„Noua ordine mondială“ — Nesigură de la început
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN GERMANIA
LA ÎNCEPUTUL anului 1991 oamenii erau optimişti. Războiul rece se încheiase. Este adevărat, exista problema Kuweitului, care fusese invadat de Irak în luna august a anului precedent. Însă, în data de 15 ianuarie a aceluiaşi an, Naţiunile Unite şi-au demonstrat puterea, impunându-i Irakului să se retragă. Cererea a fost susţinută de o coaliţie militară formată din 28 de ţări membre ONU, care s-au organizat imediat şi au constrâns Irakul să se supună. Mulţi credeau cu tărie că poziţia fermă luată de întreaga lume semnala începutul unei noi ere.
După aceea, George Bush, preşedintele de atunci al Statelor Unite, a vorbit despre „posibilitatea ca noi înşine şi generaţiile viitoare să făurim o nouă ordine mondială, o lume în care relaţiile internaţionale să fie reglementate de aplicarea legii, nu de legea junglei“.
Irakul a ignorat termenul-limită stabilit pentru data de 15 ianuarie, fapt care a avut drept urmare atacuri aeriene şi lansări de proiectile asupra obiectivelor militare irakiene. Era evident că întreaga lume luase chestiunea în serios. La mai puţin de trei luni de la data aceea, pe 11 aprilie, ONU a declarat că Războiul din Golf s-a sfârşit. Speranţele unei noi ordini mondiale paşnice, stabile din punct de vedere politico-economic păreau să prindă într-adevăr contur.
Războaie „dureros“ de stabile
Pe la jumătatea anului 1991, două republici, Slovenia şi Croaţia, şi-au declarat independenţa faţă de fosta Iugoslavie, ceea ce a dus la declanşarea unui război civil care a avut drept rezultat formarea câtorva naţiuni de sine stătătoare. Aproape cu un an mai târziu, Pierre Hasner, un francez expert în politică, a mărturisit: „Aşa cum s-a întâmplat cu Europa din perioada anterioară anului 1914, noua ordine mondială a lui George Bush a murit la Sarajevo“. Totuşi, la conferinţa ţinută în noiembrie 1995 la Dayton (Ohio) şi odată cu semnarea pe 14 decembrie a tratatului de pace de la Paris au început să strălucească speranţele de pace. Spre sfârşitul anului 1995, speranţa într-o nouă ordine mondială încă nu dispăruse.
Treptat, republicile Uniunii Sovietice au început să se separe. În 1991 şi-au declarat independenţa primele dintre acestea — Lituania, Estonia şi Letonia —, urmate la scurt timp de altele. În decembrie a luat fiinţă o grupare liberă cunoscută sub denumirea de Comunitatea Statelor Independente, deşi câteva dintre fostele membre ale Uniunii Sovietice au refuzat să i se alăture. Apoi, pe 25 decembrie, Gorbaciov a demisionat din funcţia de preşedinte.
Cu toate acestea, au început să se fărâmiţeze chiar şi unele dintre republicile independente. De exemplu, Cecenia, o mică enclavă musulmană situată în partea nordică a regiunii caucaziene a Rusiei, a început să lupte pentru independenţă. Încercarea ei de separare de la sfârşitul anului 1994 a provocat un atac mult controversat al trupelor ruseşti. Deşi numărul vieţilor omeneşti pierdute de la începerea crizei în anii ’90 s-a ridicat la cifra de aproximativ 30 000, luptele au continuat şi anul acesta.
Până în octombrie 1995, în întreaga lume avuseseră loc între 27 şi 46 de conflicte, în funcţie de modul de clasificare.
În pragul falimentului
La începutul anilor ’90 noua ordine mondială s-a dovedit a fi instabilă nu numai din punct de vedere politic, ci şi economic.
În 1991, în Nicaragua moneda naţională s-a devalorizat atât de mult, încât încă pe atunci 25 de milioane de cordoba abia dacă valorau cât un dolar american. Între timp, Zairul cunoştea o rată a inflaţiei de 850 la sută, obligându-i pe cetăţeni să trăiască potrivit unuia dintre cele mai scăzute niveluri de trai din lume. Economia rusă suferea şi ea. În 1992 rata inflaţiei a crescut la 2 200 la sută, astfel încât banii nu au mai avut aproape nici o valoare. Deşi lucrurile au început să se îmbunătăţească, problemele economice ale anului 1995 erau departe de a fi rezolvate.
