Încredinţarea copilului minor: un punct de vedere echilibrat

DE CELE mai multe ori, adevăratele greutăţi vin după divorţ, în lupta pentru a câştiga afecţiunea copilului şi controlul asupra lui. Zicala „este nevoie de doi pentru o ceartă“ nu este întotdeauna adevărată. S-ar putea să nu fie necesar decât un părinte înclinat să domine, care să vrea ca lucrurile să se facă aşa cum îi place lui. O avocată din Toronto, specializată în dreptul familiei, a făcut următoarea observaţie: „În dreptul familiei, totul este foarte încărcat pe plan emoţional şi totul este foarte aproape de inimă“.

În loc să se gândească la binele copilului, unii părinţi continuă să se înfrunte, prezentând cereri în legătură cu chestiuni care nu sunt relevante. De exemplu, unii au încercat să demonstreze că copilul trebuie să i se încredinţeze celuilalt părinte, pentru că părintele în cauză este Martor al lui Iehova şi, ca urmare, îl va lipsi pe copil de o „viaţă normală“.

Părintele care nu este Martor poate să facă o chestiune de discuţie din sărbătorirea zilelor de naştere, a Crăciunului sau a altor sărbători. Poate că unii se plâng că cercul de prieteni ai copilului şi adaptarea lui la viaţa socială vor fi limitate în cazul în care copilul va decide să nu salute drapelul. Sau unii ar putea sugera că, din punct de vedere psihologic, copilul va avea de suferit dacă îşi va însoţi părintele când acesta le vorbeşte altora despre Biblie. Unii părinţi care nu sunt Martori au ajuns chiar să pretindă că viaţa copilului ar fi pusă în pericol, din cauză că părintele Martor nu-şi va da consimţământul ca să i se administreze copilului o transfuzie de sânge.

Cum înfruntă un creştin dificila situaţie creată de asemenea argumente încărcate emoţional? Nu veţi ajunge la nici un rezultat dacă veţi reacţiona în mod aprins — „răspunzând cu aceeaşi monedă“. Dacă această problemă este prezentată în faţa unui judecător, fiecare părinte va avea ocazia să-şi spună părerea. Cel mai important lucru este să nu uitaţi sfatul biblic: „Aruncă-ţi sarcina asupra DOMNULUI [Iehova, NW] şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept“ (Psalmul 55:22). Meditând la aceste cuvinte şi aplicând principiile biblice, părinţii pot, cu ajutorul lui Iehova, să facă faţă oricărei situaţii care s-ar putea ivi în legătură cu încredinţarea copilului minor. — Proverbele 15:28.

Rezonabilitatea

Principala chestiune în discuţie este binele copilului. Dacă un părinte are pretenţii exagerate, s-ar putea să nu-i fie încredinţat copilul şi chiar să i se impună restricţii în ce priveşte dreptul de vizitare. Un părinte înţelept se comportă în mod paşnic, păstrând în minte următorul sfat biblic: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. . . . lăsaţi loc mâniei . . . Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine“ (Romani 12:17–21). Fie că se află în sala de tribunal, fie în biroul unui avocat sau împreună cu cel care analizează cazul de încredinţare a copilului minor, părinţii trebuie să-şi facă ‘cunoscută rezonabilitatea tuturor oamenilor’. — Filipeni 4:5, NW.

Uneori, partenerul ostil va încerca să-i dezinformeze pe ceilalţi, aducând în discuţie chestiuni false şi speculative. Este înţelept să ne controlăm înclinaţia omenească de a reacţiona în mod exagerat la astfel de atacuri verbale. Sănătatea, religia şi educaţia sunt subiectele favorite pe care partenerii ostili le folosesc pentru a ţese intrigi în cadrul unei audieri în vederea încredinţării copilului minor. — Proverbele 14:22.

