi s-a spus mai târziu că arestarea lui fusese instigată de unii membri ai clerului.

În pofida activităţilor mele ilegale, credeam în Dumnezeu şi în învăţăturile bisericii. De aceea, când am aflat că venerarea aşa-zişilor sfinţi era nescripturală şi că una dintre cele zece porunci interzicea folosirea imaginilor în închinare, am rămas şocat (Exodul 20:3, 4). Mi-am făcut abonament la revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, pe care am ajuns să le îndrăgesc foarte mult. Nu înţelegeam tot ce citeam, dar, cu cât citeam mai mult, cu atât mai mult doream să scap, însă nu din închisoare, ci din sclavia falsităţilor religioase şi a orbirii spirituale.

Cu timpul, mi-am dat seama că pentru a-i plăcea lui Dumnezeu trebuia să dezbrac vechea personalitate şi să îmbrac una nouă, blândă, care să se asemene cu cea a lui Cristos Isus (Efeseni 4:20–24). Am început să fac treptat schimbări. Însă aproape imediat am început să-i ajut pe ceilalţi deţinuţi şi am încercat să le vorbesc despre măreţele lucruri pe care le învăţam. Astfel, în 1953 a început pentru mine o perioadă plină de satisfacţii. Însă au existat şi piedici.

Opoziţie din partea preotului

După şase luni de când am început să primesc revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă!, expedierea lor a fost întreruptă. M-am dus la cenzorul corespondenţei deţinuţilor şi l-am informat cu privire la acest lucru. El mi-a spus că preotul închisorii a fost cel care anulase abonamentul.

Am cerut să-l văd pe preot. În discuţia avută cu el i-am arătat puţinul pe care îl aflasem din Biblie, inclusiv versete precum Exodul 20:3, 4 şi Isaia 44:14–17 referitoare la folosirea imaginilor în închinare. I-am citit şi cuvintele lui Isus, consemnate în Matei 23:8, 9, care spun: „«Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ“. Ofensat, el mi-a spus că eu nu puteam să înţeleg Biblia deoarece nu aveam nici un fel de instruire.

Bine că începusem deja să-mi schimb personalitatea, altfel nu ştiu ce-aş fi fost în stare să fac! Păstrându-mi calmul, i-am răspuns: „Da, este adevărat; eu nu sunt instruit. Dar tu ai studiat şi nu ai făcut nimic ca să mă înveţi adevărurile Bibliei“. Preotul mi-a spus că dacă vreau să primesc literatura Martorilor lui Iehova trebuie să fac o cerere către Ministerul de Justiţie prin care să arăt că renunţ la religia catolică. Am înaintat cererea fără întârziere, dar nu a fost aprobată. Mai târziu totuşi am reuşit să fiu recunoscut ca Martor al lui Iehova şi astfel am putut să primesc din nou revistele. Dar a trebuit să insist foarte mult.

O Sală a Regatului în închisoare

Un timp i-am cerut directorului închisorii să-mi dea de lucru ca să câştig bani pe care să-i trimit familiei mele. El îmi spunea mereu că dacă mi-ar da mie de lucru ar trebui să le dea şi celorlalţi, iar lucrul acesta nu era posibil. Dar în dimineaţa zilei de 5 august 1955, directorul mi-a dat o veste bună: trebuia să muncesc ca funcţionar în închisoare.

Munca pe care o făceam mi-a dat posibilitatea să câştig respectul directorului închisorii care, plin de amabilitate, mi-a permis să folosesc un depozit ca loc de întruniri pentru studierea Bibliei. Astfel, în 1956, folosind lemn de la dulapurile aruncate, am pregătit bănci pentru ceea ce putea fi considerată o Sală a Regatului, cum se numeşte locul de întrunire al Martorilor lui Iehova. În fiecare duminică ne întâlneam acolo cu alţi deţinuţi, astfel încât la discuţiile noastre biblice au ajuns să fie prezente 25 de persoane.

După un timp, preotul a aflat de întrunirile pe care le ţineam şi a devenit furios. Drept urmare, în vara anului 1957 am fost transferat de la Palermo la penitenciarul din Porto Azzurro, pe insula Elba. Acest loc avea o reputaţie proastă.

