Alegerea mea între doi taţi
„Nu mai eşti fiul meu! Pleacă imediat din casa asta şi să nu te mai întorci până nu renunţi la religia aceea!“
AM PLECAT — doar cu hainele pe care le aveam pe mine. În noaptea aceea, peste tot explodau obuze, iar eu nu ştiam încotro să merg. Aveau să treacă peste şase ani până să mă întorc acasă.
Ce putea să înfurie un tată atât de mult, încât să-şi dea propriul fiu afară din casă? Ei bine, daţi-mi voie să vă explic cum a început totul.
Am crescut într-o lume plină de ură
Părinţii mei locuiesc în Beirut, capitala Libanului, o ţară care cândva era o atracţie turistică. Totuşi, din 1975 până în 1990, oraşul a fost focarul unui război distructiv. M-am născut în 1969, fiind cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii armene. Prin urmare, primele mele amintiri sunt legate de timpurile de pace.
Părinţii mei aparţineau Bisericii Apostolice Armene, dar mama ne ducea la biserică doar de două ori pe an: la Paşti şi la Crăciun. Aşadar, în realitate familia noastră nu era foarte religioasă. Cu toate acestea, eu am fost trimis la un liceu evanghelic pentru a primi instruire religioasă. La vremea aceea nu mă interesa religia.
Un lucru pe care mulţi armeni l-au învăţat încă din copilărie era să-i urască pe turci. În timpul primului război mondial, turcii masacraseră sute de mii de armeni şi luaseră în stăpânire o mare parte a Armeniei. În 1920, partea estică ce rămăsese a devenit republică membră a Uniunii Sovietice. Când eram tânăr, eram hotărât să lupt pentru dreptate.
Îmi schimb modul de a gândi
Totuşi, în anii ’80, când eram adolescent, lucrurile pe care mi le-a spus un unchi din partea mamei au început să-mi schimbe modul de a gândi. El a spus că, nu peste mult timp, Dumnezeul Atotputernic va corecta toate nedreptăţile. El mi-a explicat că, prin intermediul Regatului pentru care Isus Cristos şi-a învăţat discipolii să se roage, chiar şi cei ce fuseseră ucişi în masacre vor fi înviaţi la viaţă pe pământ. — Matei 6:9, 10; Faptele 24:15; Apocalipsa 21:3, 4.
Eram uimit. Dorind să aflu mai multe, am continuat să-i pun întrebări. Acest lucru a dus la un studiu biblic, pe care îl ţineam la locuinţa altui Martor.
Pe măsură ce asimilam cunoştinţă despre Tatăl meu ceresc, Iehova, şi începeam să-l iubesc din ce în ce mai mult, mă temeam că într-o bună zi va trebui să iau o decizie grea — aceea de a alege între familia mea şi Iehova Dumnezeu. — Psalmul 83:18.
O alegere grea pentru un tânăr de 17 ani
În cele din urmă, mama a auzit despre asocierea mea cu Martorii lui Iehova. Ea s-a supărat foarte tare şi mi-a poruncit să întrerup studiul Bibliei. Când şi-a dat seama că nu glumeam cu privire la convingerile mele, m-a ameninţat că-i va spune tatei. Nu am luat în seamă acea ameninţare, deoarece credeam că puteam face faţă situaţiei şi că puteam să-l înfrunt pe tata. Dar mă înşelam.
Tata s-a înfuriat când a auzit că aveam tangenţă cu Martorii lui Iehova. M-a ameninţat că mă va da afară din casă dacă nu întrerupeam studiul Bibliei. I-am spus că nu aveam de gând să renunţ, deoarece ceea ce învăţam era adevărul. După ce a tot ţipat şi a înjurat, a început să plângă ca un copil. Efectiv m-a implorat să rup orice legătură cu Martorii lui Iehova.
Eram sfâşiat pe plan afectiv, sfâşiat între doi taţi: Iehova şi el. Ştiam că amândoi mă iubeau foarte mult şi doream să îi mulţumesc pe amândoi; dar acest lucru părea imposibil. Situaţia tensionată era peste puterile mele. I-am spus tatei că voi face ce dorea el, spunându-mi în sinea mea că îmi voi relua studiul şi că voi deveni Martor când aveam să fiu mai mare. Aveam doar 17 ani.
În următoarele zile, mi-a fost ruşine de ceea ce făcusem. Simţeam că Iehova nu era bucuros şi că nu manifestasem încredere în cuvintele psalmistului David, care a spus: „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar DOMNUL mă primeşte“ (Psalmul 27:10). Dar eram încă la liceu, iar părinţii îmi plăteau cheltuielile pentru instruire.
Adopt o poziţie mai fermă
Nu mi-am mai vizitat unchiul şi nu am avut nici o legătură cu Martorii timp de peste doi ani, întrucât ştiam că părinţii îmi urmăreau fiecare mişcare. Într-o zi în 1989, la vârsta de 20 de ani, m-am întâlnit cu un Martor pe care îl cunoşteam. El m-a întrebat foarte amabil dacă mi-ar face plăcere să-l vizitez. Întrucât nu a amintit nimic de studiu, m-am dus în cele din urmă să-l vizitez.
Cu timpul, am început din nou să studiez Biblia şi să asist la întrunirile Martorilor lui Iehova de la Sala Regatului. Studiam la locul de muncă, unde nimeni nu mă putea deranja. Drept urmare, mi-a crescut aprecierea faţă de personalitatea iubitoare a lui Iehova, precum şi înţelegerea valorii pe care o are faptul de a avea şi de a menţine cu orice chip o relaţie strânsă cu el. În luna august a acelui an, am început să le împărtăşesc şi altora ceea ce învăţasem.
