Cum a dispărut lumea lor

TIMP de mulţi ani, istoria Statelor Unite a fost cuprinsă în cuvintele: „Cum a fost cucerit vestul sălbatic“. Filmele realizate la Hollywood prezentau locuitori albi care străbăteau câmpiile şi munţii Americii, soldaţi asemănători lui John Wayne, cow-boy şi locuitori care se luptau cu indieni sălbatici şi cruzi, ce purtau tomahawk-uri. În timp ce omul alb căuta pământ şi aur, despre unii preoţi şi predicatori ai creştinătăţii se spunea că salvau suflete.

Cum arată istoria din punctul de vedere al primilor locuitori, adică al populaţiei indigene din America? Odată cu sosirea europenilor, indienii „au fost obligaţi să facă faţă pătrunderii în mediul lor a celui mai lacom prădător cu care s-au confruntat vreodată: invadatorii europeni albi“, declară cartea The Native Americans​—An Illustrated History.

Armonia care a generat conflicte

La început, indigenii s-au purtat cu amabilitate şi au colaborat cu mulţi dintre europenii care au sosit prima dată în nord-estul Americii. Iată ce se spune într-o lucrare: „Fără ajutorul indienilor powhatan, aşezarea britanică din Jamestown, Virginia, prima colonie engleză stabilă din Lumea Nouă, nu ar fi rezistat în timpul primei ei ierni grele din 1607–1608. Nici colonia de pelerini din Plymouth, Massachusetts, nu ar fi reuşit să se descurce fără ajutorul indienilor wampanoag“. Unii băştinaşi le-au arătat imigranţilor cum să fertilizeze solul şi cum să cultive pământul. Şi cum ar fi reuşit Lewis şi Clark să-şi ducă la bun sfârşit expediţia din 1804–1806 — expediţie organizată cu scopul de a căuta o cale de transport avantajoasă, care să facă legătura între teritoriul Louisiana şi ceea ce se numea pe atunci Oregon Country — fără ajutorul şi intervenţia lui Sacagawea, o indiancă shoshone? Ea a fost „simbolul [lor] de pace“ când ei se întâlneau cu indieni.

Însă, din cauza metodelor europene de cultivare a pământului şi a resurselor alimentare limitate, imigrarea masivă care a avut loc în America de Nord a generat tensiuni între invadatori şi băştinaşi. Istoricul canadian Ian K. Steele arată că, în secolul al XVII-lea, în Massachusetts trăiau 30 000 de indieni narragansett. Căpetenia lor, Miantonomo, „sesizând pericolul, . . . a încercat să lărgească alianţa sa cu indienii mohawk pentru a crea o mişcare de rezistenţă amerindiană“. Se spune că, în 1642, acesta i-ar fi spus lui Montauk următoarele: „Noi [trebuie] să fim unul aşa cum sunt şi ei [englezii], altfel, peste puţin timp, vom dispărea cu toţii, pentru că voi ştiţi că părinţii noştri au avut o mulţime de căprioare şi de piei, câmpiile noastre erau pline de căprioare, precum şi de păduri şi de [curcani], iar golfuleţele noastre erau pline de peşte şi de păsări de apă. Însă aceşti englezi care ne-au luat pământul taie iarba cu coasele, iar cu topoarele doboară copacii; vacile şi caii lor mănâncă iarba, iar porcii lor distrug bancurile de moluşte comestibile, iar noi vom muri cu toţii de foame“. — Warpaths​—Invasions of North America.

În ciuda eforturilor depuse, Miantonomo nu a reuşit să formeze un front unit al americanilor indigeni. În 1643, când a avut loc un război tribal, el a fost luat prizonier de căpetenia Uncas din tribul mohegan, care l-a predat englezilor ca rebel. Englezii nu puteau să-l condamne legal pe Miantonomo şi să-l execute. Ei au găsit o soluţie convenabilă. Steele spune în continuare: „Neputând să-l execute [pe Miantonomo], care nu se afla sub jurisdicţia nici uneia dintre colonii, guvernatorii l-au pus pe Uncas să-l execute în faţa unor englezi, care să certifice că această execuţie a avut loc“.

