Cum arăta Isus?

MĂRTURIA pe care istoria laică o oferă în legătură cu înfăţişarea lui Isus este puternic influenţată de mai mulţi factori. Aceştia sunt răspunzători de diferenţele foarte mari care apar în modul în care a fost reprezentat el în lucrările de artă.

Doi factori ar fi cultura ţării respective şi perioada în care a fost executată lucrarea. În plus, convingerile religioase ale artistului şi ale celor care au comandat lucrarea au influenţat şi ele modul în care a fost înfăţişat Isus.

De-a lungul secolelor, artişti renumiţi, cum ar fi Michelangelo, Rembrandt şi Rubens, au acordat o atenţie deosebită înfăţişării lui Cristos. Lucrările lor, împodobite adesea cu elemente simbolice şi mistice, au avut o mare influenţă asupra modului în care înfăţişarea lui Isus a fost înţeleasă în general de oameni. Dar pe ce anume se bazau interpretările lor?

Ce spune istoria laică

Lucrările de artă realizate înainte de împăratul roman Constantin, care a trăit aproximativ între anii 280 şi 337 e.n., îl prezintă deseori pe Isus drept „păstorul cel bun“, adică un tânăr cu părul cârlionţat, fie lung, fie scurt. Însă despre această înfăţişare cartea Art Through the Ages (Arta de-a lungul secolelor) spune următoarele: „Tema Păstorului cel Bun poate fi regăsită în trecut în arta grecească arhaică [păgână] şi chiar şi în cea egipteană, însă de data aceasta ea devine simbolul loialului ocrotitor al turmei creştine“.

Cu timpul, această influenţă păgână a devenit şi mai evidentă. „Isus putea fi identificat foarte uşor cu zeităţile bine cunoscute ale lumii mediteraneene, îndeosebi cu Helios (Apolo), Zeul-soare [al cărui halo i-a fost atribuit mai târziu lui Isus şi apoi „sfinţilor“], sau cu înfăţişarea romanizată din est a acestuia, Sol Invictus (Invincibilul Soare)“, precizează în continuare cartea. Într-un mausoleu care a fost descoperit sub Bazilica Sf. Petru, din Roma, Isus este înfăţişat în realitate ca Apolo „în timp ce mână pe întinderea cerului caii prinşi la carul soarelui“.

Însă această figură tinerească nu a durat mult timp. În cartea sa intitulată Christian Iconography (Iconografia creştină), Adolphe Didron spune ce s-a întâmplat: „Figura lui Cristos, care la început a fost prezentat ca tânăr, înaintează în vârstă tot mai mult de-a lungul secolelor . . . odată cu creştinismul“.

Un text din secolul al XIII-lea, despre care se spune că ar fi o scrisoare adresată Senatului roman de un oarecare Publius Lentulus, conţine o descriere a înfăţişării lui Isus, în care se arată că el avea „părul de culoarea alunei necoapte [castaniu], lins până aproape în dreptul urechilor, după care se revărsa peste umeri în bucle puţin mai închise la culoare şi mai strălucitoare; avea cărare pe mijloc . . ., barbă întreagă de aceeaşi culoare ca şi părul, scurtă, despicată puţin la bărbie; . . . ochii cenuşii . . . şi limpezi“. Acest portret neautentic i-a influenţat apoi pe mulţi artişti. „Fiecare perioadă a creat un tip de Cristos dorit atunci“, declară New Catholic Encyclopedia.

Acelaşi lucru este valabil şi cu rasele şi religiile. Arta religioasă caracteristică terenurilor misionare din Africa, din cele două Americi şi din Asia îl prezintă pe Cristosul cu părul lung din Occident; însă, uneori, înfăţişării acestuia i-au fost adăugate „trăsături autohtone“, precizează enciclopedia.

Protestanţii au avut şi ei artiştii lor, iar aceştia au interpretat înfăţişarea lui Cristos în felul lor. În cartea sa intitulată Christ and the Apostles — The Changing Forms of Religious Imagery (Cristos şi apostolii: Cum s-au schimbat formele în imagistica religioasă), F. M. Godfrey spune: „Jalnicul Cristos al lui Rembrandt îşi are originea în spiritul protestant, trist, vlăguit şi palid, auster, . . . o imagine a sufletului protestant închistat, care se reneagă pe sine“. Acest lucru se reflectă în „slăbiciunea trupului Său, în abnegaţia [renegarea] cărnii, în «simplitatea, patosul şi solemnitatea» cu care [Rembrandt] şi-a imaginat epopeea creştină“, spune M. Godfrey.