Rezonabilitatea include şi capacitatea de a analiza faptele şi de a ajunge la un acord imparţial. Nici un părinte nu trebuie să uite că, şi după divorţ, copilul are în continuare doi părinţi. Părinţii au divorţat unul de celălalt, însă ei nu au divorţat de copil. Prin urmare, exceptând anumite situaţii extreme, fiecare părinte trebuie să aibă libertatea de a acţiona în calitate de părinte atunci când copilul stă la el. Fiecare trebuie să fie liber să-şi exprime sentimentele şi principiile şi să-şi ia copilul cu el când participă la activităţi legale, fie religioase, fie de altă natură.

Să vedem care ar putea fi rezultatul unei audieri: 1) copilul este încredinţat ambilor părinţi, 2) copilul este încredinţat unui singur părinte şi 3) sunt impuse restricţii în ce priveşte dreptul de vizitare. Care este diferenţa dintre primele două decizii? Cum puteţi face faţă situaţiei în cazul în care nu vi s-a încredinţat copilul? Ce puteţi face în cazul în care celălalt părinte este exclus?

Copilul este încredinţat ambilor părinţi

Unii judecători sunt de părere că este important să se păstreze legătura dintre copil şi ambii părinţi. Această părere se bazează pe unele studii care arată că, după divorţ, copiii s-ar putea să fie supuşi la mai puţină tensiune şi suferinţă afectivă dacă părinţii se îngrijesc împreună de ei. În loc să se simtă abandonat de unul dintre părinţi, copilul va simţi că este iubit de ambii părinţi şi că face parte din ambele cămine. „Când ambilor părinţi li se încredinţează copilul, se are în vedere ca cei doi părinţi să fie mereu ocupaţi cu creşterea copilului“, declară un avocat în dreptul familiei.

Însă dr. Judith Wallerstein, directoarea executivă a Centrului pentru Familiile în Tranziţie din Corte Madera, California, arată că, pentru ca această dispoziţie să fie eficientă, trebuie părinţi care să colaboreze şi un copil care să se adapteze uşor şi care să se înţeleagă bine cu alţii. Aceste calităţi sunt esenţiale, deoarece, conform acestei dispoziţii, ambii părinţi au dreptul legal de a lua împreună decizii referitoare la chestiuni importante în domeniul sănătăţii, educaţiei, instruirii religioase şi vieţii sociale a copilului lor. Se obţin însă rezultate bune numai dacă ambii părinţi sunt rezonabili, având în vedere binele copilului lor şi nu interesul lor personal.

Copilul este încredinţat unui singur părinte

Este posibil ca instanţa judecătorească să încredinţeze copilul numai unui părinte care, după părerea instanţei, poate să se îngrijească mai bine de necesităţile copilului. Judecătorul poate decide ca părintele căruia i s-a încredinţat copilul să fie singurul care ia decizii în legătură cu unele chestiuni importante privitoare la bunăstarea copilului. Adesea, instanţa ajunge să ia această decizie după ce a ascultat concluziile asesorilor — aceştia fiind, de obicei, psihologi, psihiatri sau asistenţi sociali.

Cei care susţin această măsură consideră că ea îi oferă copilului mai multă stabilitate. Când părinţii nu reuşesc deloc să comunice eficient unul cu celălalt sau reuşesc doar într-o mică măsură, mulţi judecători preferă acest tip de încredinţare a copilului. Bineînţeles, celălalt părinte nu este eliminat cu totul din viaţa copilului. Acestui părinte i se acordă, în general, drept de vizitare, iar cei doi părinţi pot să-i ofere în continuare copilului îndrumarea, iubirea şi afecţiunea de care acesta are nevoie.