Acest lucru ilustrează nu numai conflictele permanente dintre coloniştii invadatori şi populaţia băştinaşă, dar şi rivalităţile sângeroase şi acţiunile trădătoare care aveau loc între triburi, acestea existând chiar înainte ca omul alb să pună piciorul în America de Nord. În războaiele purtate împotriva francezilor pentru dominaţie colonială asupra Americii de Nord, britanicii au avut de partea lor câteva triburi, în timp ce alte triburi îi ajutau pe francezi. Indiferent care parte a pierdut, toate triburile implicate au plătit preţul învinsului.

„O ruptură datorată unei înţelegeri greşite“

Iată cum privesc unii invazia europenilor: „Ceea ce căpeteniile naţiunilor indiene nu au înţeles — au înţeles adesea prea târziu — a fost modul în care europenii îi priveau pe indieni. Ei nu erau nici albi, nici creştini. În concepţia multora, ei erau sălbatici — primitivi şi neciopliţi —, o marfă periculoasă şi fără sentimente, bună pentru pieţele de sclavi“. Această atitudine de superioritate a avut consecinţe devastatoare asupra triburilor.

Punctul de vedere al europenilor era imposibil de înţeles pentru americanii indigeni. Exista „o ruptură datorată unei înţelegeri greşite“, după cum Philmer Bluehouse, consilier navajo, a numit această situaţie într-un interviu acordat recent revistei Treziţi-vă! Băştinaşii nu considerau că civilizaţia lor era inferioară, ci mai degrabă diferită, având valori complet diferite. De exemplu, pentru indieni, vinderea pământului era un lucru complet străin. Poţi să deţii şi să vinzi aerul, vântul, apa? Atunci de ce ai putea face lucrul acesta cu pământul? El exista pentru ca toţi să-l folosească. Prin urmare, indienii nu erau cunoscuţi ca persoane care îşi îngrădeau pământul.

Odată cu sosirea britanicilor, a spaniolilor şi a francezilor, a avut loc ceea ce a fost numit drept o „întâlnire dezastruoasă dintre două culturi străine“. Populaţia indigenă era formată din oameni care timp de sute de ani trăiseră în armonie cu pământul şi cu natura şi care ştiau cum să supravieţuiască fără să strice echilibrul mediului înconjurător. Însă, în scurt timp, omul alb a ajuns să-i considere pe locuitorii acestor ţinuturi drept nişte fiinţe inferioare, feroce, uitând în folosul său de propria sălbăticie manifestată atunci când i-a subjugat! În 1831, istoricul francez Alexis de Tocqueville a rezumat astfel concepţia larg răspândită pe atunci a omului alb despre indieni: „Cerul nu i-a făcut să devină civilizaţi; ei trebuie să moară“.

Cel mai nemilos ucigaş

Pe măsură ce noi locuitori veneau în număr mare spre vest în America de Nord, violenţa a dat naştere la violenţă. Prin urmare, indiferent cine au fost cei care au atacat primii, indienii sau invadatorii europeni, de ambele părţi s-au comis atrocităţi. Indienii erau de temut din cauza reputaţiei lor de a lua scalpul, o practică despre care unii cred că aceştia o învăţaseră de la europeni, care le ofereau daruri în schimbul scalpurilor. Cu toate acestea, indienii luptau într-o bătălie pierdută, împotriva unor duşmani care le erau superiori atât numeric, cât şi în ce priveşte armele. În majoritatea cazurilor, indienii au ajuns în final să-şi părăsească pământurile lor strămoşeşti sau au murit. Adesea s-au întâmplat ambele situaţii: şi-au părăsit pământurile, iar mai târziu au fost ucişi sau au murit de foame sau din cauza bolilor.

