O călătorie de neuitat prin Parcul Naţional Paracas

De la corespondentul nostru din Peru

DE MULŢI ani, Peru este vizitat de turişti din toate colţurile lumii. Itinerariul obişnuit include o vizită în Lima, la Cuzco, capitala Imperiului Incaş, la impresionantele ruine de la Machu Picchu, în impunătorii Anzi şi, probabil, chiar o plimbare cu barca pe Amazon. Recent, pe listă a fost trecut un alt punct de atracţie turistică: Parcul Naţional Paracas. Acesta se află la aproximativ 250 km sud de Lima, pe şoseaua panamericană.

Parcul Naţional Paracas se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 335 000 ha, de-a lungul coastei, cuprinzând şi peninsula Paracas. A fost înfiinţat în 1975 de guvernul peruvian ca măsură pentru ocrotirea bogatei faune din zonă şi a speciilor care migrează anual aici. Rezervaţia contribuie şi la creşterea respectului faţă de mediul înconjurător, promovând în acelaşi timp şi turismul. În prezent, în urma descoperirilor făcute, există peste 100 de situri arheologice ce sunt o mărturie a secolelor de cultură paracas. Zona de coastă constituie habitatul permanent al focilor cu coamă, al vidrelor marine, al delfinilor, a peste 200 de specii de păsări, precum şi a 4 specii de broaşte ţestoase marine.

Pe hartă, peninsula Paracas arată ca o mică protuberanţă pe o prelungire mai mare a zonei continentale. Ca urmare a poziţiei ei geografice, regiunea e bătută de alizee puternice, pe care localnicii le numesc paracas. Aceste vânturi sunt tot mai puternice spre nord, intensificând Curentul Peru şi Chile, sau Curentul Humboldt, cum i se mai spune. Apele reci, puţin adânci în apropierea ţărmului şi curenţii oceanici ascendenţi care aduc la suprafaţă ape bogate în substanţe nutritive (fenomen numit „upwelling“) fac din peninsulă una dintre cele mai propice zone din lume pentru dezvoltarea faunei marine. Aici, apele Oceanului Pacific sunt verzi din cauza microorganismelor ce se găsesc din abundenţă. Atât fitoplanctonul, cât şi zooplanctonul constituie hrana a milioane de hamsii şi a altor peşti mici ce populează în număr mare apele bogate în substanţe nutritive. Acest ospăţ marin, mai ales hamsiile, este un adevărat deliciu pentru multe păsări marine, pinguini şi mamifere marine ocrotite de lege în rezervaţie.

O vizită pe Insulele Ballestas

Călătoria noastră începe la cheiurile din golful Paracas. Aici vedem ancorate o mulţime de bărci de pescuit ce se leagănă pe valuri. Singurii lor pasageri sunt pelicanii peruvieni, care îşi fac toaleta curăţindu-şi penele cu pliscul, în timp ce sunt atenţi la ce fac oamenii în jurul lor. Soseşte şi barca noastră cu motor. Urcăm nerăbdători la bord şi ne punem vestele de salvare. După ce lăsăm în urmă aglomeraţia din port, barca prinde viteză, iar noi simţim emoţia salturilor peste valurile mici din golf.

Facem prima oprire în apropiere de capătul peninsulei. Aici, ghida ne vorbeşte despre uriaşul desen pe care îl zărim pe coasta unui deal. I se spune Candelabrul, deşi s-ar putea spune că seamănă mai mult cu un cactus cu trei braţe. După părerea unora, el ar face parte din celebrele desene de la Nazcaa. Alţii consideră că ar fi fost desenat de piraţi sau că ar fi un simbol masonic realizat de soldaţii care l-au urmat în 1820 pe José de San Martín, cel care s-a aflat în fruntea unor revoluţii din America de Sud. Indiferent care i-ar fi originea, această operă de artă de pe coasta deşertică din faţa noastră ne impresionează.

Trecem de capătul peninsulei, după care apele devin mai agitate. În bătaia razelor soarelui de dimineaţă zărim nişte insule de un alb strălucitor. Însă ceea ce vedem nu este nici rocă, nici nisip, ci guano — excremente de păsări marine —, care acoperă insulele.

Ajungem la Insulele Ballestas, care în traducere înseamnă Insulele Arbaletă, fiind numite aşa de spanioli, deoarece insulele au arcade naturale ce seamănă cu nişte arcuri. Pilotul încetineşte viteza. Iată primul gând care ne trece prin minte: „Cine la cine se uită?“ Şi asta pentru că zărim cocoţate pe piscuri şi pe marginea de sus a falezei o mulţime fără număr de păsări marine: pelicani, chire, pescăruşi, corbi de mare, o diversitate de cormorani de guano şi chiar pinguini Humboldt. Poate părea ciudat să vezi pinguini într-o zonă tropicală, însă apele de aici, foarte reci şi bogate în peşte, îi face să se simtă ca acasă. Ne apropiem curioşi de focile cu coamă care stau tolănite la soare pe orice stâncă ce le oferă cât de cât spaţiu. Insulele sunt în mare parte formaţiuni stâncoase ce ţâşnesc parcă din mare. Plini de admiraţie ne uităm cum pinguinii şi focile cu coamă reuşesc să ajungă pe vârfurile stâncoase, chiar dacă pe uscat par cam stângaci în mişcări.

