Prea mulţi dumnezei, până când l-am găsit pe Cel Adevărat

M-AM născut în Croydon, Anglia, în anul 1921, fiind cea mai mare fiică; mai aveam două surori şi doi fraţi. Când aveam trei ani, câţiva dintre noi, copiii, ne-am îmbolnăvit de difterie. Eu am fost internată în spital. Fratele meu Johnnie a murit şi pentru că nu fusese botezat, Biserica Anglicană nu a permis să se efectueze o ceremonie funerară. Tatăl meu s-a supărat şi l-a rugat pe un preot să rostească o rugăciune atunci când ei vor coborî coşciugul lui Johnnie în groapă. Acesta a refuzat.

Mama spunea că acest lucru l-a făcut pe tatăl meu să se îndepărteze de religie pentru totdeauna. Ei îi era atât de frică să nu ni se întâmple ceva rău mie şi surorilor mele, încât, fără ştirea tatălui meu, ne-a dus la biserică şi ne-a botezat. Tatăl meu a devenit un membru activ al partidului comunist şi ne-a încurajat să citim materiale care aveau legătură cu materialismul dialectic, printre care cărţile lui Huxley, Lenin şi Marx. Singurele ocazii când s-a pomenit de Dumnezeu la noi în casă au fost atunci când tata spunea că nu există Dumnezeu.

În 1931, când aveam vreo zece ani, mergeam uneori să-i văd pe părinţii tatălui meu, care stăteau puţin mai jos de noi, pe aceeaşi stradă. Bunicul era criticat deseori de alţii, însă avea o strălucire în frumoşii lui ochi albaştri şi era întotdeauna fericit. El îmi dădea, de obicei, nişte bomboane şi ceva de citit pentru drumul de întoarcere spre casă. Bomboanele le mâncam, iar materialul de citit îl aruncam. Pe atunci nu înţelegeam de ce alţii îl vorbeau de rău.

În adolescenţă m-am alăturat Ligii Tineretului Comunist şi după un timp am devenit secretara ligii. Am rostit discursuri la primărie şi am efectuat lucrare stradală cu ziarul Challenge, oferindu-l tuturor celor care mă ascultau. În acea vreme activa o grupare fascistă numită Cămăşile Negre, care se opunea în mod violent comunismului. Îmi aduc aminte că, în timp ce stăteam pe trotuar oferind ziarul Challenge, unii membri ai Cămăşilor Negre se apropiau de mine şi-mi vorbeau, spunându-mi Rază de Soare, o poreclă pe care mi-o puseseră ei. Cei mai în vârstă membri ai partidului comunist cu care mă asociasem au aflat că fasciştii puseseră la cale să mă bată zdravăn cu un box (o armă albă constând dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete) şi, ca urmare, mi-au dat o escortă.

Odată, am aflat că fasciştii urmau să meargă în marş prin cartierul East End din Londra (pe atunci locuit în mare parte de evrei). Ni s-a spus să-i înfruntăm şi să luăm saci cu bucăţi de marmură, pe care trebuia să le aruncăm sub copitele cailor poliţiştilor când acestora li se ordona să rupă rândurile ambelor tabere. În acea zi au fost arestaţi mulţi, însă, din fericire, eu nu m-am numărat printre ei, deoarece hotărâsem să nu mă duc.

Conştiinţa mea devine activă

Altădată mi s-a cerut să spun la o adunare publică ceva ce ştiam că nu era adevărat. Am refuzat şi am fost întrebată: „Ce importanţă are atâta vreme cât ajungem să ne spunem punctul de vedere?“ În această perioadă a vieţii mele, conştiinţa a început să mă tulbure şi am început să-mi pun întrebări despre o mulţime de lucruri.