Botezat în închisoare

La sosire am fost ţinut la izolare 18 zile. Acolo nu mi s-a dat voie nici măcar să-mi iau Biblia cu mine. După aceea am scris din nou Ministerului Justiţiei, cerându-mi permisiunea de a renunţa la religia catolică. De data aceasta însă, am cerut ajutorul Filialei Martorilor lui Iehova din Roma. După zece luni am primit mult-aşteptatul răspuns. Ministerul a acceptat să-mi schimb religia! Acest lucru însemna nu numai că puteam să deţin o Biblie, reviste şi alt gen de literatură biblică, ci şi că puteam fi vizitat cu regularitate de un ministru Martor al lui Iehova.

Bucuria mea a fost nemărginită când am fost vizitat pentru prima dată de Giuseppe Romano, de la biroul de filială al Martorilor lui Iehova din Italia. Cu permisiunea conducerii închisorii s-au făcut demersuri, astfel încât, în cele din urmă, am putut să-mi simbolizez dedicarea la Iehova prin botezul în apă. În data de 4 octombrie 1958, în prezenţa directorului închisorii, a comandantului responsabil cu disciplina şi a altor funcţionari, fratele Romano ne-a botezat pe mine şi pe un alt prizonier într-un bazin uriaş, folosit pentru irigarea grădinii închisorii.

Deşi puteam studia Turnul de veghere aproape întotdeauna împreună cu alţi deţinuţi, Comemorarea morţii lui Isus Cristos a trebuit să o celebrez în celulă, deoarece celebrarea se ţine după apusul soarelui. Îmi închideam ochii şi mă rugam, imaginându-mi că mă aflam împreună cu alţi Martori.

Fac discipoli în închisoare

În 1968 am fost transferat la închisoarea Fossombrone, în provincia Pesaro. Acolo am avut rezultate frumoase în urma discuţiilor purtate cu alţii despre adevărurile biblice. Am lucrat în infirmerie, unde găseam cu uşurinţă ocazii de a depune mărturie. Am avut deosebita plăcere să văd progresul unui alt deţinut, Emanuele Altavilla. După două luni de studiu, el a înţeles că trebuia să pună în practică sfatul din Faptele 19:19 şi să-şi distrugă cartea de ocultism. Mai târziu, Emanuele a devenit Martor al lui Iehova.

În anul următor am fost transferat la închisoarea de pe insula Procida, exact de partea cealaltă a golfului Napoli. Datorită unei comportări bune, am fost repartizat să lucrez din nou la infirmerie. Acolo l-am întâlnit pe Mario Moreno, un deţinut care era catolic convins. Şi lui i s-a încredinţat o poziţie de răspundere, la registratură.

Într-o seară, Mario m-a rugat să-i dau ceva să citească, aşa că i-am dat cartea Adevărul care conduce la viaţă eternăa. El a înţeles imediat cât de important era ceea ce citea şi am început un studiu biblic. Înainte, Mario fuma trei pachete de ţigări pe zi. După ce a început să studieze, a renunţat la fumat. În plus, a înţeles că trebuia să fie cinstit chiar şi atunci când lucra la registratura închisorii. A început să-i depună mărturie logodnicei sale, care a acceptat la rândul ei învăţăturile biblice. La scurt timp după aceea s-au căsătorit în închisoare. Soţia lui Mario s-a botezat la un congres ţinut în 1975 la Napoli. Cât de mult s-a bucurat când a aflat că soţul ei se botezase în închisoare în aceeaşi zi!

Aveam voie să discut săptămânal cu Martorii care mă vizitau în Procida. Mi se permitea şi să gătesc masa şi să o servesc împreună cu ei în sala de vizite. Puteam fi vizitat de zece persoane odată. Când am fost vizitat de supraveghetorii de circumscripţie ai Martorilor lui Iehova, mi s-a dat permisiunea să vizionăm diapozitivele pe care aceştia le aduseseră cu ei. Odată, când am fost vizitat de 14 Martori, am avut plăcerea să conduc studiul Turnului de veghere. Autorităţile păreau să aibă încredere deplină în mine. În anumite zile, seara, puteam merge în predicare din celulă în celulă.

În 1974, după 24 de ani petrecuţi în diferite închisori, am fost vizitat de un judecător care m-a sfătuit să înaintez o cerere de graţiere. Nu mi se părea potrivit să fac lucrul acesta, întrucât asta însemna să recunosc implicarea în masacrul de la Portella della Ginestra, iar eu nu luasem parte la el.