Cu toate acestea, după cum vom vedea în continuare, imaginea unui Cristos melancolic, efeminat, plăpând, cu părul lung, având un halo în jurul capului, imagine care apare adesea în arta creştinătăţii, nu este exactă. În realitate, ea este foarte diferită de imaginea lui Isus prezentată de Biblie.

Biblia şi înfăţişarea lui Isus

Fiind „Mielul lui Dumnezeu“, Isus era fără defect; prin urmare, el a fost, fără îndoială, un bărbat care arăta bine (Ioan 1:29; Evrei 7:26). Şi cu siguranţă că el nu avea tot timpul acel aer melancolic care i s-a atribuit în arta populară. Este adevărat, el a trecut prin multe situaţii grele, însă, ca dispoziţie generală, el a reflectat în mod perfect imaginea Tatălui său, „fericitul Dumnezeu“. — 1 Timotei 1:11; Luca 10:21; Evrei 1:3.

Avea Isus părul lung? Numai nazireii nu aveau voie să-şi taie părul sau să bea vin, iar Isus nu a fost un nazireu. Aşadar, cu siguranţă că avea părul tăiat îngrijit, la fel ca oricare alt evreu (Numeri 6:2–7). De asemenea, el a băut vin cu moderaţie când s-a aflat în compania altora, iar acest lucru întăreşte ideea că nu a fost o persoană posomorâtă (Luca 7:34). De fapt, el a făcut vin, înfăptuind astfel un miracol la un ospăţ de nuntă în Cana din Galileea (Ioan 2:1–11). Şi în mod clar purta barbă, lucru confirmat de o profeţie referitoare la suferinţa sa. — Isaia 50:6.

Ce se poate spune despre tenul şi trăsăturile lui Isus? După toate probabilităţile, acestea erau semitice. Se poate ca el să fi moştenit aceste trăsături de la mama sa, Maria, care era iudeică. Strămoşii ei erau iudei, din linia genealogică a evreilor. Prin urmare, este posibil ca Isus să fi avut tenul şi trăsăturile caracteristice iudeilor.

Se pare că Isus nu se remarca drept o persoană foarte deosebită din punct de vedere fizic nici chiar printre apostolii săi, deoarece Iuda a trebuit să-l identifice printr-un sărut când l-a trădat în faţa duşmanilor lui. Aşadar, Isus se putea pierde cu uşurinţă prin mulţime. Şi chiar a făcut acest lucru, pentru că, cel puţin cu o ocazie, el a călătorit din Galileea la Ierusalim fără să fie recunoscut. — Marcu 14:44; Ioan 7:10, 11.

Însă unii au ajuns la concluzia că Isus trebuie să fi fost plăpând. De ce spun ei acest lucru? Mai întâi pentru că a avut nevoie de ajutor ca să-şi poarte stâlpul de tortură. Apoi pentru că dintre cei trei bărbaţi atârnaţi pe stâlp el a murit primul. — Luca 23:26; Ioan 19:17, 32, 33.

Isus nu a fost plăpând

Contrar tradiţiei, Biblia nu-l descrie pe Isus ca fiind plăpând sau efeminat. Dimpotrivă, ea spune că şi atunci când a fost tânăr el „creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni“ (Luca 2:52). Timp de aproape 30 de ani, el a fost tâmplar. Această meserie nu pare a fi o meserie pentru o persoană firavă sau cu o constituţie delicată, mai ales în acele vremuri, când nu existau maşinile de azi care uşurează munca (Marcu 6:3). În plus, Isus i-a dat afară din templu pe schimbătorii de bani, alungând din templu şi vitele şi oile, şi le-a răsturnat mesele schimbătorilor de bani (Ioan 2:14, 15). Şi această acţiune ne face să ne gândim la o persoană puternică, robustă.

În ultimii trei ani şi jumătate ai vieţii sale de pe pământ, Isus a parcurs pe jos sute de kilometri în tururile sale de predicare. Cu toate acestea, discipolii nu au lăsat să se înţeleagă niciodată că el „s-a odihnit puţin“. Dimpotrivă, Isus le-a adresat discipolilor săi, unii dintre aceştia fiind pescari puternici, următoarele cuvinte: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin“. — Marcu 6:31.

Într-adevăr, „întreaga povestire evanghelică indică faptul că [Isus a avut] o sănătate bună şi un trup viguros“, declară Cyclopædia de M’Clintock şi Strong. Aşadar, de ce a avut el nevoie de ajutor ca să-şi poarte stâlpul de tortură şi de ce a murit înaintea celorlalţi bărbaţi care fuseseră atârnaţi alături de el pe stâlp?