Dreptul de vizitare

Este nerealist ca părinţii să considere că la finalul acestei acţiuni judecătoreşti există un „învingător“ şi un „învins“. Părinţii obţin rezultate frumoase şi „câştigă“ atunci când îşi văd copiii devenind adulţi maturi, capabili şi respectabili. Succesul în creşterea copiilor nu are o legătură directă cu încredinţarea lor legală. Prin respectarea stipulaţiilor impuse de instanţă în ce priveşte chestiunile legate de încredinţarea copilului minor, chiar dacă ele par să fie nedrepte, un creştin arată ‘supunere faţă de autorităţile’ superioare. (Romani 13:1). De asemenea, este important să vă amintiţi că nu este momentul să concuraţi pentru afecţiunea şi loialitatea copiilor voştri discreditându-l pe celălalt părinte cu scopul de a distruge relaţia pe care o are cu copiii.

În Biblie există exemple de părinţi temători de Dumnezeu care, din diferite motive, au fost separaţi de copiii lor. De exemplu, Amram şi Iochebed, părinţii lui Moise, urmărind binele copilului lor, l-au aşezat într-o micuţă arcă plutitoare, pe care au pus-o „între trestii, pe malul râului [Nil]“. Când bebeluşul a fost găsit de fiica Faraonului, ei au continuat să aibă încredere în Iehova. Aceşti părinţi înţelepţi şi fideli au fost răsplătiţi cu dreptul de a-l „vizita“ de multe ori, drept pe care ei l-au folosit în mod eficient pentru a-l instrui pe băiat pe calea lui Iehova. Moise a crescut, devenind un slujitor remarcabil al adevăratului Dumnezeu. — Exodul 2:1–10; 6:20.

Ce se poate face însă în cazul în care unul dintre părinţi este exclus? Trebuie ca părintele creştin să-i permită celuilalt părinte să-şi viziteze copilul? Excluderea din congregaţie modifică doar relaţiile spirituale dintre persoana respectivă şi congregaţia creştină. De fapt, aceasta desface legăturile spirituale. Însă relaţia dintre părinte şi copil rămâne neschimbată. Părintele căruia i s-a încredinţat copilul trebuie să respecte dreptul părintelui exclus de a-şi vizita copilul. Însă, dacă acesta din urmă constituie o ameninţare directă şi majoră a bunăstării fizice şi afective a copilului, atunci instanţa judecătorească (nu părintele care are copilul) poate lua măsuri pentru ca vizitele să fie supravegheate de o a treia persoană.

Nu sunteţi niciodată singuri

Procesele de divorţ şi disputele ce urmează în legătură cu încredinţarea copilului constituie momente extenuante pe plan afectiv. O căsătorie care a început atât de promiţător a fost distrusă, împreună cu visele, planurile şi aşteptările celor doi. De exemplu, din cauza infidelităţii sau a abuzului extrem, o soţie loială se poate simţi obligată să caute protecţie legală pentru ea însăşi şi pentru copilul ei. Cu toate acestea, faptul de a se simţi vinovată şi incapabilă de a face ceva poate să persiste pe măsură ce ea se gândeşte ce nu a mers bine sau cum s-ar fi putut rezolva problemele cu succes. Multe cupluri sunt îngrijorate în legătură cu reacţia copiilor lor în faţa destrămării familiei. Lupta din sala de tribunal pentru încredinţarea copilului se poate transforma într-o cursă emoţională cu montagne russe care pune la încercare nu numai integritatea unei persoane ca părinte grijuliu, ci şi credinţa şi încrederea acesteia în Iehova. — Compară cu Psalmul 34:15, 18, 19, 22.

Când un partener nevinovat decide să deschidă o acţiune judecătorească din cauza abuzului asupra copilului sau a unui abuz extrem asupra sa sau să-şi ocrotească sănătatea împotriva contaminării cu o boală transmisibilă sexual a partenerului infidel, el nu trebuie să se simtă nici vinovat, nici abandonat de Iehova (Psalmul 37:28). Partenerul infidel sau care a comis abuzul este cel care a încălcat legământul sacru al căsătoriei şi ‘l-a tratat în mod perfid’ pe partenerul său. — Maleahi 2:14, NW.

