Am fost unul dintre supravieţuitorii zborului 801

PRIVEAM pe fereastră în timp ce coboram pentru a ateriza în Guam. „Ce ciudat“, mă gândeam eu. „Parcă este prea întuneric.“ Este adevărat, trecuse de miezul nopţii, iar din cauza ploii torenţiale, vizibilitatea era redusă. Însă unde erau luminile de pe insulă cu care mă obişnuisem şi unde erau pistele luminoase ale aeroportului? Nu zăream decât luminile slabe de pe aripile avionului nostru.

Una dintre stewardese a făcut obişnuitul anunţ referitor la pregătirea pentru aterizare şi am auzit zgomotul surd făcut de trenul de aterizare al avionului care se fixa bine la locul lui. Deodată s-a auzit un zgomot puternic, ca şi cum avionul nostru s-ar fi frecat de sol. Avionul a început să se zguduie scăpând de sub control, iar pasagerii s-au prins cu putere de rezemătoarele de braţ de la scaune şi au strigat: „Ce se întâmplă?“

După câteva clipe, avionul nostru, un Boeing 747, s-a izbit de un deal, la numai 5 km de aeroport, în mod clar din cauza unei greşeli de calcul a pilotului nostru. În urma acestui dezastru aviatic, care a avut loc în 6 august 1997, au murit 228 de pasageri şi toţi membrii echipajului. Au supravieţuit doar 26 de pasageri, iar eu am fost unul dintre aceştia.

Înainte de a mă urca la bordul avionului în Seul, Coreea, un reprezentant al liniei aeriene m-a trecut la clasa întâi, dându-mi ultimul loc rămas liber la această clasă. Am fost atât de încântat de această schimbare, încât i-am telefonat soţiei mele, Soon Duck, care urma să mă aştepte la aeroportul din Guam. Acest schimb de locuri s-a dovedit a fi avantajos într-un mod în care nici nu mi-aş fi putut imagina vreodată.

Accidentul şi ce am văzut după aceea

Din cauza vizibilităţii reduse, echipajul nu şi-a dat, probabil, seama că ar exista un pericol iminent. Totul s-a întâmplat atât de rapid! Îmi aduc aminte că mă pregăteam pentru ce era mai rău, iar următorul lucru pe care mi-l mai amintesc este că mă aflam pe pământ, afară din avion, legat încă cu centura de scaun. Nu sunt sigur dacă mi-am pierdut sau nu cunoştinţa.

„Visez?“, m-am întrebat. Când mi-am dat seama că nu visam, primul meu gând a fost: „Cum va reacţiona soţia mea când va auzi despre accident?“ Mai târziu, ea mi-a spus că nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa. Chiar şi atunci când a auzit întâmplător la aeroport pe cineva spunând că supravieţuiseră doar 7 pasageri, ea se gândea că eu eram unul dintre cei şapte.

Avionul nostru s-a rupt în patru bucăţi, care au fost împrăştiate pe un teren accidentat din junglă. Peste tot erau cadavre. Unele părţi ale avionului erau în flăcări şi auzeam explozii însoţite de gemete şi de ţipete înfiorătoare. „Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă!“, implorau vocile. Scaunul meu aterizase într-un loc acoperit cu o iarbă înaltă de 1,8 metri, ale cărei frunze aveau marginile zimţate, care tăiau, iar la lumina înfricoşătoare a focurilor am putut vedea în apropiere un deal abrupt. Era în jurul orei 2,00 dimineaţa şi continua să plouă.

Am fost atât de năucit, încât nici nu m-am gândit că aş putea să fiu rănit, până în momentul în care am zărit o tânără al cărei scalp îi atârna în spate. Imediat mi-am dus mâna la cap şi am descoperit că deasupra ochiului stâng aveam o tăietură din care curgea sânge. Am început să-mi verific restul corpului şi am descoperit mai multe tăieturi mici. Dar, din fericire, nici una nu părea gravă. Totuşi, simţeam o durere paralizantă în picioare, fiindu-mi imposibil să mă mişc. Ambele picioare îmi erau rupte.

Mai târziu, când am ajuns la spital, medicii aveau să declare că rănile mele erau „minore“. Şi aşa şi era, dacă făceam o comparaţie cu cele ale altor supravieţuitori. Când un bărbat a fost tras afară de sub rămăşiţele avionului era fără picioare. Alţii au suferit arsuri grave, trei dintre aceştia murind mai târziu, după mai multe săptămâni de dureri insuportabile.

Îngrijorat din cauza flăcărilor

În loc să fiu preocupat de rănile mele, eram îngrijorat că echipa de salvare nu avea să ajungă la mine la timp. Partea din mijloc a avionului, unde fusese locul meu, era distrusă aproape complet. Ceea ce mai rămăsese din ea se afla în flăcări, iar pasagerii închişi înăuntru au avut parte de o moarte chinuitoare. Nu voi uita niciodată strigătele lor după ajutor.