Un factor-cheie ar fi apăsarea extrem de mare pe care o resimţea el. Când s-a apropiat momentul execuţiei, Isus a spus: „De fapt, eu am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât sunt de apăsat până nu se va termina!“ (Luca 12:50, NW). Această stare de apăsare s-a accentuat, devenind în ultima sa noapte un „zbucium“: „Fiind în luptă grea [zbucium, NW], Se ruga şi mai fierbinte. Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ“ (Luca 22:44). Isus ştia că perspectiva omenirii de a primi viaţă veşnică depindea de integritatea lui până la moarte. Ce povară apăsa pe umerii săi (Matei 20:18, 19, 28)! El mai ştia că avea să fie executat ca un criminal „blestemat“ chiar de poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, el era îngrijorat, deoarece acest lucru putea să aducă reproş asupra Tatălui său. — Galateni 3:13; Psalmul 40:6, 7; Faptele 8:32.

După ce a fost trădat, el a suportat cruzimi după cruzimi. În timpul unui proces înscenat, ţinut cu mult după miezul nopţii, cei mai mari demnitari ai ţării şi-au bătut joc de el, l-au scuipat şi l-au lovit cu pumnii. Ca să se dea o aparenţă legală procesului ţinut în timpul nopţii, a doua zi dis-de-dimineaţă s-a mai ţinut un proces. Aici Isus a fost interogat de Pilat, după aceea de Irod, care, împreună cu soldaţii săi, şi-a bătut joc de el, iar apoi a ajuns din nou la Pilat. În cele din urmă, Pilat a ordonat să fie flagelat. Dar aceasta nu a fost o biciuire obişnuită. Iată ce a spus The Journal of the American Medical Association (Revista Asociaţiei Medicale Americane) referitor la practica romană a flagelării:

„Instrumentul folosit de obicei era un bici scurt . . . cu mai multe curele de piele, separate sau împletite, de diferite lungimi, pe care erau fixate din loc în loc mici bile de fier sau bucăţi ascuţite din os de oaie. . . . Când soldaţii romani loveau de repetate ori cu toată forţa spatele victimei, bilele de fier cauzau contuzii profunde, iar curelele de piele şi oasele de oaie tăiau pielea şi ţesuturile subcutanate. Apoi, pe măsură ce flagelarea continua, erau sfâşiaţi şi muşchii scheletici, producând zdrenţe tremurânde de carne sângerândă“.

Este clar că vitalitatea lui Isus slăbise cu mult înainte ca el să se prăbuşească sub greutatea stâlpului pe care îl purta. De fapt, The Journal of the American Medical Association precizează următoarele: „Abuzurile fizice şi psihice aplicate de evrei şi de romani, precum şi lipsa de hrană, apă şi somn au contribuit la starea sa generală de slăbiciune. Prin urmare, chiar înainte de crucificarea propriu-zisă, Isus se afla cel puţin într-o stare gravă, dacă nu chiar critică“.

Este înfăţişarea lui importantă?

De la portretul fals descris de Lentulus la lucrările unor maeştri renumiţi şi la actualele vitralii, creştinătatea pare să fie fermecată de ceea ce atrage privirea. „Trebuie să păstrăm extraordinara putere evocatoare pe care o are imaginea lui Isus Cristos“, a spus arhiepiscopul de Torino, custodele controversatului Giulgiu din Torino.

Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu omite în mod voit asemenea detalii „evocatoare“ în legătură cu înfăţişarea lui Isus. De ce? Acestea ar distrage probabil atenţia de la ceea ce înseamnă viaţa veşnică: cunoştinţa biblică (Ioan 17:3). Isus însuşi — modelul nostru — „nu caută la faţa oamenilor“, adică nu consideră înfăţişarea ca fiind ceva important (Matei 22:16; compară cu Galateni 2:6). Dacă punem accentul pe înfăţişarea lui Isus, când în Evangheliile inspirate nu se face nici o menţiune în acest sens, ne vom opune chiar spiritului în care au fost scrise acestea. De fapt, Isus, aşa cum vom vedea în următorul articol, nici nu mai are o formă umană.a

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 7]

Plăpândul şi palidul Cristos prezentat de artiştii creştinătăţii este complet diferit de portretul lui Isus bazat pe relatările biblice

[Provenienţa ilustraţiei]

Isus predică la Marea Galileei, de Gustave Doré