Însă triburile indigene nu au fost decimate în cea mai mare măsură în bătăliile purtate. Iată ce scrie Ian K. Steele: „Cea mai puternică armă în invazia care a avut loc în America de Nord nu a fost puşca, Biblia, calul sau «civilizaţia» europeană. A fost epidemia“. În legătură cu consecinţele pe care bolile Lumii Vechi le-au avut asupra Americilor, Patrica Nelson Limerick, profesor universitar de istorie, a scris următoarele: „Când au fost aduse în Lumea Nouă, aceste boli [în faţa cărora europenilor le trebuiseră secole ca să devină imuni] — varicelă, pojar, gripă, malarie, friguri galbene, tifos, tuberculoză şi, cea mai gravă, variola — nu au întâmpinat prea multă rezistenţă. Rata mortalităţii înregistrată în sat după sat a ajuns până la 80 sau 90 la sută“.

Russell Freedman descrie o epidemie de variolă care s-a abătut în 1837. „Indienii mandan au fost primii afectaţi, fiind urmaţi rapid de indienii hidatsa, assiniboin, arikara, sioux şi blackfoot.“ Indienii mandan au fost aproape şterşi din existenţă. Dintr-o populaţie de circa 1 600 în 1834, numărul lor a scăzut la 130 în 1837.

Ce s-a întâmplat cu tratatele?

Şi în prezent, bătrânii de trib pot spune pe de rost datele tratatelor pe care guvernul american le-a semnat împreună cu strămoşii lor în secolul al XIX-lea. Însă ce conţineau de fapt acele tratate? De obicei, un schimb neavantajos: un teren productiv dat în schimbul unei rezervaţii sterpe şi al unei existenţe asigurate de guvern.

Triburile indigene au fost tratate cu dispreţ, iar un exemplu în acest sens este situaţia populaţiilor iroquois (de la est spre vest: mohaiok, oneida, onondaga, cayuga şi seneca) după ce britanicii au fost înfrânţi de coloniştii americani în războiul de independenţă, încheiat în 1783. Indienii iroquois au luptat alături de britanici, însă tot ce au primit în schimb au fost insulte şi abandonare, arată Alvin Josephy, jr. Britanicii, „fără să ţină seama [de iroquois], au cedat Statelor Unite autonomia asupra pământurilor acestora“. Chiar şi acei iroquois care i-au sprijinit pe colonişti în lupta împotriva britanicilor „au fost asupriţi de companiile funciare şi de speculanţii lacomi şi chiar de guvernul american“, spune el în continuare.

În 1784, când a fost convocată o adunare în vederea încheierii unui tratat, James Duane, fost reprezentant al Comitetului Congresului Continental în Probleme ale Indienilor, i-a îndemnat pe reprezentanţii guvernamentali „să submineze orice încredere de sine care a mai rămas în rândul populaţiei iroquois, tratându-i în mod voit ca pe nişte persoane inferioare“.

Propunerile sale arogante au fost puse în practică. Unii iroquois au fost luaţi ostatici, iar „negocierile“ s-au purtat sub ameninţarea puştii. Cu toate că au considerat că în acest război ei nu fuseseră cuceriţi, indienii iroquois au trebuit să cedeze toate pământurile lor aflate la vest de New York şi Pennsylvania şi să accepte o rezervaţie de dimensiuni reduse în statul New York.

Aceleaşi tactici s-au folosit cu majoritatea triburilor indigene. Alvin Josephy mai arată că reprezentanţii americanilor au recurs la „mită, ameninţări, alcool şi i-au manipulat pe reprezentanţii neautorizaţi pentru a încerca să smulgă pământurile indienilor delaware, wyandot, ottawa, chippewa [sau ojibwa], shawnee şi ale altor triburi din Ohio“. Nu este de mirare că, în scurt timp, indienii au ajuns să nu mai aibă încredere în omul alb şi în promisiunile lui deşarte!