Scaunul meu se afla în apropierea botului avionului. Eram la o distanţă de un braţ de rămăşiţele acestuia. Uitându-mă în spate am putut zări flăcările. Îmi era teamă că în scurt timp acestea aveau să ajungă la mine, însă, din fericire, n-au ajuns niciodată.

În sfârşit, salvat!

Minutele se scurgeau încet. Trecuse mai bine de o oră. În cele din urmă, o echipă mică de salvare a găsit locul accidentului în jurul orei 3,00 dimineaţa. I-am auzit vorbind sus pe vârful dealului, exprimându-şi uimirea în legătură cu ceea ce vedeau. Unul dintre ei a strigat: „Este cineva acolo?“

„Sunt aici“, am răspuns eu urlând. „Ajutaţi-mă!“ Au mai răspuns şi alţi pasageri. Un bărbat din echipa de salvare i s-a adresat altuia cu numele „Ted“. Astfel că am început să strig: „Hei, Ted, sunt aici!“ şi „Ted, vino să ne ajuţi!“

„Coborâm acum! Aşteptaţi“, a fost răspunsul.

Ploaia torenţială, care se pare că i-a salvat pe mulţi de flăcări, a îngreunat însă coborârea pantei alunecoase. Ca urmare, a mai trecut o oră îndelungată până când echipa a ajuns la cei care supravieţuiseră. Timpul care s-a scurs până când aceştia m-au găsit mi s-a părut o eternitate.

„Suntem aici“, au spus doi bărbaţi cu lanterne. „Nu-ţi face griji.“ După puţin timp au mai venit încă doi bărbaţi şi, împreună, au încercat să mă ia de acolo. Doi m-au apucat de braţe, iar ceilalţi doi de picioare. Era extrem de dureros să fiu dus în acest mod, mai ales că ei alunecau mereu în noroi. După ce m-au dus o porţiune scurtă, m-au lăsat jos. Unul dintre ei a mers după o targă şi am fost dus până la un elicopter militar, care putea să mă transporte la o ambulanţă aflată în vârful dealului.

În sfârşit, îmi văd soţia!

Am ajuns la spital, la secţia de urgenţă, abia la ora 5,30 dimineaţa. Din cauza rănilor mele grave, medicii nu m-au lăsat să dau nici un telefon. Prin urmare, soţia mea nu a aflat că am supravieţuit accidentului decât la 10,30, după aproape nouă ore de la accident. Ea a fost anunţată de un prieten care văzuse numele meu pe lista cu supravieţuitorii.

Când, în sfârşit, în jurul orelor 16,00, i s-a dat voie soţiei să mă vadă, nu am recunoscut-o imediat. Simţurile mele erau amorţite din cauza calmantelor. „Mulţumescu-ţi ţie că eşti în viaţă“, au fost primele ei cuvinte. Nu-mi amintesc conversaţia, însă mi s-a spus mai târziu că am răspuns: „Nu-mi mulţumi mie. Mulţumeşte-i lui Iehova“.

Păstrarea priorităţilor în ordinea cuvenită

Pe măsură ce mă refăceam în spital, durerea pe care o simţeam îmi era cunoscută. În 1987, la mai puţin de un an de când mă mutasem din Coreea în Guam, am avut un accident pe şantier. Am căzut de pe o schelă aflată la etajul trei şi mi-am rupt ambele picioare. Acest lucru s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa mea. Sora mea mai mare, care era Martoră a lui Iehova, mă tot îndemna să studiez Biblia. Cele şase luni de recuperare mi-au dat posibilitatea să fac acest lucru. În urma acestui studiu, în acelaşi an mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu şi mi-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă.

După acest accident cu avionul, m-am gândit la un verset biblic pe care îl îndrăgesc mult şi care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6:33). În perioada de recuperare de după accident, am avut ocazia să-mi reevaluez viaţa.

Accidentul zborului 801 m-a marcat foarte profund, făcându-mă să mă gândesc la cât de preţioasă este viaţa. Puteam atât de uşor să mor (Eclesiastul 9:11)! A trebuit să fac mai multe operaţii şi am stat mai mult de o lună în spital ca să mă refac.

Acum doresc să-i arăt Marelui nostru Creator că apreciez cu adevărat minunatul său dar al vieţii, inclusiv măsurile pe care le-a luat el pentru ca oamenii să se poată bucura de viaţă veşnică într-un paradis pământesc (Psalmul 37:9–11, 29; Apocalipsa 21:3, 4). Ştiu că cel mai bun mod de a arăta această apreciere este să pun în continuare interesele Regatului pe primul loc în viaţa mea. — De la un colaborator.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 23]

US Navy/Sipa Press