Odată, în primii mei ani ai adolescenţei, mama m-a îndemnat să asist la o slujbă de la biserică, doar ca să văd despre ce era vorba. Îmi amintesc că mi s-a spus să mă duc la altar şi să-mi mărturisesc păcatele. În timp ce mă aflam acolo, am remarcat că pe broderia de pe învelitoarea altarului erau trei inele împletite. Am întrebat ce reprezintă aceste inele şi mi s-a spus că ele reprezentau „Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh“. Mi-am spus în sinea mea: „Ce ciudat! Ei cred în trei dumnezei, însă tata mi-a zis că nu există nici măcar unul!“ Când am cerut alte lămuriri, mi s-a explicat că un ou are trei părţi, însă, în realitate, este doar un singur ou. Nici acest lucru nu m-a mulţumit. Mi s-a spus apoi că am pus prea multe întrebări. M-am dus acasă şi i-am spus mamei că nu mai voiam să merg la biserică niciodată şi nici n-am mai mers!

Când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, nu mai activam în Liga Tineretului Comunist. M-am căsătorit cu un canadian care se afla în serviciul militar şi am avut un băiat. Prima noastră locuinţă din Londra a fost bombardată. Un proiectil teleghidat V-1 a căzut în faţa casei noastre, în timp ce eu şi fiul meu ne aflam înăuntru. Am pierdut tot ce aveam. Am fost îngropaţi sub dărâmături, însă am fost destul de norocoşi ca să scăpăm cu viaţă. Pe atunci, soţul meu se afla în Normandia, Franţa.

Îmi aduc aminte că, tot cam în acea perioadă am discutat cu două tinere şi le-am întrebat: „Dacă există un Dumnezeu, de ce permite toate aceste suferinţe?“ Ele au spus ceva despre Satan ca fiind dumnezeul acestei lumi. „O, m-am gândit eu, un alt dumnezeu despre care habar n-aveam!“ Apoi a venit un tânăr. L-am bombardat cu întrebări, iar el a zis că era în căutare de oi, nu de capre. Necunoscând ilustrarea lui Isus, l-am întrebat dacă era un ministru religios sau un fermier. Au trecut mai mulţi ani şi cel de-al doilea război mondial s-a sfârşit. Soţul meu s-a întors acasă după ce a văzut 95 la sută din Infanteria Uşoară Saskatoon, alături de care luptase, ucisă în acest război. Ne-am mutat într-o altă locuinţă în Croydon.

Martorii ne vizitează

Într-o duminică, doi Martori ai lui Iehova au sunat la uşa noastră. Soţul meu a deschis şi a discutat foarte mult cu ei. El era foarte pornit împotriva tuturor religiilor din cauza ipocriziei pe care o văzuse în timpul războiului. L-a impresionat faptul că Martorii adoptaseră o poziţie neutră. El mi-a spus că i-a invitat să revină pentru a discuta pe baza Bibliei. Am început să fiu foarte îngrijorată şi l-am întrebat pe tatăl meu ce să fac. El mi-a zis să nu mă amestec şi, dacă soţul meu merge în continuare cu această religie nebună, să înaintez actele pentru divorţ.

Am luat hotărârea să fiu de faţă la una dintre discuţii, ca să văd despre ce era vorba. Ne-am aşezat cu toţii la masă, iar Martorul a zis: „Într-una din aceste zile, veţi putea să luaţi în braţe un leu exact aşa cum faceţi cu un câine“. „O, sunt nebuni“, mi-am zis eu. Nu m-am mai putut concentra la nimic altceva din ce s-a spus în seara aceea. După ce au plecat i-am zis soţului meu că nu mai voiam ca ei să vină vreodată la noi. Am vărsat multe lacrimi şi am discutat despre divorţ.

Nu peste mult timp, ne-a vizitat un alt Martor. Mai târziu am aflat că era un supraveghetor de circumscripţie care vizita congregaţia locală şi care auzise despre noi. Mi-l amintesc foarte bine. Avea ochi albaştri şi era foarte amabil şi răbdător. Îmi amintea de bunicul meu. Eu am scos o listă cu 32 de întrebări pe care le aşternusem în scris. „Le vom trata una câte una“, a spus el şi am început să discutăm. El m-a ajutat să recunosc că, pentru a înţelege pe deplin ce spune Biblia, trebuia să o citesc şi să o studiez. El ne-a propus ca cineva să vină şi să studieze Biblia cu noi în mod regulat. I-am zis că n-am nimic împotrivă.

