Parcul Naţional Nairobi — locul unde animalele se plimbă în voie

Parcul Naţional Nairobi — locul unde animalele se plimbă în voie

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA

ESTE şase şi jumătate dimineaţa. La răsărit, acolo unde se îngemănează cerul cu pământul, se iveşte soarele: un giuvaier de un roşu-aprins, mare şi splendid. Anunţând zorii unei zile noi, razele lui pătrund prin ferestrele înaltelor clădiri cu birouri, poleind totul în auriu. Nu departe de aceste clădiri se desfăşoară o dramă reală, impresionantă.

De ceva timp, un leu pitit printre ierburile înalte pândeşte o impala ce paşte prin apropiere. Simţind pericolul, puiul de antilopă o zbugheşte din loc, însă leul o ia imediat pe urmele lui. Începe o urmărire sălbatică. Dacă va reuşi s-o prindă, leul o va ucide pe biata făptură; aceasta este legea junglei.

Asemenea urmăriri impresionante au loc zilnic în Parcul Naţional Nairobi, ce se află la marginea oraşului Nairobi, capitala Kenyei. Aici, vecinul cel mai apropiat al animalelor este omul. Nu-i de mirare că în 1962 a fost văzut un leu hoinărind pe lângă un hotel de lux, revendicându-şi probabil vastul teritoriu! Dar cum au ajuns animalele să-şi împartă habitatul cu locuitorii oraşului?

Începuturi grele

Înfiinţarea parcului nu a fost deloc un lucru uşor. Au trebuit depăşite destul de multe obstacole până când animalele s-au putut bucura de avantajele unui cămin sigur. Până pe la începutul secolului al XX-lea, ele umblaseră nestingherite pe vaste terenuri din estul Africii. Ducându-şi turmele la păscut cât mai aproape de habitatul animalelor sălbatice, oamenii au fost dintotdeauna foarte aproape de ele. Unii chiar considerau anumite animale sălbatice drept „vite de onoare“!

Cu toate acestea, înarmaţi cu puşti, cei pasionaţi de vânarea animalelor mari „au invadat“ Kenya, majoritatea vrând să strângă cât mai multe trofee de vânătoare. Între ei s-a numărat şi fostul preşedinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt, care a venit în Kenya în 1909 ca să „colecţioneze“ specimene pentru muzeele de istorie naturală. Însoţit de 600 de hamali şi de vânători profesionişti, a omorât peste 500 de animale, trimiţându-le pieile acasă. Cam în aceeaşi perioadă, în Kenya a mai fost un bine cunoscut vânător: Edward, prinţul de Wales. Astfel, aceste personalităţi au popularizat expediţiile de vânătoare de animale mari. Evident, armele erau mai rapide şi puteau ţinti mai bine decât tradiţionalul arc cu săgeată.

Când faimoasa Linie a Nebuniei, după cum era cunoscută pe atunci calea ferată ce lega Kenya de Uganda, a fost terminată, oamenii au putut să se stabilească în zona dimprejurul oraşului Nairobi; astfel, animalele nu au mai putut circula la fel de liber prin zonă. Curând, ele urmau să nu mai treacă deloc pe acolo.

Mai apoi, în anii ’30, s-au ridicat câteva voci în apărarea animalelor. Archie Ritchie, pe atunci paznic al vânatului, şi Mervyn Cowie, un contabil, erau câţiva dintre promotorii acestei mişcări. Prin conferinţe şi rapoarte de presă, ei le cereau autorităţilor coloniale să înfiinţeze un parc naţional, astfel încât să se reducă, dacă nu chiar să se stopeze, această ucidere nejustificată a animalelor. Guvernul a fost reticent la această idee; nu era pregătit să folosească pământul doar pentru a ocroti flora şi fauna într-o zonă ce urma să devină cea mai mare aşezare urbană din estul Africii.

Eforturile în vederea prezervării florei şi faunei au întâmpinat un alt obstacol în timpul celui de-al doilea război mondial când trupele care făceau exerciţii militare au provocat pagube terenului pe care se află acum parcul. Şi animalele au fost victime ale războiului. Din cauză că soldaţii erau mereu prezenţi în zonă, animalele şi-au pierdut cu timpul teama de oameni, ceea ce însemna că se puteau aştepta ca ele să-i atace pentru a se hrăni. Pentru a nu se ajunge aici, au fost omorâte câteva animale, inclusiv celebra leoaică Lulu şi leii care o însoţeau.

Autorităţile însă şi-au schimbat punctul de vedere. Astfel, multe dintre obstacole au fost depăşite, iar ecologiştii şi-au atins obiectivul. În cele din urmă, după o perioadă lungă şi tumultoasă, Parcul Naţional Nairobi — primul parc de acest gen din estul Africii — a luat fiinţă la 16 decembrie 1946, când Sir Philip Mitchell, guvernatorul Kenyei, pe atunci colonie engleză, i-a semnat „certificatul de naştere“.

Un paradis al turiştilor

În comparaţie cu alte parcuri de vânătoare din estul Africii, Parcul Naţional Nairobi este relativ mic. Are o suprafaţă de aproximativ 117 km², intrarea lui principală aflându-se la mai puţin de 10 km de centrul oraşului Nairobi. Dar el a devenit renumit tocmai datorită suprafeţei sale mici. Puţine locuri de pe pământ îi oferă turistului o asemenea privelişte precum această rezervaţie de animale — o combinaţie unică între savana africană şi Nairobi, un oraş în plină dezvoltare.