Continuaţi să ‘aveţi o conştiinţă curată’ înaintea oamenilor şi a lui Iehova, aplicând principiile biblice, tratându-vă partenerul ostil în mod cinstit şi demonstrând flexibilitate în ce priveşte înţelegerile referitoare la dispoziţia încredinţării copilului. „Este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele, decât pentru că faceţi răul.“ — 1 Petru 3:16, 17.

În ceea ce îi priveşte pe copii, aceştia au nevoie să primească asigurarea că nu din cauza lor s-a destrămat familia. Uneori, lucrurile, pur şi simplu, nu merg aşa cum s-a crezut. Însă, prin aplicarea principiilor biblice, se pot reduce consecinţele pe care le are divorţul, aceste principii încurajându-i pe părinţi şi pe copii să întreţină un dialog sincer şi plin de înţelegere. De exemplu, acest lucru poate fi făcut lăsându-i pe copii să aibă un cuvânt de spus când se stabileşte cum va fi viaţa familiei după divorţ. Dacă aveţi răbdare, sunteţi amabili, vă interesaţi care sunt sentimentele copiilor şi ascultaţi ceea ce spun aceştia, puteţi să-i ajutaţi foarte mult să se adapteze noilor planificări şi noilor măsuri luate cu privire la domiciliu.

Alţii pot fi de folos

Nu numai părinţii sunt cei care îl pot ajuta pe un copil a cărui familie s-a destrămat. Membrii familiei, profesorii şi prietenii îi pot sprijini şi încuraja mult pe copiii ai căror părinţi au divorţat. În mod deosebit, bunicii pot contribui în mare măsură la stabilitatea şi bunăstarea afectivă a copiilor.

Bunicii creştini pot să le ofere copiilor instruire spirituală şi activităţi sănătoase, însă ei trebuie să respecte deciziile părinţilor referitoare la instruirea religioasă, întrucât cei care deţin autoritatea morală şi legală de a lua aceste decizii sunt părinţii, nu bunicii. — Efeseni 6:2–4.

Bucurându-se de un asemenea sprijin, copiii ai căror părinţi divorţează pot supravieţui destrămării căsniciei părinţilor lor. Şi pot încă să aştepte cu nerăbdare binecuvântările lumii noi a lui Dumnezeu, în care nici o familie nu va mai fi în ‘robia stricăciunii, bucurându-se de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu’. — Romani 8:21; 2 Petru 3:13.

[Chenarul de la pagina 11]

Să corectăm unele înţelegeri greşite

„Limba înţelepţilor dă preţ cunoştinţei“, iar un părinte creştin are o excelentă ocazie de a corecta înţelegerile greşite sau afirmaţiile doar pe jumătate adevărate (Proverbele 15:2). De exemplu, în legătură cu îngrijirea medicală acordată copiilor lor, „Martorii lui Iehova acceptă tratamentul medical şi intervenţiile chirurgicale“, însă, atunci când părintele căruia i s-a încredinţat copilul este Martor, el are dreptul la consimţământul în cunoştinţă de cauză pentru orice tratament medical.a — The Journal of the American Medical Association.

Martorii lui Iehova îşi iau în serios religia bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Acest lucru face din ei taţi mai buni, mame mai bune, copii mai buni, prieteni mai buni, vecini mai buni şi cetăţeni mai buni. Părinţii creştini administrează disciplina cu iubire, dezvoltând în copiii lor respectul faţă de autorităţi şi echipându-i pentru viaţă cu o mulţime de valori sănătoase.b — Proverbele 13:18.

Instruirea laică face parte din educarea unui copil, ocupând un loc important, iar Martorii lui Iehova doresc ca toţi copiii lor să beneficieze de cea mai bună instruire.c — Proverbele 13:20.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Părintele căruia i s-a încredinţat copilul trebuie să asculte cu răbdare când copilul îi povesteşte despre vizita lui la celălalt părinte