Pe măsură ce începeam să înţeleg încetul cu încetul unele lucruri despre Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu, îmi venea să plâng. Îmi aduc aminte că mă duceam în dormitor şi mă rugam la Iehova să mă ierte şi să mă ajute să înţeleg Biblia şi scopurile sale. Soţul meu, fiul nostru şi cu mine ne-am botezat în 1951. Tatăl meu a fost foarte supărat când a auzit acest lucru şi a spus că mai bine m-ar fi văzut moartă decât o Martoră a lui Iehova.

Slujind acolo unde este nevoia mai mare

Soţul meu a hotărât să ne întoarcem în Canada, iar în 1952 ne-am mutat la Vancouver, British Columbia. Tatăl meu nu a vrut să-şi ia rămas bun de la noi şi de atunci nu l-am mai văzut sau auzit niciodată. După ce am locuit câţiva ani în Vancouver, s-a lansat un apel pentru a merge unde era nevoia mai mare, îndeosebi în regiuni ca Quebecul, unde premierul Duplessis avea faţă de Martorii lui Iehova o atitudine asemănătoare celei a lui Hitler.

În 1958 ne-am împachetat toate bunurile noastre pământeşti, le-am încărcat în maşină şi am pornit la congresul internaţional din New York. De aici am mers cu maşina la Montreal, Quebec, unde am fost repartizaţi într-o congregaţie de limbă franceză din Ville de Jacques-Cartier. Am avut multe experienţe interesante în timp ce îi slujeam lui Iehova în Quebec. Odată, oamenii ne-au răsturnat maşina, au aruncat cu pietre în noi, iar o femeie a îndreptat furtunul de apă spre noi, robinetul fiind deschis la maximum. Acest lucru s-a întâmplat într-un loc numit Magog.

Altădată treceam împreună cu însoţitoarea mea prin faţa unei biserici din care tocmai ieşeau oamenii. Cineva ne-a recunoscut şi a strigat: „Témoins de Jéhovah!“ („Martorii lui Iehova!“). Au început să fugă după noi, în frunte cu preotul, însă noi am alergat mai repede decât mulţimea. Am fost arestaţi de multe ori. Cu toate acestea, mă bucur că am ajutat destul de multe persoane să înveţe despre Iehova, dintre care mulţi îi slujesc încă în mod activ.

La începutul anilor ’60, patronul l-a transferat pe soţul meu la Los Angeles, unde am slujit într-o congregaţie timp de mai bine de 30 de ani. Ce plăcere a fost pentru noi să le vorbim despre adevăr oamenilor care s-au mutat la Los Angeles şi care veneau din toate colţurile lumii! Am avut privilegiul să studiez cu persoane din Liban, Egipt, China, Japonia, Franţa şi Italia, ca să menţionez doar câteva. Îmi aduc aminte că am întâlnit o tânără care nu vorbea deloc engleză — din fericire, soţul ei ştia engleza. Prin urmare, eu şi soţul meu am studiat cu amândoi împreună. În cele din urmă, eu am studiat separat cu tânăra. Eu foloseam cartea Dumnezeu să fie găsit adevărat în engleză, iar ea căuta versetele în Biblia ei în limba chineză şi răspundea la întrebări în chineză. Apoi, eu spuneam răspunsul în engleză, iar ea îl repeta în engleză. În cele din urmă, a ajuns să vorbească fluent engleza, chiar dacă cu un accent britanic. Sunt fericită să spun că atât ea, cât şi soţul ei sunt în prezent slujitori dedicaţi ai lui Iehova.

De curând ne-am mutat în Tucson, Arizona, şi avem încă un privilegiu, şi anume acela de a-i vedea pe toţi membrii familiei noastre slujindu-i cu fidelitate lui Iehova, chiar şi pe strănepoţii noştri, care sunt învăţaţi despre Marele nostru Creator, Iehova.

Şi pentru că veni vorba de familie, am fost foarte emoţionată când am aflat de la fraţii din Croydon că bunicul meu care avea acea strălucire în ochii lui albaştri era un Martor al lui Iehova. — Relatată de Cassie Bright.