Ocazii de mare bucurie

În 1975 s-a emis o lege nouă prin care se ofereau permise de ieşire din închisoare. Datorită acestui fapt am avut pentru prima dată posibilitatea să asist la Napoli la un congres al Martorilor lui Iehova. Au fost cinci zile de neuitat, în care am întâlnit mai mulţi fraţi şi surori creştine decât întâlnisem vreodată înainte.

Ceea ce mi-a produs o bucurie deosebită a fost faptul că, în sfârşit, după atât de mulţi ani, eram din nou cu familia. Vita, soţia mea, mi-a rămas fidelă, iar fiii mei erau acum tineri maturi, în vârstă de peste 20, respectiv 30 de ani.

În anul următor, când am putut ieşi de mai multe ori din închisoare, am fost sfătuit să cer eliberarea din închisoare. În raportul prezentat de magistratul condamnaţilor puşi în libertate sub supraveghere, magistratul a propus ca cererea mea să fie aprobată. El a scris: „Se poate spune, fără teama de a fi contrazis, că Mannino de azi este un alt om, complet de nerecunoscut, în comparaţie cu tânărul Mannino însetat de sânge, care sărea să îndeplinească ordinele lui Giuliano“.

După un timp, conducerea închisorii din Procida a cerut graţierea mea. În sfârşit, graţierea a fost acceptată, iar pe data de 28 decembrie 1978 am fost eliberat din închisoare. Ce bucurie: după mai bine de 28 de ani de închisoare să fii om liber!

Doar speranţa de dreptate

Când mă aflam sub comanda lui Giuliano Salvadore şi răpeam diferite persoane, o făceam fiindcă luptam pentru ceea ce credeam că le va aduce adevărata libertate familiei mele şi compatrioţilor mei. Însă am ajuns să înţeleg din Biblie că, oricât de sinceri ar fi oamenii, ei nu pot aduce niciodată dreptatea după care tânjeam atât de mult când eram tânăr. Din fericire, cunoştinţa din Biblie m-a ajutat să înţeleg că Regatul lui Dumnezeu, încredinţat fiului Său, Isus Cristos, este singurul care ne poate aduce mult aşteptata eliberare de nedreptate. — Isaia 9:6, 7; Daniel 2:44; Matei 6:9, 10; Apocalipsa 21:3, 4.

Numeroase ziare au vorbit despre schimbarea făcută în personalitatea mea ca urmare a unei astfel de cunoştinţe biblice acumulate. De exemplu, ziarul Paese Sera cita cuvintele rostite de directorul închisorii din Procida: „Dacă toţi deţinuţii ar fi ca Franck, închisorile ar dispărea; comportarea lui a fost ireproşabilă, niciodată nu s-a certat şi niciodată nu a primit nici cea mai mică mustrare“. Într-un alt ziar, Avvenire, se scria: „Este un prizonier model, ieşit din comun, a cărui reabilitare întrece orice aşteptări. El respectă instituţiile şi gardienii din închisoare şi este dotat cu o spiritualitate extraordinară“.

O viaţă plină de recompense

Din anul 1984 slujesc într-o congregaţie a Martorilor lui Iehova ca bătrân şi ca pionier (aşa sunt numiţi miniştrii cu timp integral). În 1990, un gardian, căruia îi vorbisem cu 15 ani în urmă din Biblie, mi-a telefonat ca să-mi spună că el şi întreaga lui familie au devenit Martori ai lui Iehova.

Însă ceea ce mi-a produs cea mai mare bucurie a avut loc în iulie 1995. În acel an am avut marea bucurie să asist la botezul iubitei mele soţii. După atât de mulţi ani, ea şi-a însuşit învăţăturile Bibliei. Poate că cei trei fii ai mei, care acum nu-mi împărtăşesc credinţa, într-o bună zi vor accepta şi ei ceea ce am învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu.

Faptul de a le putea face cunoscut şi altora învăţăturile Bibliei mi-a adus o bucurie de nedescris. Cât de multe satisfacţii am avut în urma dobândirii cunoştinţei care conduce la viaţă veşnică şi a faptului că le pot vorbi despre aceasta şi persoanelor sincere! — Ioan 17:3. — Relatată de Franck Mannino

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Trecătoarea alpină din Sicilia în care a avut loc masacrul

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

La căsătoria noastră, în 1942

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Le vorbeam deseori gardienilor din închisoare despre adevărurile biblice.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împreună cu soţia mea