Spre încântarea noastră, ghida ne oferă şi câteva informaţii despre aceste animale. „O focă cu coamă poate ajunge să cântărească peste 300 kg; masculul are un harem ce numără nu mai puţin de 20 de femele“, ne explică ea. Deşi ca formă femelele aduc a focă, uriaşii masculi seamănă cu un sac umflat cu grăsime. Ni se spune că masculii sunt mamifere puternice şi feroce, luptându-se între ei pentru a deţine controlul asupra haremului şi a teritoriului. Masculul învins este, de obicei, rănit mortal, ajungând să fie hrană pentru vulturii pleşuvi roşcaţi şi pentru condorii de Anzi, păsări ce fac şi ele parte din lanţul trofic al zonei de coastă. O focă cu coamă are o poftă de mâncare imensă, devorând adesea 10 kg de peşte doar într-o noapte. Însă aceste vieţuitoare nu se arată agresive faţă de noi, ci doar foarte curioase.

În timp ce pilotul ne poartă cu barca încetişor în jurul celor trei insule şi a arcadelor de stâncă, simţim în aer un puternic miros de guano. „În arcade trăiesc liliecii-vampir care sug sângele focilor cu coamă când acestea dorm“, ne explică ghida. În depărtare, zărim pe cea mai mare insulă ceva ce seamănă cu o pată mare, întunecată. E un stol de guanayes, mai exact cormoranii de guano, nişte păsări marine cărora le place mult să vieţuiască împreună. Ele stau una într-alta, producând guano şi dormind pe el. Corbii de mare peruvieni plonjează vertical în apele oceanului, în timp ce alte păsări planează chiar la nivelul ochilor noştri.

În sfârşit, ajungem la „maternitate“ — cea mai mare plajă a grupului de insule. Cuprinşi de emoţie, privim mulţimea de foci cu coamă alături de grupurile de pui închişi la culoare ce forfotesc în jurul femelelor. E o plajă zgomotoasă — se aud mugete, sunete guturale răguşite şi ţipete stridente. Ni se spune că puii sunt alăptaţi timp de aproape 6 luni şi învaţă să înoate stând agăţaţi de spatele mamei.

În timp ce ne întoarcem spre cheiurile din golf, ghida ne spune: „Cam 60% din puii de focă cu coamă mor înainte de a împlini un an. Unii sunt striviţi sau chiar ucişi în mod voit de masculi. Alţii se îneacă. Fenomenul climateric El Niño face şi el ravagii, întrucât obligă hamsiile să meargă spre sud, la ape mai reci. Focile cu coamă tinere nu au suficientă putere pentru a urma adulţii la noile locuri de hrănire“.

Paradoxal, se pare că cel mai mare duşman al vieţuitoarelor de aici este omul. Nenumărate foci cu coamă sunt măcelărite de vânători pentru blana lor; în schimb, pescarii le ucid pentru că le consideră o pacoste. Ţestoasele sunt vânate pentru carnea lor, care e considerată o delicatesă, dar şi pentru carapacea lor, care este obiect de colecţie. Populaţiile de păsări sunt ameninţate de colectorii de guano. Rezervele de hrană s-au redus din cauza practicării intensive a pescuitului. Ni se spune că, în prezent, normele de protecţie a faunei au căpătat valoare de lege. Poate că asemenea legi îi vor conştientiza pe oameni de valoarea protejării faunei.

O călătorie în trecut

Păşind pe uscat, suntem gata pentru ultima parte a turului nostru pe această peninsulă: o vizită la Muzeul Julio Tello.

În 1925, arheologul peruvian Julio Tello împreună cu un coleg au făcut prima descoperire în zonă. Ei au numit locul respectiv Capul Lung, deoarece găsiseră mai multe cranii lunguieţe pe jumătate îngropate în solul sterp. Ele sunt vestigii ale culturii paracas, care, potrivit estimărilor erudiţilor, a existat din 1000 î.e.n. până în 200 î.e.n. Populaţia paracas nu avea un sistem de scriere. Prin urmare, deşi se ştie cum şi-au lungit capetele — folosind perne, beţe de lemn şi sfori —, nimeni nu ştie de ce au făcut-o. În aceeaşi zonă, Tello a mai descoperit ceva: camere funerare subterane în formă de pocal cu piciorul în sus. Corpurile înfăşurate în pânză, aşezate în poziţia fetusului, unele lângă altele, erau gata pentru a se „naşte din nou“ în viaţa de dincolo. În aceste camere s-a mai găsit porumb, alune, bataţi, precum şi instrumente muzicale şi ceremoniale.

După doi ani, Tello împreună cu o colegă au descoperit un cimitir uriaş, pe care l-au numit Necropola Paracas. Aici erau 429 de morminte, unele având o înălţime de până la 1,6 m. Mumiile ghemuite, aşezate în coşuri, erau înfăşurate în mantii luxoase, frumos colorate, având broderii multicolore, de obicei cu motive magico-religioase.

La Muzeul Julio Tello sunt expuse câteva mantii din aceste morminte, precum şi sute de alte artefacte fascinante aparţinând culturii paracas.

Sperăm că această călătorie prin Parcul Naţional Paracas v-a stârnit dorinţa de a explora multele comori care se găsesc în Peru.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Pinguinul Humboldt

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Chira incaşă

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Candelabrul

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

Artefacte aparţinând culturii paracas: mantie funerară, mumie şi craniu lunguieţ

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 16, 17]

Pelicanul: © Archivo de PromPerú; focile cu coamă: © Michael Tweddle/PromPerú

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 17]

Coasta: © Carlos Sala/PromPerú; păsările flamingo: © Heinz Plenge/PromPerú; pinguinul: © Arturo Bullard/PromPerú

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]

Marea (stânga sus) şi chira: © Archivo de PromPerú; artefactele: Museo Nacional de Arqueología, Antropología e Historia del Perú