În 1991, atunci când Banca Internaţională de Credit şi Comerţ a dat faliment din cauza unor fraude şi a unor activităţi ilegale, a izbucnit scandalul financiar al secolului. Depunători din 62 de ţări au suferit pierderi de miliarde de dolari S.U.A.
Erau instabile nu numai naţiunile slabe din punct de vedere economic; puternica Germanie a fost doborâtă de preţul plătit pentru unificare. Şomajul lua amploare în timp ce muncitorii cereau concedii mai lungi şi o îngrijire medicală mai bună. Rata înaltă a absenteismului şi înmulţirea abuzurilor din domeniul asistenţei sociale au adăugat noi poveri economiei.
În Statele Unite, o serie de dezastre devastatoare le-au provocat mari pierderi companiilor de asigurări, care s-au trezit că trebuie să plătească din greu poliţele de asigurare. Iar în 1993, cartea Bankruptcy 1995: The Coming Collapse of America and How to Stop It a scos în evidenţă pericolele uriaşe ale unor datorii naţionale şi ale unui deficit bugetar. Până şi stabilitatea de neclintit a societăţii britanice de asigurări Lloyd’s din Londra a fost pusă sub semnul întrebării. Zguduită de pierderi, ea a fost obligată să se gândească la ceva de neimaginat: un posibil faliment.
Religia — o forţă stabilizatoare?
În 1991, cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung a consemnat următoarele: „Această viziune a unei noi ordini mondiale provine din străvechile concepţii tradiţionale ale americanilor despre lume, concepţii care au avut un miez religios şi care au fost exprimate în termeni creştineşti“.
Unii s-ar putea gândi că un astfel de trecut religios ar fi trebuit să dea stabilitate noii ordini mondiale. Dar, în realitate, intoleranţa şi conflictele de natură religioasă au dus la înmulţirea instabilităţii. Algeria şi Egiptul au fost doar două dintre numeroasele guverne aflate în conflict cu fundamentaliştii islamici. În ambele ţări a izbucnit un val de religiozitate susţinut de terorism. În 1993, revoltele religioase din India au inclus o perioadă de nouă zile de violenţă izbucnită în Bombay din cauza religiei şi au avut drept rezultat peste 550 de morţi.
În 1994, lipsa unei unităţi de natură religioasă a încetinit progresul ecumenic odată cu hirotonisirea a 32 de femei de către Biserica Anglicană. Papa Ioan Paul al II-lea a numit aceasta un „important obstacol în calea oricărei speranţe de unificare a Bisericii Catolice cu comuniunea anglicană“.
În data de 19 aprilie 1993, situaţia încordată existentă între guvernul S.U.A. şi membrii cultului religios Ramura Davidiană — care a avut drept consecinţă asedierea clădirilor lor din Waco (Texas) şi uciderea a patru agenţi federali — a dus la pierderea vieţii a cel puţin 75 dintre membrii cultului. Doi ani mai târziu s-au făcut investigaţii pentru a se vedea dacă nu cumva bombele puse de terorişti într-o clădire din oraşul Oklahoma (care au provocat moartea a 168 de persoane) erau un răspuns la atacul de la Waco.
La începutul anului 1995, lumea a fost şocată când a auzit de atacul terorist cu gaz toxic care a avut loc în metroul din Tokyo. Au murit zece persoane, iar alte mii au fost rănite. Lumea a fost şi mai consternată când a auzit că răspunzătoare de acest act era o sectă apocaliptică numită Aum Shinrikyo, sau Adevărul Suprem Aum.