Calea cea Lungă şi Drumul Lacrimilor

Odată cu izbucnirea Războiului Civil american (1861–1865), soldaţii s-au retras de pe teritoriul indienilor navajo, îndreptându-se spre sud-vest. Indienii navajo au profitat de acest moment de respiro şi au atacat aşezările mexicane şi americane din Rio Grande Valley de pe teritoriul New Mexico. Guvernul l-a trimis aici pe colonelul Kit Carson împreună cu detaşamentul său „New Mexico Volunteers“ ca să reprime acţiunea indienilor navajo şi să-i ducă într-o rezervaţie aflată pe o fâşie de pământ arid, numită Bosque Redondo. Carson a folosit tactica pământului pârjolit pentru a-i înfometa şi a-i scoate pe indienii navajo din impresionantul Canyon de Chelly, aflat în nord-estul Arizonei. El a distrus peste 5 000 de piersici.

Carson a adunat aproximativ 8 000 de indieni şi i-a obligat să o apuce pe „Calea cea Lungă“, circa 500 de kilometri, pentru a ajunge la tabăra de detenţie Bosque Redondo din fortul Sumner, New Mexico. Iată ce se spune într-un raport: „Afară era îngrozitor de frig, iar mulţi exilaţi sumar îmbrăcaţi şi subnutriţi au murit pe drum“. Condiţiile din rezervaţie erau foarte grele. Indienii navajo trebuiau să sape gropi în pământ ca să găsească adăpost. În 1868, după ce şi-a dat seama de cumplita sa greşeală, guvernul le-a acordat indienilor navajo 3,5 milioane de acri în ţara străbunilor lor, adică în Arizona şi New Mexico. Ei s-au întors, însă ce preţ au trebuit să plătească pentru aceasta!

Între anii 1820 şi 1845, zeci de mii de indieni choctaw, cherokee, chickasaw, creek şi seminole au fost izgoniţi de pe pământurile lor din sud-est şi au fost obligaţi să pornească pe jos spre vest, dincolo de fluviul Mississippi, spre ţinuturile care în prezent aparţin statului Oklahoma, unele dintre acestea aflându-se la sute de kilometri depărtare. Mulţi au murit din cauza iernii cumplite. Acest drum spre vest pe care indienii au fost obligaţi să-l parcurgă a devenit un drum de tristă amintire, fiind cunoscut drept Drumul Lacrimilor.

Nedreptăţile comise împotriva americanilor indigeni sunt confirmate şi de cuvintele generalului american George Crook, care îi urmărise pe indienii sioux şi cheyenne în teritoriile din nord ca să-i prindă. El a spus: „Rareori se aude cum stau lucrurile şi în cazul indienilor. . . . Mai târziu, când revolta [indianului] devine publică, atenţia se îndreaptă spre indieni, şi numai crimele şi atrocităţile lor sunt condamnate, în timp ce persoanele ale căror acţiuni nedrepte i-au împins pe indieni pe această cale scapă nepedepsite . . . Nimeni nu ştie acest lucru mai bine decât indianul, aşa că are o scuză când nu se aşteaptă la dreptate din partea unui guvern care îl pedepseşte doar pe el, în timp ce pe omul alb îl lasă să-l jefuiască după bunul plac al acestuia“. — Bury My Heart at Wounded Knee.

Cum se descurcă americanii indigeni în prezent, după mai bine de 100 de ani de dominaţie europeană? S-ar putea oare să dispară ca urmare a asimilării? Ce speranţă au pentru viitor? Aceste întrebări, precum şi altele vor fi analizate în articolul următor.