Până atunci, familia mea nu ştia nimic. Totuşi, după câteva zile, eu şi tata ne aflam din nou faţă în faţă, dar de data aceasta eram mai bine pregătit pentru confruntare. El a încercat să mă întrebe cu calm: „Fiule, este adevărat că încă te asociezi cu Martorii lui Iehova?“ Ochii îi erau plini de lacrimi în timp ce îmi aştepta răspunsul. Mama şi sora mea plângeau încet.
I-am explicat că luasem legătura cu Martorii doar de puţin timp şi că eram hotărât să devin Martor. Când a auzit acest lucru, totul a decurs foarte repede. Tata a strigat cuvintele pe care le-am menţionat în introducerea acestui articol. Apoi m-a înşfăcat şi a strigat că nu mă va lăsa să ies din casă viu. Am reuşit să scap din mâinile lui, iar în timp ce fugeam pe scări în jos, l-am auzit pe fratele meu mai mic încercând să-l calmeze pe tata. „De acum înainte, tu eşti Tatăl meu“, m-am rugat eu lui Iehova. „Te-am ales pe tine, aşadar, te rog, ai grijă de mine.“
Represalii
Câteva zile mai târziu, tata a mers la locuinţa unchiului meu, crezând că mă va găsi acolo. Tata a început să-l lovească şi a vrut să-l omoare, dar au intervenit nişte Martori care se aflau în vizită. Tata a plecat, ameninţând că se va întoarce. La scurt timp, el s-a întors, însoţit de miliţieni înarmaţi. Ei i-au dus pe Martori şi pe unchiul meu, care era foarte bolnav, la sediul lor.
După aceea, au început să caute alţi Martori din zonă. Casa unuia dintre ei a fost percheziţionată. Cărţile, inclusiv Bibliile, au fost adunate în stradă şi arse. Dar aceasta nu a fost totul. Au fost arestaţi şase Martori împreună cu câteva persoane care doar studiau Biblia. Toţi au fost închişi într-o cameră mică, au fost interogaţi, iar apoi bătuţi. Unii dintre ei au fost arşi cu ţigări. Veştile despre aceste evenimente se răspândeau foarte repede în împrejurimi. Miliţienii mă căutau peste tot. Tata i-a rugat să mă găsească şi să mă facă să mă răzgândesc, indiferent prin ce metode.
După câteva zile, miliţienii au spart Sala Regatului, unde una dintre congregaţii avea întrunire. Ei au obligat întreaga congregaţie — bărbaţi, femei şi copii — să evacueze sala. Le-au confiscat Bibliile şi i-au dus la sediul miliţiei, unde au fost interogaţi.
Fuga în Grecia
În tot acest timp s-a îngrijit de mine o familie de Martori, departe de focarul acestor tulburări. După o lună am părăsit ţara şi m-am stabilit în Grecia. Imediat după ce am ajuns acolo, mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu şi m-am botezat ca simbol al dedicării mele.
În Grecia am simţit grija iubitoare a fraţilor spirituali, printre care se numărau oameni din multe naţionalităţi — inclusiv turci. Am trăit adevărul cuvintelor lui Isus: „Nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor viaţa veşnică“. — Marcu 10:29, 30.
În următorii trei ani am locuit în Grecia. Deşi i-am scris tatei de mai multe ori, el nu mi-a răspuns niciodată. Mai târziu am aflat că, ori de câte ori treceau anumiţi prieteni pe acolo şi îl întrebau de mine, el răspundea: „Nu am nici un fiu cu numele ăsta“.
Întâlnirea după şase ani
În 1992, după ce războiul a luat sfârşit, m-am întors în Beirut. Prin intermediul unui prieten, l-am informat pe tata că doream să mă întorc acasă. El mi-a răspuns că eram bine venit — dar numai dacă îmi abandonasem credinţa. Prin urmare, în următorii trei ani am locuit într-un apartament închiriat. Apoi, în noiembrie 1995, tata a venit pe neaşteptate la locul meu de muncă şi a cerut să mă vadă. Întrucât eu nu eram acolo, el a lăsat un mesaj prin care mă informa că dorea să merg acasă. La început mi s-a părut de necrezut. Aşadar, foarte neîncrezător, am mers să-l vizitez. A fost o întâlnire emoţionantă. El mi-a spus că nu se mai împotrivea faptului că eram Martor şi că dorea să mă întorc acasă!
În prezent slujesc ca bătrân creştin şi ca ministru cu timp integral în cadrul unei congregaţii de limba armeană. Întâlnesc deseori oameni asemănători tatălui meu, care li se împotrivesc membrilor familiei deoarece aceştia doresc să-i slujească lui Iehova. Îmi dau seama că tata era ferm convins că proceda corect împotrivindu-se închinării mele. Biblia chiar îi pregăteşte pe creştini spunând că ei se pot aştepta la opoziţii din partea familiei. — Matei 10:34–37; 2 Timotei 3:12.
Sper că, într-o bună zi, tata şi ceilalţi membri ai familiei vor împărtăşi speranţa mea biblică cu privire la o lume mai bună care va veni. Atunci nu vor mai fi războaie şi masacre, iar oamenii nu vor mai fi alungaţi şi persecutaţi pentru dreptate (2 Petru 3:13). Iar atunci oamenii nu vor mai trebui să aleagă între două lucruri la care ţin foarte mult. — De la un colaborator.