Aniversări importante care nu prea au avut ce celebra
În 1492, din întâmplare, Columb a poposit în emisfera vestică. Sărbătorirea în 1992 a 500 de ani de la acest eveniment a stârnit numeroase dispute. Aproximativ 40 de milioane de descendenţi ai amerindienilor s-au supărat foc când au auzit că un european „a descoperit“ pământurile pe care trăiseră şi prosperaseră strămoşii lor chiar cu mult timp înainte de naşterea lui. Unii l-au numit pe acest explorator „precursor al exploatării şi al cuceririi“. Şi, într-adevăr, pentru băştinaşi, sosirea lui Columb în emisfera vestică a fost mai degrabă un dezastru decât o binecuvântare. Aşa-zişii cuceritori creştini le-au luat pământul, suveranitatea, demnitatea şi viaţa.
În septembrie 1995, timp de 16 săptămâni, Israelul a început să celebreze 3 000 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către regele David. Însă aniversarea a avut un început tragic atunci când, în data de 4 noiembrie, la câteva minute după terminarea unui discurs rostit cu ocazia unui miting pentru pace, premierul Yiţak Rabin a fost răpus de gloanţele unui asasin. Acest eveniment a umbrit procesul de realizare a păcii în Orientul Mijlociu, demonstrând în felul acesta că există deosebiri religioase majore nu numai între evrei şi palestinieni, ci chiar între evreii înşişi.
Între anii 1991 şi 1995 au fost celebrate câteva aniversări care marcau 50 de ani de la împlinirea câtorva evenimente legate de cel de-al doilea război mondial: atacul de la Pearl Harbor, care a determinat intrarea Statelor Unite în război, invazia Aliaţilor în Europa, eliberarea din lagărele de concentrare naziste, victoria Aliaţilor în Europa şi lansarea primei bombe atomice asupra Japoniei. Având în vedere sângele şi lacrimile care au însoţit aceste evenimente, unii oameni s-au întrebat dacă acestea au meritat într-adevăr să fie celebrate.
Astfel s-a ajuns la celebrarea unui alt eveniment important: fondarea Organizaţiei Naţiunilor Unite în octombrie 1945. Pe atunci se credea tot mai mult că se găsise în sfârşit modalitatea de înfăptuire a speranţelor de pace ale lumii.
Aşa cum Boutros Boutros-Ghali, secretarul general al ONU, a afirmat recent în pledoaria sa în favoarea acestei organizaţii, Naţiunile Unite au înregistrat numeroase victorii. Însă nu au reuşit să-şi îndeplinească obiectivul propus în cartă, acela „de a menţine pacea şi securitatea internaţională“. Deseori, trupele ONU au încercat să menţină pacea în locuri în care nu era nici o pace de menţinut. După cum s-a întâmplat şi în 1995, ele nu au reuşit să dea viaţă unei noi ordini mondiale nesigure.
Noua ordine mondială se prăbuşeşte, adevărata teocraţie prinde viaţă!
Luând în considerare instabilitatea politică, economică şi religioasă care le-a spulberat chiar în faţa ochilor speranţele unei noi ordini mondiale, unii oameni au început să vorbească despre o nouă dezordine mondială. În privinţa aceasta, Martorii lui Iehova au avut dovezi suplimentare că numai o nouă ordine mondială instituită de Dumnezeu va aduce stabilitate în societatea omenească.
În unele ţări, încheierea războiului rece le-a adus Martorilor lui Iehova mai multă libertate, fapt care le-a dat posibilitatea să ţină congrese internaţionale impresionante în Budapesta, Kiev, Moscova, Praga, St. Petersburg, Varşovia şi în multe alte locuri. Toate acestea au consolidat aranjamentul congregaţional mondial al Martorilor lui Iehova şi au dus la accelerarea lucrării de predicare efectuate de ei. Nu este surprinzător deci că numărul Martorilor activi dintr-o zonă din Europa Răsăriteană a crescut de la 49 171, în 1991, la 153 361, în 1995. Tot pe parcursul acestor patru ani, numărul Martorilor din lumea întreagă a crescut de la 4 278 820 la 5 199 895. Adevărata teocraţie este mai înfloritoare ca oricând!
Într-adevăr, milioane de persoane îşi pun acum speranţele în promisiunea lui Iehova Dumnezeu referitoare la ‘ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea’ (2 Petru 3:10, 13). Cât de înţelept este să facem lucrul acesta în loc să ne punem încrederea într-o nouă ordine mondială omenească, care a fost nesigură de la început şi care în scurt timp va fi ştearsă din existenţă! — Daniel 2:44.