Fiind mai mic, parcul le permite turiştilor să întâlnească pe o suprafaţă restrânsă foarte multe dintre cele mai mari exemplare ale regnului animal — excepţie făcând doar elefantul —, ceea ce nu se întâmplă în parcurile şi în rezervaţiile mai întinse. Parcul cuprinde 100 de specii de mamifere şi peste 400 de specii de păsări. El se află în apropierea coridorului de sosire folosit de avioanele ce aterizează pe aeroportul internaţional din Nairobi.

Un turist care a venit să viziteze Nairobi poate să lase în urmă confortul unui hotel modern din oraş, să treacă cu maşina pe lângă impresionantele clădiri cu birouri, iar, în câteva minute, să ajungă pe străvechile câmpii şi pământuri cu arbuşti şi păduri. Aici pot fi văzuţi în acţiune lei şi alte animale de pradă. Imaginea în prim-plan a prădătorilor hărţuindu-şi prada, iar în fundal a zgârie-norilor scânteind în soare este de neuitat!

Parcul mişună de animale sălbatice: bivoli caferi, leoparzi, gheparzi, girafe, maimuţe, sute de antilope şi rinocerul negru, un animal pe cale de dispariţie. Majoritatea acestor animale sunt locuitori permanenţi ai rezervaţiei. În perioada secetoasă, februarie-martie şi august-septembrie, pot fi văzute turme întregi de animale migratoare, între care antilopele-gnu, luând parcă cu asalt numeroasele iazuri din parc.

În unele iazuri, numite pe bună dreptate iazurile hipopotamilor, grupuri întregi de hipopotami asemenea unor „butoaie“ uriaşe stau ascunse sub apă cât e ziua de lungă şi ies pe ţărm să pască în timpul nopţii. În jurul acestor surse de apă există nişte popasuri pentru a atrage atenţia asupra unor peisaje deosebite din natură unde poţi să-ţi laşi maşina şi să te plimbi. Însă atenţie: Plimbările pot fi foarte periculoase, pentru că unele iazuri adăpostesc crocodili lacomi, care poate că lenevesc pe mal şi nu sunt observaţi de un turist neatent. Dacă nu vreţi să le ajungeţi pradă, plimbaţi-vă mai bine însoţiţi de o persoană care răspunde de administrarea şi de protecţia parcului.

Lista ornitologică este ca o enciclopedie Who’s who a lumii păsărilor. Struţul, cea mai mare pasăre de pe planetă, care atinge peste doi metri înălţime, şi-a găsit aici „un domiciliu stabil“. Sus, pe cerul oraşului, planează vulturii pleşuvi — nişte păsări hidoase —, căutând să-şi îndeplinească sarcina de sanitar. Respingătoare la vedere, pasărea este utilă în parc, deoarece curăţă zona de orice hoit care altminteri ar putea genera bacterii dăunătoare pentru alte animale.

Câteodată se poate zări şi pasărea-secretar. Lungul moţ de pene de pe partea posterioară a capului aminteşte de pana pe care o ţineau odinioară secretarii după ureche. Mereu grăbită, ea pare a alerga de la o „întâlnire“ la alta. Alte păsări care vieţuiesc aici sunt pasărea-fantomă, cocorul încoronat, barza-cu-şa şi stârcul-de-cireadă.

Deşi nu prea întins, parcul este o „capodoperă ecologică“. În partea vestică, o pădure ocupă circa 6% din teren, precipitaţiile sub formă de ploaie fiind de 700–1 100 mm anual. În pădurea, foarte deasă, se întâlnesc şi ruta, un arbore din familia Rutaceae, şi frumosul arbust croton, Codiaeum variegatum. Câmpiile vaste, văile şi dealurile acoperă părţile de sud şi de est; precipitaţiile sub formă de ploaie se încadrează aici între 500 şi 700 mm. Ierburile Themeda triandra, curmalii de deşert (Balanites), arborele Akocanthera schimperi şi câteva specii de acacia formează adevărata savană.

Impresionante sunt şi stâncile abrupte ce se înalţă o sută de metri deasupra văii, care însă îi pot obosi pe entuziaştii alpinişti.

Parcul în pericol

Multe probleme legate de prezervarea florei şi faunei au un numitor comun — omul. Graţie eforturilor omului de „a dezvolta zona“, Parcul Naţional Nairobi va dispărea, probabil, în viitorul apropiat. Nairobi, oraşul ce a făcut faimos parcul pretutindeni în lume, continuă să se extindă, „împingând“ animalele într-un „colţ“. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni se stabilesc în zona urbană, cererea de terenuri este tot mai mare, iar animalele nu au puterea să li se împotrivească. Deşeurile lichide din apropierea fabricilor sunt şi ele o ameninţare pentru toate formele de viaţă din parc.

Un alt factor esenţial supravieţuirii parcului este existenţa unei rute de migraţiune pentru unele animale. Parcul este împrejmuit aproape în totalitate, astfel încât animalele să nu poată pătrunde în oraş. Folosirea tot mai multor pământuri pentru agricultură şi pentru păscutul vitelor duce la blocarea micului coridor de trecere neîngrădit care se găseşte în partea sudică a parcului. Blocarea totală a coridorului ar putea avea repercusiuni grave. Animalele care se duc în căutarea unor păşuni poate că nu vor reuşi să se mai întoarcă niciodată acasă! Pentru a salva ruta de migraţiune, Kenya Wildlife Service, cea mai importantă organizaţie din Kenya care se ocupă cu prezervarea florei şi faunei, a obţinut permisiunea de a folosi un teren din apropierea parcului. În ciuda problemelor însă Parcul Naţional Nairobi continuă să atragă anual mii de turişti veniţi să se delecteze cu minunatele-i contraste.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Girafă

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Leopard