[Chenarul de la pagina 9]

O viaţă grea pentru femei

În timp ce bărbaţii din majoritatea triburilor erau vânători şi războinici, femeile aveau nenumărate sarcini de îndeplinit, printre care creşterea copiilor, cultivarea şi recoltarea cerealelor şi măcinarea boabelor pentru obţinerea făinii. Colin Taylor explică următoarele: „Principala obligaţie a indiencelor din Marile Câmpii . . . era aceea de a întreţine corturile montate, de a aduce pe lume copii şi de a pregăti hrana. În societăţile horticole, ele se îngrijeau şi de munca câmpului, . . . în timp ce în cazul triburilor nomade din vest care vânau bizoni, ele ajutau la tăierea animalelor, aduceau carnea în tabără şi apoi o pregăteau şi o puneau la păstrare pentru a fi consumată mai târziu“. — The Plains Indians.

Iată ce spune o altă lucrare despre apaşi: „Muncile agricole erau obligaţia femeii şi nu era nimic degradant sau înjositor în aceste munci. Bărbaţii dădeau o mână de ajutor, însă femeile luau mult mai în serios agricultura decât bărbaţii. . . . Femeile ştiau întotdeauna cum să îndeplinească ritualurile agricole. . . . Majoritatea femeilor se rugau în timp ce irigau pământul“. — The Native Americans​—An Illustrated History.

Femeile confecţionau şi acele corturi care serveau ca locuinţe temporare şi care, de obicei, erau folosite aproape doi ani. Ele montau corturile, iar când tribul trebuia să se mute, tot ele le şi demontau. Fără nici o îndoială, femeile duceau o viaţă grea. Dar la fel de greu era şi pentru bărbaţii lor care păzeau tribul. Femeile erau respectate şi aveau multe drepturi. În unele triburi, cum ar fi hopi, chiar şi în prezent femeile sunt proprietarele bunurilor materiale.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

Un animal care le-a schimbat viaţa

Europenii au introdus în America de Nord un animal care a schimbat stilul de viaţă al multor triburi: calul. În secolul al XVII-lea, spaniolii au fost primii care au adus caii pe acest continent. Americanii indigeni au devenit nişte călăreţi fără şa iscusiţi, după cum aveau să descopere repede europenii care au invadat America. Având cai, băştinaşii puteau să vâneze bizoni mult mai uşor. Iar triburile nomade puteau să atace mai uşor triburile aflate în apropierea lor, triburi care locuiau în sate permanente, şi astfel să le jefuiască şi să ia femei şi sclavi.

[Legenda ilustraţiei/hărţii de la pagina 7]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Poziţiile unor triburi din America de Nord în secolul al XVII-lea

Kutenai

Spokan

Nez Percé

Shoshone

Klamath

Paiute din Nord

Miwok

Yokuts

Serrano

Mohave

Papago

Blackfoot

Flathead

Crow

Cheyenne

Ute

Arapaho

Jicarilla

Hopi

Navajo

Apaşi

Mescalero

Comanche

Lipan

Cree din Marile Câmpii

Assiniboin

Hidatsa

Mandon

Arikara

Yanktonai

Teton

Sioux

Yankton

Pawnee

Oto

Kansa

Kiowa

Osage

Quapaw

Caddo

Wichita

Atakapa

Tonkawa

Santee

Iowa

Missouri

Illinois

Chickasaw

Alabama

Choctaw

Creek

Timucua

Ojibwa

Sauk

Fox

Kickapoo

Miami

Shawnee

Cherokee

Catawba

Powhatan

Tuscarora

Delaware

Erie

Susquehanna

Potawatomi

Iroquois

Huron

Ottawa

Algonquian

Sokoki

Massachuset

Wampanoag

Narragansett

Mohegan

Montank

Abnaki

Malecite

Micmac

[Provenienţa]

Indian: Pictură realizată după o fotografie de Edward S. Curtis; America de Nord: Mountain High Maps® Copyright © 1995 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiilor de la pagina 8]

Ţesături şi bijuterii realizate de artiştii navajo

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Canyon de Chelly, locul de unde a pornit „Calea cea Lungă“.